Lev Tolstoi pare să transmită ceva și prin coperta unei cărți nu doar prin conținut. Așadar am pornit la drum cu o ideea clară: cartea sigur va fi interesantă, sigur va avea mesaj.
Ivan Ilici Golovin este magistrat și consilier la Curtea de Apel. Toate bune și frumoase: slujbă râvnită de mulți, famile frumoasă, ambiție multă. Ivan Ilici este un om bun care nu a făcut nimic greșit toată viața lui. Era un fiu ascultător (vezi exemplele fraților săi) și un soț iubitor (în ciuda firii soției), un tată dedicat și un coleg loial. Așa era viața lui Ivan Ilici până în ziua în care se îmbolnăvește subit și constată în pofida vieții sale exemplare că “Moartea” îi dă târcoale. Dacă la început nu vrea să se gândească la imineța morții odată cu trecerea săptămânilor în care se simte tot mai rău, faptul că va muri îi apare tot mai puțin străin și tot mai aproape.
Tragismul apare atunci când el vede că viața celorlalți merge înainte iar a sa e pe sfârșite. Faptul că e muritor îl burversează total, se întreabă mereu de ce? cu ce a greșit? cum se poate că tocmai el? pentru ce viața sa fără pată dacă tot va muri? Dar odată cu acestea vin și revelațiile negative: nu poate să-și suporte doctorul pentru că îl tratează așa cum trata el inculpații la Curtea de Apel, realizează că e doar un “caz” la fel cum și el avea la Curte numeroase cazuri, familia pentru care a făcut totul îl privește ca pe o povară, foștii colegi abia așteaptă să-i ia locul, el devenise doar un “post” care trebuia eliberat, nu-și găsea alinarea în nimic, iar durerea care-l chinuia era mereu prezentă. Exista și o dilemă, dacă durerea lui Ivan Ilici e mai mult fizică decât psihică?
Cartea începe cănd Ivan Ilici moare după trei zile de dureri mari în care a strigat fără oprire, dar continuă cu povestea simplă și directă a scurtei sale vieți de doar 45 de ani. Astfel că “Moartea lui Ivan Ilici” s-ar înțelege ca “Viața lui Ivan Ilici” și așa cum spune și Ioan Vartic în prefața cărții “în viziunea tolstoiană finală între viață și moarte există o sinonimie paradoxală. Când ea, moartea se termină, se încheie și viața. În mod complementar, când viața se sfârșește, nu mai există nici moarte.”
2 X 3D
Vineri am văzut “Chemarea Străbunilor” la Odeon, iar sâmbătă “Fly me to the moon” la CinemaCity. Experiența 3D mi se pare fascinantă mai ales că nu am văzut prea multe filme de genul acesta până acum.
“Chemarea Străbunilor” este un film cum a zis Clau “ceva în genul celor date de TVR2 duminca la prânz”, în sensul că acțiunea este ușurică și se vede clar că este făcut de dragul 3D-ului și nu e clar un film bun. Pentru copii însă aș putea zice că e OK având în vedere că e o adaptare a cărții “The call of the wild” a lui Jack London. Iarnă, zăpadă, copii, animale, husky siberian extrem de drăguț, povestioară la gura sobei, bunici și puțină aventură, dar nimic mai mult.
În schimb “Fly me to the moon” (animație) la care sinceră să fiu am mers cu destul scepticism, mi-a plăcut mult mai bun. Efectele au fost grozave, aproape amețitoare, iar povestea excelentă. Merită văzut nu doar de copii, chiar dacă ei erau cei mai mulți în sală. La un moment dat unii păreau că vor să aplaude, iar la final alții au fost atât de încântați că doreau să refacă acasă acțiunea filmulețului. Cred că a fost cel mai bun 3D de până acum și nu exagerez deloc.
Vreau să mai merg la “UP” tot un desen animat 3D care promite mult, făcut de Pixar în colaborare inedită cu Disney. Dar acesta doar ce a apărut și mai am timp în săptămânile următoare.
Remember, după 6 ani.
Ideea acestui post mi-a venit ieri seară după ce am vorbit cu mami la telefon și mi-a zis că e în centru să vadă deja celebra paradă a celor de clasa aXIIa care au banchetul de final de liceu. Parcă ieri eram eu în locul lor, defilând mândră de mine pe o căldură toridă de vineri 15 iunie. N-am să uit niciodată.
Știu doar că nu am plâns la banchet pentru că am plecat cu 15 minute mai repede adică pe la 6 dimineața și într-un fel regret asta, dar pe de altă parte poate a fost mai bine așa pentru că îmi aduc aminte de colegii mei cu veselie maximă.
Nu știu exact ce a însemnat liceul pentru mine, nici nu-mi dau seama dacă a fost cu adevărat cea ma frumoasă perioadă din viața mea, dar în acel iunie din 2003 a fost cu siguranță ceva magic. Ultima teză, ultimele medii încheiate, ultimele pauze călare pe caloriferul din fața clasei, ultimele ore, meciul cu profesorii, ultima săptămână de școală, sonetele, serenadele, balul absolventului, banchetul. Toate consemnate în albuml meu, care îmi place la nebunie și-l răsfoiesc cu plăcere de câte ori am ocazia.
Da, astea au fost frumoase, mai frumoase și mai intense decât tot ce trăisem până atunci și poate și decât o parte din ce am trăit după. De 6 ani încoace în perioada aceasta mă gândesc cu nostalgie la ce s-a întâmplat atunci și nu-mi vine să cred că au trecut anii ăștia peste mine. S-au îndeplinit oare visele mele de atunci? Mă gândeam oare că acum voi fi aici cu succesele și insuccesele mele? Cât am crescut de atunci?
Îmi amintesc perfect sentimentul pe care l-am avut când am îmbrăcat rochia de banchet (prima mea rochie lungă), sentimentul pe care l-am simțit când am văzut cu cât drag mă privea mama mea, cât de mândră era de mine, tristețea că tati nu era, încântarea că era și Clau cu mine, recunoștința prietenilor care au venit să mă vadă fie că ei terminaseră deja, fie că urmau să tremine în anii următori. Fantastic, un amalgam de sentimente și toate profunde…
Aceasta a fost ultima mea zi de liceu. Ce a urmat după: BAC-ul, Admiterea, vacanța foarte scurtă m-au făcut să înțeleg că atunci începea greul, iar cei 12 ani de școală aveau să râmână doar amintiri ce nu pot fi uitate. Pe ultima filă din albumul meu chiar am scris: Să lăsăm trecutul să fie trecut, dar să nu-l uităm niciodată…
Am hotărât să transform aceată postare într-o leapșă și să o trimit Tomatei, Liei și lui Luci îndemnându-i să ne împărtășească cu nostalgie (și dacă se poate cu poze) experiența ultimei (ultimelor) zile de liceean.
Eu și Flori la braț cu Cătă prin centrul Ineului. În fața noastră Cori și Ildy, în spate cu roșu Mana.
Împreună din clasa I. Claudița, eu și Flori.
Pe catedră în ultima săptămână.
Pe scaunul de la catedră. Consider că această poză mă reprezintă în totalitate :)
Ghetele fericirii-Gabriela Melinescu
Gabriela Melinescu se naşte pe 16 august 1942 la Bucureşti. Este o poetă, scriitoare şi traducătoare română si suedeză, stabilită din 1975 în Suedia când se căsătoreşte cu suedezul René Coeckelberghs.
După ce a absolvit Facultatea de Filologie, a fost redactor la revistele “Femeia” şi “Luceafărul”. În tinereţe a fost implicată într-o relaţie sentimentală de lungă durată cu poetul Nichita Stănescu. Imaginea acestuia a urmărit-o toată viaţa, dar şi ea a fost o sursă de inspiraţie pentru el.
Cartea de faţă “Ghetele fericirii” este o colecţie de nuvele scrise iniţial în suedeză dar gândite în română şi ulterior traduse de autoare. Cartea este dedicată soţului său, care a decedat prin 1989, fapt pentru care moartea devine oarecum începutul şi sfârşitul fiecărei nuvele. Se simte şi autoarea nu neagă profunda implicaţie autobiografică, cu detalii clare despre sinuciderea tatălui său, despre faptul că nu a fost tocmai un copil dorit, despre relaţia destul de tensionată cu mama sa, despre căt de străină s-a simţit iniţial în infrigurata Suedie.
Nuvelele sunt deosebit de artistice. Scrise cu nostalgia care transpare la fiecare rând, scrise sub imineta finitudine umană compun un tablou destul de trist, pe alocuri aproape dezolant. Cu toate acestea regăseşti la personajele sale dorinţa de iubire şi fericire (chiar dacă în mare proporţie fără speranţă).
Prima nuvelă Bătăi de aripi mi s-a părut cea mai bună, mai cu miez, poate prin simplul fapt că trimite la clar la următorul aspect “Nu te poţi separa niciodată de ceea ce ai iubit”. Ultima nuvelă Schimb de pene vine evident în opoziţie cu prima fiind practic povestea ultimei nopţi de viaşă a soţului său care-i spune să vină cât mai aproape de el, iar apoi se stinge liniştit fără ca ea să-şi dea seama de asta pănă în zori.
În nuvela care dă numele volumului Ghetele Fericirii se află poate şi cea mai importantă propoziţie din întreaga carte care dă o definiţie completă a sentimentelor care îi pot da târcoale omului “Începutul vieţii se află la sfârşit”, pentru că am citit undeva şi cred cu tărie în faptul că sfârşitul vieţii nu înseamnă automat şi sfârşitul iubirii.
Seven Pounds- Răvășitor
Filmelor de genul acestuia nu prea i se pot face review-uri sănătoase pentru că riști să spui mai mult decât ar trebui, iar cui citește fie și din întâmplare s-ar putea să-i piară cheful de-al mai vedea. Părerea mea apropo de film ar fi aceea că e făcut în genul filmelor “21 grams” sau “Babel” cu severe implicații din “Pay it forward” pentru cunoscători, adică un fel de film puzzle care se urmărește cu răbdare și atenție sporită la detalii. Nu e un film care te relaxează ci unul care pe lângă faptul că-ți dă de gândit te mai și încarcă cu diferite sentimente nu tocmai ușor de dus.
De la cei care au realizat “The pursuit of happyness” tot cu Will Smith în rol principal și tot rol de calibru, vine și acest film poate ceva mai bine alcătuit, dar mult mai puțin optimist. Și pentru că despre poveste o să tac mâlc am să mă leg puțin de “the main character” pe care Will Smith îl face pur și simplu superb. Nu cred să-l fi văzut pe “cel mai simpatic negru” (în viziunea mea) într-un rol mai prolific. Rolul tragic i se potrivește de minune pentru că se vede clar implicat total, mai că ți se rupe sufletul pentru el. Uiți toate rolurile lui de comedie și poate la final scapi și o lacrimă asta dacă nu cumva mai emotiv din fire scapi lacrimi și pe parcursul celor 2 ore în care speri la “de-ar fi să nu se termine cum cred eu”.
Offf, simt că deja am zis mai mult decât mi-am propus.
Îndemn: is a must
17 Again :)
Ce fac eu când sunt nițel nervoasă cu posibile șanse de înviorare chiar și la ora 23? Scriu despre un filmuleț drăgut…
Să fie de această dată “17 Again” pe care l-am văzut sâmbătă seara la Iulius la Timișoara. Buuunnn…Am văzut traileru de câteva luni și zărindu-l pe Chandler din “Friends” am zis că filmul promite la capitolul umor. Apoi l-am văzut pe Zac Efron și mi-am dat seama că abundă la capitolul sexapeal, apoi am înțeles povestea și am realizat că e un bun film de văzut cu fetele într-o seară.
Precum citeam pe undeva filmul e cam pentru categoria de vârstă sub 25 de ani. Hai să zic și de ce…
Mike O’Donnell este vedeta echipei de baschet a liceului său. Se îndreaptă spre colegiu, vizează o bursă, dar întâmplarea face ca exact în acea perioadă iubita sa Scarlet să rămână însărcinată. Îndrăgostit, loial și responsabil Mike renunță la ceea ce se putea visa cariera lui, se căsătorește cu Scarlet, păstrează copilul ba chiar mai face unul….dar privind retrospectiv el nu e mulțumit de viața lui și se gândește în permanență cum ar fi fost dacă la 17 ani ar fi luat alte hotărâri. Dorința i se împlinește oarecum când încearcă să salveze de la înnec pe un așa zis om de serviciu de la fostul său liceu. Mike cade într-o “spirală” care îl duce iar la 17 ani. De aici o serie de situații comice suprapuse peste încercări de “lecții de viață” un fel de “ce-am avut și ce-am pierdut”. Până la urmă filmul e relaxant și s- a dovedit o alegere perfectă.
Sensibil
De la Diana, care e o frumusețe de fată cu o frumusețe de blog (deși nu ne știm mi-am permis să zic asta), am preluat acest mesaj care se pare că a circulat și pe mail, dar la mine nu a ajuns :((
Să fie așadar pentru cei sensibili :)
Un profesor de filosofie stătea în fața clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fară să spună un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin și acestia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf..
I-a întrebat din nou pe studenti dacă borcanul era plin, iar acestia au fost de acord ca era.
Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar aceștia au raspuns în cor “pliiin”!
Profesorul a scos de sub catedra doua cești cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceasta dată definitiv. Studentii au râs.
“Acum (a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit), as dori sa întelegeți că acest borcan reprezintă viața voastră.
Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre, și că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viața voastră ar fi tot plina.
Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi:serviciul, casa, mașina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte.
Dacă veți începe cu nisipul ( a continuat el), nu veți mai avea unde să puneți mingile de golf si pietricelele.
La fel și în viață, dacă îți irosesti tot timpul și energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine.
Acordă atenție lucurilor importante pentru fericirea ta. Joaca-te cu copiii, fă-ți controale medicale periodic, ieși cu soția în oras la cina, joaca golf; vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine știe ce dispozitiv . Ai, în primul rând grija de mingile de golf, ele contează cu adevarat. Stabilește-ți prioritățile, restul e “doar nisip.”
Unul dintre studenți a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea.
Profesorul i-a răspuns zâmbit: “Ma bucur că întrebi asta. Ele vor doar să arate că, oricât de plină ar parea viața ta, e loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten.”