“Orice portret care este pictat cu sentimente este portretul artistului, nu al modelului. Modelul reprezintă doar un accident, ocazia. Pictorul nu-l înfățișază pe el; defapt pictorul se înfățișează pe sine pe pânza colorată.”
Tânărul Dorian Gray, pictorul Basil Hallward și lordul Henry Wotton sunt cele trei personaje centrale ale acestei capodopere liteare. Cănd Basil Hallward îi spune prietenului său, Henry de admirația pentru tânărul Dorian Gray, tânăr de o frumusețe ireală care tocmai îi servea drept model pentru un tablou, Henry Wotton dorește să-l cunoască pe acest tânăr nemaipomenit de frumos. Dorința i se împlinește în ziua în care Basil termină de pictat tabloul, care pare să fie cel mai valoros al artistului.
Stăpân pe arta conversației, foarte perspicace și experimentat lordul Henry intuiește imediat structura psihică a tânărului și încearcă să-l facă conștient de efemeritatea frumuseții astfel că la vederea tabloului Dorian Gray realizează că în timp ce el va îmbătrâni tabloul acela va păstra mereu superba sa tinerețe. Într-un moment de răzvrătire Dorian Gray spune că ar da orice ca lucrurile să se petreacă invers, el să rămână veșnic tânăr iar tabloul să îmbătrânescă în locul lui. Gelozia puerilă pe care Dorian Gray o simte pentru propriul chip imortalizat pe pânză face ce toate gândurile sale să se îndrepte spre tabolul pictat cu “prea multă dragoste” de Basil Hallward.
Dar să nu uităm că Dorian Gray este foarte tânăr și foarte puțin trecut prin viață. Odată cu prima dragoste, apar și primele complicații. În urma despărțirii de Sybil Vane care era foarte îndrăgostită de el acesta se sinucide, iar Dorian Gray dă pentru oară cu capul de vicisitudinile vieții, însă remușcarea și groaza nu apar pe chipul său ci pe cel al tabloului. Acesta este un moment decisiv în carte deoarece tot ce Dorian va face din acel moment se va răsfrânge asupra feței din tablou și nu asupra fizicului său. Astfel că acel “pact cu diavolul” fusese făcut în momentul în care Dorian exprimă nefasta dorință de a îmbătrâni tabloul în locul său. Tortura interioară a personajului, tragicul existențial al lui Dorian Gray au o singură sursă-TABLOUL-PORTRETUL-POZA care până la final îl va costa foarte scupm.
Nu voi dezvălui finalul cărții pentru că poate unii care citesc aici încă nu au parcurs cartea, dar pregătiți-vă pentru pagini care vă vor face “piele de găină”. Oricum merită din plin pentru că pe lângă vraja specifică lui Oscar Wilde mai descoperim Anglia conservatoare și tacticoasă în care orice rebel este ajuns de mânia publică, în care orice neînțeles ajunge la sinicidere, în care orice poveste de dragoste se sfârșește tragic.
După cum obișnuiesc îmi iau citate din cărți, dar de aici puteam mai gata să copiez toată cartea. M-am oprit pentru că nu mai doream să întrerup firul poveștii cu iz faustian, care oricum mă prinsese destul de tare în mreje.
Concluzie: “Ce câștigă cineva dacă obține lumea întreagă și pierde-cum se spune?- proipriul suflet?” (p. 195)

Da, știu că unii mă vor întreba iar: “Unde găsești titlurile astea?” :)) Și oarecum pe bună dreptate, dar… acum chiar nu am căutat mult :)
Tot ce am găsit pe net despre cartea Federicăi Bosco s-a rezumat la: “carte pentru femeiuști plictisite” (cum spune însăși autoarea), “lectură privită cu scepticism”, “carte ușurică”. Păi bine, bine … dar oare lectura trebuie privită doar din perspectiva cărților grele care nu te lasă să dormi noaptea? Eu zic un NU hotărât acestui lucru și asta pentru că “Îmi placi la nebunie” m-a relaxat peste măsură.
Povestea Monicăi, italianca plecată în State ca să-și trăiască visul în “cetatea” New York, împletită cu cea a lui Ed, englezul care încearcă să renunțe la vise din cauza unei nenorociri și condimentată cu umor și citate din Salinger te prinde. Ok, da e în genul filmelor americane de duzină la care adolescentele plâng cu mucii în batistă, dar hai treci de clișelee și vezi partea bună, pentru că nicio carte despre “mergi mai departe spre visele tale” nu e de lepădat. În plus ultimul paragraf răstoarnă tot ce ți-ai închipuit despre finalul ei, iar ăsta e mare lucru la genul acesta de carte.
La finanul cărții tânăra scriitoare Federica Bosco acordă un scurt interviu celui care i-a tradus cartea în română și anunță că aventura Monicăi nu se termină aici. Va urma povestea ei plasată în Scoția, iar cea de-a treia partea o va readuce la New York, pentru că “acolo toate visele sunt posibile”. Interesant mi s-a părut faptul că autoarea nu vizitase New York-ul până să scrie cartea, dar surprinde viața colorată de acolo exact așa cum mi-o imaginez și eu.
E medicament pentru zile în care cărți ca “Tess D’Urberville” (asta că să aleg o altă eroină) nu te-ar face să te simți mai bine. Nu vreau să pară că o ridic în slăvi că mare operă nu-i, dar merită încercat :)