Montpellier


După trei zile de când stau aici a venit vremea să împărtășesc și primele impresii despre acest oraș în care vreau să mă simt ca acasă. Rămâne de văzut dacă o să reușesc, dar eu încerc, știți cum e cu încercarea. Oricum până pe la sărbători cred că o să mă raportez la el ca la “acasă”.

Vineri, de voie de nevoie, după ce am terminat cu hârțogăraiele cu chiria și alte cele, m-am văzut nevoită să caut un magazin de unde să pot lua un cablu pentru internet, nu-mi trecuse prin cap că nu au wireless în cămin, dar nici că nu știe nimeni unde să mă trimită să-mi iau un cablu. Așa că am luat-o frumos pe jos, urmărind indicatoarele spre centru. Cu o seară înainte, taximetristul care mă dusese de la aeroport mi-a zis că centrul e destul de departe dacă mergi pe jos, dar nu l-am băgat în seamă și bine am făcut căci de la cămin pânâ în centru vechi am făcut cam 30-35 de minute, ceea ce pentru mine nu e mult.

Centrul orașului este fermecător, am transmis celor de acasă că orașul este pur și simplu SUPERB, dar trebuie să fii aici ca să poți să-l apreciezi. Vineri am vizitat așadar centrul de la Arcul de Triumf (pentru că da există și aici unul) și Palais de la Justice la Place de la Comedie și Esplanade Charles de Gaulle. Nu-mi puteam lua ochii de la clădiri, umblam cu ochii tot pe sus, cred că se vedea de la o poștă că era prima mea zi aici. În plus făceam poze non stop, adică era ca și cum aveam în frunte o etichetă cu “turist” :))

Ca un turist ce se respectă, că încă așa mă simt, am trecut și pe la centrul de informații tursitice de unde mi-am procurat o hartă și alte zeci de plinate cu Montpellier și împrejurimile. Apoi m-am îndreptat spre ceea ce părea a fi un mall unde mă gândeam că sigur găsesc cablul acela de net. Trebuia să rezolv și asta, nu? Polygone, căci așa se numește acest mare Centru Comercial mi-a plăcut, pentru că deși prima dată acolo am mers la fix pentru cablu, la Fnac, l-am luat și am pornit grăbită spre “casă” să văd dacă funcționează. Am mai intrat la Monoprix că trebuia să-mi iau ceva de mâncare și cam asta a fost.

Cred că vineri noaptea am visat cu centrul Montpellier-ului, oricum Nicole mi-a zis că-i frumos foc, iar eu după prima zi nu am putut decât să o aprob. Da, e!

Ce faci când îți place un lucru tare, tare? Vrei să-l mai vezi, nu? Eu așa sunt și drept urmare sâmbătă am pornit din nou spre centru în speranța că o să descopăr și altceva decât în ziua precedentă. Deci tot pe jos, dar pe alt drum. De data aceasta am intrat și pe străduțele lăturalnice, înguste și pline de farmec, iar la întoarcere am dat o raită prin Place Royale de Peyrou, un parc imens în care toamna își așternea covorul. La capătul acestuia am aflat și un apeduct foarte frumos pe care l-am fotografiat din toate direcțiile.

Oboseala nu a mai contat când am văzut câte pot vizita, de altfel cred că mai sunt multe de descoperit aici. Montpellier a lăsat impresia unui oraș foarte întins, plin de studenți, dar și de turiști. A lăsat însă impresia și a unui oraș foarte cochet și civilizat. Ce mai? Dacă tot sudul Franței se aliniază la standardul din Montpellier, atunci cred că am nimerit în locul unde trebuia.


Ieri am fost să văd Marea. Și nu m-am lăsat până nu am ajuns la Palavas les Flots. Am văzut Mediterana pentru prima oară. Dar despre asta în episodul următor.

Azi merg la Universitate în sfârșit, de fapt pentru asta am cam venit numai că m-am luat cu vizitele ;) Sper să fie bine!

O iubeam


Titlu: O iubeam
Autor: Anna Gavalda
Editura: Polirom, 2003
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 180
Preț: 12 lei, Anticariatul Socrate, Polus Center Cluj

Între două avioane și două seri de completă solitudine am reușit să termin și o carte: “O iubeam” a franțuzoaicei Anna Gavalda. Înainte să vă spun cât de tare m-a relaxat povestea câteva cuvinte despre autoare.

Anna Gavalda a avut mai multe jobu-uri până să-și descopere vocația, a fost de chelneriță, muncitoare, vânzătoare, redacta aricole matrimoniale și asta fără să simtă ce geniu creator se ascundea sub această mască. Momentul favorabil a fost acela când a câștigat un concurs pentru “cea mai frumoasă scrisoare de dragoste”. Așa a început Anna noastră să scrie. Primul volum apărut la o editură mică din Paris o consacrează în ciuda faptului că trata subiecte frivole. Volumul “Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva, undeva” o face vedetă peste noapte și nu doar pe plan local. Urmarea este foarte previzibilă, toate cărțile ei devin foarte populare.

În 2002 publică romanul de care vreau să vă vorbesc, iar povestea lui face înconjorul lumii, fiind tradus în peste 20 de limbi. Valoarea lui însă este dată de felul absolut inedit în care autoarea alege să relateze istoria unor iubiri care te pun în încurcătură pe tine ca cititor. Chloe este o tânără de 30 de ani, mama a două fetițe pe care soțul ei a părăsit-o evident pentru o altă femeie. La auzul acestei vești, socrul său Pierre (60 de ani) îi propune să o ducă împreună cu fetele la casa lor de vacanță ca să-și revină în urma despărțirii. Aici Chloe se simte și mai dezamăgită de viață, plânge mai tot timpul, este irascibilă și nu mai vede nicio soluție pentru nefericirea ei. Bătrânul Pierre care toată viața a fost un taciturn dar care o păcea pe Chloe pentru că o considera o femeie deșteaptă încearcă să o facă să înțeleagă că defapt fiul său a părărsit-o nu pentru că ea nu merita să fie iubită, ba din contră pentru că merita, însă nu de el. În fața unei asemea idei ipocrite în viziunea ei, Chloe se revoltă, dar Pierre, vine în întâmpinare cu propria lui poveste de dragoste neîmplinită care l-a urmărit toată viața.

Iubirea lui Pierre pentru o anume Mathilde, cred că o înduioșază pe tânara Chloe și încearcă să tragă anumite învățăminte din ea. Ideea era următoarea: Pierre nu și-a părăsit familia pentru Mathilde pe care o iubea la nebunie și în acest fel a făcut-o nefericită atât pe ea cât și pe soția lui care de dragul conveniențelor sociale i-a iertat “scăparea”. Dar cel mai crunt e că și-a nefericit copiii, devenind un tată care trăia într-o altă lume în care nu mai putea să iubească pe nimeni. Întrebarea lui de la final este astfel justificată: Oare nu și-ar fi dorit acești copii să trăiască lângă un tată fericit, în locul unui tată de conveniență?

Vă las să savurați, e de savurat, de rumegat și te relaxează într-un fel aparte. E o poveste dură spusă dintr-o perspectivă romantică, pentru că: “Viața, chiar și când o negi, chiar și când o neglijezi, chiar și când refuzi să o accepți, e mai puternică decât tine. E mai puternică decât orice.”

Destinația Franța part II

Așadar ajunsesem pe CDG 2! Era doar ora 19, mă gândeam că oricum pânâ la 20:40 când începea bordingul aveam timp să mă dezmeticesc. Am urcat mult de la metrou până la terminalul D2. Cu scări rulante, cu scari normale, cu banda, mult. Am dat de niște tabele uriașe cu zborurile. L-am găsit pe al meu, urma doar să mai văd de unde se face chek in-ul și eram ca și rezolvată.

Pe CDG toată lumea te întreabă unde călătorești și eventual de unde ești. Am auzit și vorbindu-se românește, dar nu chiar ca în Italia. La început mi s-a părut ciudat, apoi mă gândesc că poate e normal. Cu toată graba și tot stresul am ajuns mai devreme cu 15 minute la chek in, m-am calmat când am văzut că lumea e drăguță, că mi s-a făcut semn discret să vin spre ghișeu, că doamna care tocmai îmi întorcea poșeta pe dos mi-a lăudat telefonul și brățara. Că realmente avea mănuși și se comporta în consecință. Tot aici mi-am dat seama ce multe persoane cu dizabilități călătoresc singure cu avionul. În aeroport erau voluntari care ajutau aceste persoane să se simță cât mai în largul lor.

După ce mi-am sunat tot familionul, am așteptat cuminte la Gate D55B îmbarcarea. Nu mică mi-a fost mirarea ca acolo să înceapă bordingul pentru Torino. Mi s-a părut suspect și am mers să întreb. Normal că domnii de pe CDG au schimbat Gate-ul fără ca măcar să anunțe. Mi s-a părut o lipsă totală de respect. După un alt set de întrebări aflu că trebuie să aștept la Gate 61. Aici multă lume dezorientată evident alerga în toate părțile. Nu am avut loc să mă așez pe scaun, atât de agomerat era. Pe la 20:30 ne anunță că avionul Air France ce urma să ne ducă la Montpellier aterizase, dar că din cauză că se schimbă echipajul îmbarcarea nu poate începe. În fine, nu știu ce anume a cauzat mai exact întârzierea, dar destul de bine că am am plecat din Paris pe la ora 22, în loc de 21:10 cum ar fi trebuit. Ca norocul că aveam din nou loc la geam, dar norii nu m-au lăsat să văd Parisul de sus. Aceasta a fost dezamăgirea zilei.

Air France nu m-a impresionat. Biletul a costat triplu față de WizzAir și vă spun foarte sincer că navele arată poate ceva mai bine la Wizz. Spatiul din avion cică e mult mai mic la low cost, dar nu mi s-a părut foarte spațios nici la Air France. Diferența a făcut-o ceaiul și biscuiții pe care i-am primit la bord, dar la cât de adormită am fost puteam lejer și fără ei. (Între noi fie vorba oricum i-am vomitat când am ajuns la Montpellier) :D

Călătoria cu Air France a fost însă ceva mai aventuroasă. Se face că am prins o furtună. Într-adevăr am văzut niște fulgere cum numai dincolo de nori poți vedea, dar am și trăit niște emoții cum numai în avion le poți avea. La un moment dat am fost anunțați că din cauza condițiilor meteo nefavorabile o să aterizăm la Toulouse. Am crezut că mor, asta îmi lipsea să aterizez la 250 de km de Montpellier. Nici nu am vrut să mă gândesc. A început să mă doară stomacul de la asta, mă și vedeam scriind o postare nervoasă de pe aeroportul din Toulouse. Din fericire nu a fost cazul, căpitanul a anunțat că încearcă totuși să aterizeze pe Mediteraneene, în Montpellier. Dar bineînțeles că pentru asta am trecut prin niște turbulențe care mi-au adus stomacul în gât. Am fost strajnic zgâlțâiți, am prins niște goluri de aer care au făcut lumea să țipe, iar la aterizare au fost aplauze ca la operă. Și nu cred că cerau bis :))

Ploua infernal. În fața aeroportului niciun taxi, cică din cauza ploii orașul era blocat. Just Great! Era către 12 noaptea. După jumate de oră prin bunăvoința unui domn, că altfel nu-l pot numi, iau un taxi ce mă duce până la Cite Universitaire Triolet moment în care mă gândeam că și dacă dorm pe hol tot e bine că am ajuns. Nu a fost nevoie, pentru că alt domn foarte simpatic care zicea că vorbește engleză ca Louie de Funes m-a ajutat cu hârțogăraiele pentru cazare. Și cazată am fost. Am o cameră foarte, foarte drăguță, luminoasă, călduroasă, cochetă în care sper să mă simt bine. E vital ca să funcționez la parametri normali.

A fost bine, mă bucur că sunt aici :)

Destinația Franța part I

Am ajuns noaptea trecută la Montpellier după un drum mai lung decât crezusem și pe care nu l-aș mai face a două oară la fel, dar nu știm unele lucruri până nu dăm cu capul de ele. Nici nu prea aveam de ales, dar oricum a meritat din plin drumul și ar fi meritat și dacă aș fi stat doar două zile în orașul acesta absolut fermecător, pe care acum încep să-l descopăr.

Povestea drumului, că despre ea vreau să vorbesc acum, a început la Cluj pe 8 octombrie în jur de ora 9 dimineața și s-a terminat pe 9 octombrie ora 2 la Montpellier. Ce s-a întâmplat între timp o să-mi amintesc toată viața ca fiind poate una dintre cele mai solicitante și interesante acțiuni “all by myself”.

De la Cluj, cu o întârziere de nu mai puțin 3 ore și jumătate cauzată de o ceată persistentă, am decolat spre Paris Beauvais. Zborul a fost deosebit de plăcut, am reușit să și ațipesc puțin, să și citesc ceva, 3 ore au trecut ca secundele, din păcate am mers pe deasupra norilor și nu am zărit nimic jos. Oricum la Beauvais ploua foarte tare. De aici pentru 13 euro un autobus ne aștepta să ne ducă spre Paris. Trebuia să facem maxim 50 de minute, am făcut însă cam o oră jumate pe o ploaie torențială. Cu această ocazie afăm că în Franța plouă de 3 zile fără oprire.

În Paris am trecut peste Sena și am văzut de la foarte mare depărate vârful turnului Eiffel, care mie mi s-a părut mic, abia aștept să-l văd din apropiere. Am fost debarcați la Porte Maillot, un fel de stație mare de autobuz, unde eu am crezut că numai ce mă cobor din autobuz și intru în metrou. De fapt aici începea nebunia. Și totuși un pic de noroc am avut. Am călătorit până la Paris cu o doamnă extrem de drăguță pe care o aștepta aici prietenul ei. Dânsul m-a mai lămurit puțin înainte de a porni singură spre aerportul Charles de Gaulle, de unde trebuia să iau AirFrance spre Montpellier.

Așadar în Porte Maillot travesezi două artere mari, intens circulate și ajungi la o gură de metrou. Deja după 15 minute începusem să regret amarnic faptul că aveam două bagaje, erau foarte grele, abia le târam după mine. La metrou, pentru 8,5 euro mi-am luat un bilet până la CDG 2, chiar dacă știam că trebuie să schimb. Am mers cu domnii de care ziceam până la stația Champs Elysees Clemenceau, aici ei au coborât urându-mi drum bun și tot ziceau: sper să te descurci…deși cred că nu sperau sincer că o să ajung la capăt cu bine. Nici eu nu eram chiar sigură :D

De aici eu am mai mers 5 stații, apoi am coborât la stația Chatelet le Halles (un fel de nod), unde cu o hărtuță în mână am încercat să schimb metroul 1 cu RER B, care urma să mă ducă direct pe CDG 2. Faza nasoală cu acest RER B e că aceeași linie de aceeași culoare merge în 4 direcții. De unde să știu eu care merge spre CDG? Întrebi, că altceva ce? Și mă duc spre o tipă de culoare care lucra acolo (după echipament mi-am dat seama) care văzând că mă uit foarte dezorientată, după ce-mi explică ceva, mă bate pe spate și-mi arată…c’est CDG…ufff răsuflu ușurată după cam o oră de plimbări inutile de la o line la alta, sus, jos, stânga, dreapta, întrebi pe unul, pe altul, îmi era atât de cald, era atât de aglomerat. Deja îmi uram bagaje din toată inima, le-am răsturnat de vreo două ori, mă dureau măinile și eram stoarsă de puteri. Plus că vedeam o sete….A, și mai ceva, porțile alea micuțe de la metrou sunt imposibile, bagajele nu încap decât dintr-o anumită poziție, iar eu aveam două bagaje mari, poșeta și bineînțeles biletul ce trebuia validat de fiecare dată. Cum? :)) Acum mi se pare nostim, dar atunci mi-aș fi dat palme, dacă mai aveam mâini libere :))

Așadar am urcat plină de speranță cu ochii spre stații. În metrou mi s-a făcut rău, am inceput tratamentul cu autoconvingerile cum că nu o să vomit. A funcționat. Am mers nu mai puțin de hai să zic 10 stații foarte lungi, am pierdut șirul, oricum am făcut aproape o oră până la CDG 2. Aici trebuia să găsesc terminalul. M-am panicat deoarece am văzut numai trenuri și metrouri, niciun avion. LOL, uitasem că avioanele nu aveau cum să fie sub pământ? Trebuia să urc. Cât? Nu știam. Mi-am luat de la un tonomat o sticluță cu apă, trebuia să mă hidratez și să respir. Stăteam pe drum de 10 ore, nu băusem apă deloc și eram abia la jumătatea lui.

În episodul următor povestesc despre partea a doua a drumului și despre cât de bine s-au potrivit toate :)

Milarepa


Titlu: Milarepa
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas, 2006
Colecția: Raftul Denisei (serie de autor)
Nr. pagini: 63
Preț: 6 lei în Librăria Humanitas, Cluj

Radio France transmitea pentru lansarea romanului: “Milarepa ne poartă spre piscurile Himalayiei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: Cum îți poți găsi drumul în lume?”

Cartea francezului Eric-Emmanuel Schmitt (despre care am aflat că e destul de tănăr, are vreo 49 de ani) face parte din “Ciclul invizibilului” și tratează sub forma unei povești destinul celui mai celebru yogin și poet: Milarepa, discipolul lui Marpa. Prea multe nu sunt de spus, cartea are personaje puține însă povestea devine la un moment dat alambicată, dacă nu se urmărește exact firul poveștii s-ar putea să te întorci câteva pagini să vezi dacă ai înțeles bine.

Cartea abundă în citate numai bune de pus pe sonet, despre viață, moarte, destin, înțelepciune, adevăr, remușcare, virtute. Nu le-am notat căci mă trezeam cu toată cartea transcrisă și nu asta era ideea.

Este o carte scurtă care se poate citi în două ore dacă dispui de timp suficient, sau maxim într-o zi lungă și lată așa cum am citit-o eu “printre picățele”. A fost prima carte a autorului care mi-a căzut în mână dar am auzit numai lucruri bune și despre “Oscar și tanti Roz”, așa că aceea va fi următoarea pe listă din acest autor.

Să vă povestesc…


Ziceam vineri că o să detaliez puțin despre plecarea mea la stagiu, dar brusc parcă mi-a pierit cheful de vorbă și asta sunt sigură că din cauza faptului că plecarea bate la ușă. Parcă nu-mi vine să cred că e chiar aici. Cert e că indiferent cum va fi, dau de o experiență din care vreau nu vreau, mă voi întoarce mai bogată. Aș forța să zic că o simt ca un fel de călălorie inițiatică, mai ales că plec de una singură (va veni pe urmă o colegă, dar nu va sta cât stau eu), mai ales că am emoții în legătura cu limba (sper să-mi dau drumul în maxim două săptămâni), mai ales că pașii până la plecare nu au fost ușori, mai ales că voi sta aproximativ 3 luni acolo, mai ales, mai ales…

Deci plec în Franța, mai precis la Montpellier “capitala” regiunii Languedoc-Roussillon, exact în sudul Franței, foarte aproape de granița cu Spania (Barcelona e la 350 km, adică ca de la Cluj la Arad de exemplu), foarte aproape de Coasta de Azur (nu vă grăbiți cu “ce faaaiiiin” că totuși vine iarna) și destul de aproape de Marseille (168 KM), Toulouse (248 km) și evident Marea Mediterană (Montpellier e și port, dar mai multe despre el după ce ajung). La Montpellier mă voi duce la Universitatea “Paul Valery”, nu ca să o laud, dar e pe acolo prin Top 500 ceea ce e din start bine, dar și despre ea mai multe după ce apuc să o văd, să merg la câteva cursuri, etc.

Singurele lucruri sigure sunt momentan cazarea (Cite Universitaire Triolet) și biletele de avion (numai dus) WizzAir (Cluj-Paris) și AirFrance (Paris- Montpellier). Faptul că va trebui să schimb nu doar avionul ci și aeroportul mă neliniștește puțin, dar nu aveam opțiune mai bună. Timp între avioane am, dar nu atât cât să-mi permită să văd Parisul (am însă planuri de a-l vizita pe timpul șederii în Franța).

Așadar numai mâine nu-i poimâine și eu nu m-am apucat de bagaje (e și destul de greu, căci am voie doar 15 kg la cală și 10 la bord), nu mi-am făcut asigurarea medicală (de care am neaparată nevoie), nu mi-am schimbat bani, nu știu încă exact cu ce ajung de pe aeroportul Beauvais pe aeroportul Charles de Gaulle (merg până în Paris și de acolo văd eu), deci mă comport ca și cum aș mai avea vreo două săptămâni până la plecare. Recunosc, e prima mea plecare așa departe, singură, pentru o perioadă mai lungă. Acuma mi-e și mai ciudă că nu am plecat în facultate prin programul Erasmus, aveam deja experiență fir-ar să fie! Dar probabil toate vin atunci când trebuie să vină.

Vreau să cred că mi se întâmplă un lucru bun, iar dacă eu cred asta, atunci el VA TREBUI SĂ FIE BUN !!!

Întreabă-mă să te-ntreb

Nici nu mai știu la cine am văzut leapșa asta prima oara, dar ultima oară am văzut-o la Adina (era furată). Așa că am furat-o și eu, dar culmea nu pentru că îmi era dor să mai completez un chestionar ci pentru că, serios, chiar mi-au plăcut întrebările. Și cum nu o să vină cineva care să-mi pună întrebările astea în față, blogul tre să suporte răspunsurile :D.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Uneori 12 și aș rămâne acolo, alteori 40 și mă gândesc că am ajuns cam repede la jumătatea vieții :D

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
Eu spun că să nu încerci e foarte grav pentru că tot timpul te vei întreba: dacă aș fi reușit? Să eșuezi nu e plăcut, dar poate fi reconfortant să știi că măcar “ai trecut pe acolo”.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac?
Mă găndesc foarte des la asta, dar cred că trăim în noi cu legea compensației: facem lucrurile care nu ne plac sperând ca într-o zi să fim răsplătiți prin a face numai ce ne place.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Eu în general vorbesc mult, dar prefer să cred că în majoritatea timpului o fac cu folos. Categoric sunt un om al palnurilor, dar și când e ceva de făcut până nu îndeplinesc nu mă las. Deci aș putea spune că vorbesc și fac în egală măsură.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
Cred că aș fi bogată, dar nu aș realiza asta și aș muri săracă. Trist, știu.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
Aș vrea să nu mai existe oameni care fac rău în mod gratuit.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
Din păcate nu facem nimic cu visele noastre dacă împrejurările nu ne aduc acolo unde ele pot să prindă viață.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Probabil în mare parte nu, toți știm că putem muri oricând și cu toate astea nu ne trăim zilele ca și cum ar fi ultimele.

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?
Îmi place să fac cum trebuie, lucrurile care trebuie.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
Să creadă în el, va vedea că încrederea în propria persoană îi va aduce multe beneficii pe toate planurile.

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Evident un geniu fericit :))

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?
E foarte greu. Să nu mai ai amintiri de acum înainte=moarte, dar numai cu amintirile de până acum nu cred că aș putea trăi. Totuși fără amintiri fiecare zi ar echivala cu o viață.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?
Dacă acel moment a fost foarte important s-ar putea să mi-l amintesc.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
Ziua în care i-am spus educatoarei că vreau și eu să fiu Albă ca Zăpada și nu tot pom. E specială pentru că am spus ce am gândit cu voce tare, pentru că am avut curaj, pentru că tati m-a învățat să fac asta și pentru că după aceea am fost și eu Albă ca Zăpada.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
Poate că da, dar nu la tot ce fac acum, clar.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Nu prea m-am aruncat cu capul înainte în nimic, am cântărit obțiunile.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
Acum, dacă vreau pot să-l aud oricând.

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?
Să fac ocolul pământului. Cum ce mă orește? Nu am bani suficienți.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Mă stresez într-un mare fel :)

Mi-au plăcut prea tare întrebările că să nu le trimit mai departe. Așa că vreau să citesc răspunsuri de la: Tomata, Lia, Jane și Luci.