Există mai multe motive pentru care recenzia unei asemenea carti se scoate greu, dar hai să vă spun motivele pentru care merită luată în seamă.
1. Cartea lui Amelie Nothomb e scurtă şi cuprinzătoare, şă-i faci recenzia înseamnă să dezvălui tot ceea ce nu-i cazul.
2. Cele 130 de pagini merg în 2 ore cu tot cu reflecţia deci ai putea-o citi şi fără şă ştii că-i minunată :)
3. E genul acela la care dacă treci de primele 15 pagini în care nu ştii la ce se referă autoarea, restul vor fi pe loc devorate.
4. E o carte cu totul surprinzătoare, o să te consterneze probabil dilalogul-monolog cu care te vei confrunta şi ştiu ce spun.
5. Nu ai de-a face decât cu două personaje: Jerome Angust şi Textor Texel.
6. Eu am încercat să văd totul sub forma unui scenariu de film excelent în care Textor Texel este jucat neaparat de Kevin Spacey (cred că ar face un rol remarcabil)
7. Laureline Amanieux spunea că această carte este cel mai reuşit roman al lui Nothombe şi cel mai tulburător, întunecat, care pune sub semnul întrebării fundamentele societăţii noastre.
8. Şi doauă citate care vin ca cireaşa de pe tort: “E un pleonasm. Riscul este viaţa însăşi. Omul nu-şi poate risca decât viaţa. Iar dacă nu şi-o riscă, nu trăieşte.”, “E caraghioasă nevoia asta a oamenilor de ai acuza pe ceilalţi că le-au distrus viaţa. Deşi reuşesc foarte bine şă o facă ei înşişi, fără ajutorul nimănui.”
Citiţi şi “Biografia foamei” de acelaşi autor.

În următoarele rânduri voi vorbi despre poate cea mai cutremurătoare carte pe care am citit-o până în prezent. Ea face parte din colecţia Cărţile adevărate a editurii Alffa, dar despre editură şi această colecţie inedită o să vorbesc într-o altă zi.
Translatorul, cartea sudanezului Daoud Hari este o mărturie copleşitoare despre genocidul care continuă să aibă loc în acea parte de lume, despre încălcarea fragrantă a drepturilor omului şi despre nişte fiinţe care deşi au rămas în viaţă sunt ale nimănui. Sunt oameni fără trecut şi fără viitor, sunt copiii aceia pe aceia pe care-i vedem murind de foame cu capetele mult mai mari decăt corpurile, copii care se pare că ajung aşa în câteva zile nu într-un timp îndelungat cum am crezut eu.
Relatarea lui Daoud începe abrupt dar te lămureşte repede despre genul de aventură pe care-o vei trăi în cele 190 de pagini. Făcând parte din tribul Zaghawa tras din regiunea Darfur (partea occidentală a Sudanului), tânărul Daoud are parte de un singur noroc: este trimis să înveţe la o şcoală construită de englezi într-un oraş mai mare din Sudan. Aici prinde destul de bine engleza dar şi araba, fără să ştie că acestea limbi practic vor fi cele care îl vor ţine în viaţă. Fără nicio perspectivă pleacă apoi în Israel să lucreze , dar printr-un concurs de împrejurări tare nefericte ajunge închis în Egipt şi se şi vedea trimis în Sudan şi condamnat la moarte. Nu a fost însă să fie aşa şi ajunge acasă la ai săi teafăr dar exact în zilele în care satul său este complet distrus de bombardamente.
Dacă la început nu înţelegeam nici eu cine cu cine se bătea acolo, am dedus că cel care a preluat puterea în Sudan, Hassan Ahmad al-Bashir a instaurat un regin violent şi extrem de sever, astfel că grupurile de rebeli au început să folosească şi ele forţa şi chiar să vorbească despre independenţa Darfurului. În acest context guvernul sudanez a dat undă verde miliţiilor să-i “aranjeze” de rebeli. Situaţia creată a dus la mii de morţi, răniţi, femei si copile violate, vieţi distruse şi refugiaţi care nu mai au nicio speranţa că vor reuşi să ajungă pe meleagurile lor.
Singurul lucru bun pe care Daoud l-a putut face a fost să reauşească să plece în Ciad (ţara vecină), să-şi facă rost de acte false şi să încerce să ajute cum poate tragica sitaţie în care s-a ajuns. Folosindu-se de limbile pe care le ştia ajuta diferiţi jurnalişti să ajungă la locurile masacrelor şi să relateze de la faţa locului, în felul acesta mobilizau alte state pentru ajutor. Întâlnind reporteri ai BBC, CNN, National Geographic şi mergând cu ei înapoi în Darfur, Daoud îşi risca viaţa enorm pentru acestă cauză, dar ştia că altă soluţie nu are. Considerat de mulţi spion şi trădător, ajunge în închisori unde crede că nu va mai apuca ziua următoare, dar mereu şi mereu ceva îl ajută să scape, pentru că aşa cum spune un vechi proverb african Dacă D-zeu se hotărăşte să-ţi rupă un picior, o să te înveţe cel puţin să şchiopătezi.
Datorită relaţiilor pe care singur şi le face în străinătate reuşeşte cu ajutorul prietenilor să părărsească Africa şi să ajungă în USA de unde continuă să fie o voce valoroasă în apărarea Darfurului, chiar dacă disputele continuă încă, chiar dacă oamenii mor în continuare, chiar dacă un singur om duce după el în viaţă imagini cumplite ale propriului popor aflat într-o agonie care pare că nu se mai termină. Dar aşa cum spune chiar el Dacă vrei să faci ceva în viaţă trebuie să fii mai puternic decăt frica.
Am terminat cartea ieri dar mi-am mai lăsat răgaz o zi să-mi trăiesc liniştită frustarea de a nu putea face nimic pentru acei oameni care au avut doar neşansa de a se naşte acolo. Ei mor fără nicio şansă în timp ce noi ne chinuim zilele cu inutilităţi cum ar fi lipsa banilor (că nu avem câţi am dori), sau jobul de rahat (că nu facem ce ne place), sau că Madonna nu s-a ridicat la aşteptările românilor în concertul la Bucureşti (mi-e silă de subiect), aşadar la noi e o chestiune de gust, la ei e o chestiune de supravieţuire.
Pentru o mai bună înţelegere a contextului ataşez harta Africii. Sudanul e chiar sub Egiptul pe care noi europenii ne dorim cu ardoare să-l vizităm. Partea ocidentală e ceea ce se numeşte “tragedia” Drafur.