Search results

15 results found.

Cele mai bune momente “gratis” ale lui 2013

E despre acele momente ale anului 2013, care mi-au fost aduse de cărți, filme, călătorii, oameni sau ale evenimente, la care eu n-am avut niciun aport direct. Momentele 100% cadou, care categoric mi-au făcut anul mai bun și mai plin și pentru care sunt infinit de recunoscătoare. M-am ajutat de pagina de facebook Bialog pentru acestă retrospectivă. De altă introducere nu mai este nevoie:

264878_557996714251604_351440929_n

Citește mai departe

Jurnalul (aproape) de la Păltiniș (II): Sate, biserici, cetăți și prieteni

Stelele s-au aliniat acum :) N-am putut evita, așa cum n-am putut influența dorința de a ajunge cât mai repede prin câteva dintre cele mai frumoase sate din Transilvania, pe la câteva Biserici fortificate și la cel puțin o cetate cocoțată în vârf de deal. Asta a fost, fără îndoială, excursia surprinză a anului 2013 (până în prezent). În plus, Bisericile fortificate sunt o dorință de pe lista asta (ok, o să vă explic și de ce ai nevoie de câteva tururi ca să le vezi pe toate, dar nu azi) :)

DSCF3405

Citește mai departe

Un surâs în plină… vară*

Aseară am adormit la pe 10 jumate. Dacă e astenia de primăvară îi zic de pe acum, să se tot ducă :) M-am trezit la 7 jumate, Clau a dat draperiile și l-am întrebat dacă e ceață. Nu era, erau doar nori plumburii și părea o vreme… călduță. Doar că repede am realizat că e încă februarie și nu poate fi o vreme călduță, iar eu vreau vara cu toată inima și mai e mult până la ea… M-am deprimat și la fel ca și Goe, mi-am zis: “eu vreau să vie!” :)

Însă spre deosebire de personajele lui Caragiale eu am capacitatea să fac ca ceva “să vie” măcar în visele mele. Și am zâmbit pentru câteva secunde unor amintiri dragi, nu foarte îndepărtate, pe când mă bălăceam în ape ireal de albastre și mă bucuram de cel mai frumos soare care îmi putea atinge pielea. Soarele Greciei. E  ciudat și oarecum nedrept să mă gândesc la Grecia atât de rar și să pomenesc atât de des de Italia sau Franța. Știu că cele două sunt la inima mea, dar cum ar putea Grecia să nu fie? Cred că singurul ei dezavantaj este că am vizitat-o o singură dată. Oare îmi voi putea lua revanșa cândva și să mă întorc? Pentru un sejur măcar? Cer prea mult? V-am zis doar că să văd marea e pe lista asta undeva foarte sus. Mi-e dor de mare și se pare că nu-s singura, o fi tot iarnă, dar am citit pe la alți prieteni pe bloguri ori simple și atât de grăitoare statusuri pe Facebook “mi-e dor să văd marea/ să o aud/să o simt etc…”

Așa că surâsul meu în plină vară (*de la filmul cu același nume) sunt câteva imagini din Corfu, singurul loc din Grecia în care am ajuns și despre care puteți citi aici. Îmi dădui pentru a mia oară seama că în 2010 n-am prea fost slobodă la gură, am fost în două locuri fantastice, Corfu și Roma și cred că sunt destinațiile despre care am scris cel mai puțin cu putință, asta neînsemnând că nu m-am bucurat de aceste locații, ba pot spune că au fost printre cele mai cele.

P1180514

Paleokastritsa – cel mai fotogenic loc din Corfu

P1180628

Kerkyra (Corfu Town) – capitala “italiană” a insulei

P1180352

Sidari – locul în care se scaldă împreună, toți îndrăgostiții

P1180383

Kouloura – pitoresc marin

P1180366

Apraos (doar marea) – locul meu preferat din Corfu

Trei săptămâni în Himalaya

Titlu: Trei săptămâni în Himalaya

Autor: Marius Chivu

Editura: Humanitas, 2012

Nr. pagini: 288, format mare, calitate exemplară!

Preţ: 49 de lei pe librariaonline.ro

O carte cu imagini. Ilustrarea unui vis. Povestea unui popas la marginea lumii. O aventură pe care cei implicaţi nu o vor uita niciodată. Se iau doi prieteni, se discută nişte dorinţe, se doresc a fi depăşite, se socoteşte, se crapă firul în 14 şi mai apoi se hotărăşte: Marius şi Cătălin pleacă în Nepal, aici vor ataca o trecătoarea aflată la o altitudine considerabilă în cei mai înalţi munţi ai lumii. Cea mai înaltă trecătoare din lume: Thorung La. O experienţă, un drum iniţiatic, sute de imagini, cuvinte bine alese, o altă cultură disecată, mult umor… aşa se naşte o carte…

Dacă mi-a plăcut aventura în Himalaya a celor doi români a fost, pentru că ador cărţile de acest gen. Dacă aş avea posibilitatea aş scrie şi eu una, aşa că nu voi comenta de ce cineva alege să-şi povestească într-o carte, povestea de povestit la un vin cu prietenii la bătrâneţe nepoţilor. În plus, eu consider că avem multe de câştigat din asemenea cărţi, cunoaştem locuri noi (prin ochii altora, e drept), atingem culmi prin picioarele lor şi ne stârnim nouă înşine curiozităţi, ne lărgim nouă înşine orizonturi şi poate, poate într-o zi vom pleca şi noi. Da, această carte, ca şi altele asemeni ei, este o relatare. O relatare a fost şi Vând Kilometri a lui Mihai Barbu, o relatare a fost şi Luptând cu iposibilul a lui Mike Horn, o relatare ca multe alte relatări după care te simţi cumva mai bogat şi mai pregătit să pleci la drum. E un câştig, o carte trebuie să fie un câştig, iar asta este.

“Jurnalul călătoriei poate fi citit ca un roman de aventuri exotice. Cartea vorbeşte însă despre forţa curiozităţii, despre tentaţia şi plăcerea de a pleca departe şi a-ţi testa limitele, despre nevoia de aventură, de schimbare totală a decorului şi a obişnuitelor. La sfârşitul calatoriei, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune insignificantă. Pentru că încercarea de a urca acei munţi foarte înalţi înseamnă, de fapt, să cobori foarte mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la plecare nu eşti pe deplin constient. Cartea este şi despre aceste mici revelatii.”

O recenzie absolut frumoasa a acestei cărţi găsiţi aici… aproape că nu mai am ce să-i adaug, mi-a plăcut prea mult cum a abordat-o cititoarea cu pricina. Parcă aş fi scris-o eu, sau mai bine zis, dacă m-aş fi apucat să vă povestesc aşa aş fi făcut-o. Însă dacă vreţi să aveţi completa revelaţie a descoperirii, citiţi recenzia recomandată, după ce aţi parcurs cartea.

Sursa foto+interviu autor

Viena în inima mea (long story)

Şi uite aşa, luna viitoare se fac 5 ani de când am petrecut la Viena “banchetul” de final de facultate! Pe lângă faptul că această postare îmi dă posibilitatea de realiza că au trecut 5 ani de atunci, 5 ani de când am încheiat acel capitol, povestea pe care intenţionez să o scriu acum, după atâta amar de vreme, îmi dă şi posibilitatea de a mă întoarce în anotimpul marilor speranţe. Pentru că… da, acela a fost pentru mine anotimpul marilor speranţe, atunci la 22 de ani am visat şi sperat cel mai mult şi ieşirea asta la Viena (deşi probabil banală pentru mulţi) a fost pentru mine foarte importantă.

Din penultima bursă (plus ceva economii de câteva luni) mi-am cumpărat un aparat foto (tot pe ăla îl am şi acum). Şi acuma mai ţin minte că acasă nu agreea nimeni ideea (adică bursa nu era extra money, era chiar chiria şi o parte din cheltuieli) şi cu toate astea în aprilie 2007 am ajuns la Ineu şi i-am zis lui mami: “mi-am luat aparat foto digital!” :)

Daţi-vă seama că doar nu era să nenerocim aparatul, aşa că l-am păstrat şi toată lumea a trecut peste momentul meu de răzvrătire, ca mai apoi, după cursul festiv să-mi zică mami “da chiar toţi aveau aparate, măi…” :))) Aşadar, am luat aparatul că aveam de fapt un plan… Urma să nu facem banchet de final de etapă ci să mergem într-o excursie… şi cum să fie asta posibil fără ca eu să pot face poze?… Bani de excursie, mă rog, încă mă rog că atunci mi-a dat bani :) Nu ştiu câte săptămâni am insistat, dar ţin minte că mergeam în bucătărie, îmi făceam treabă şi începeam, cu Viena în sus, în jos, în lateral… că îmi doresc, nu mai cer nimic 100 de ani, că trebuie să merg, ca va fi cea mai frumoasă amintire, că vine şi Clau cu mine, că vine şi Claudia, că vine şi proful coordonator al licenţei, că mai vine nu ştiu care colegă care până la urmă nu a mai venit… şi dacă nu impresioam treceam la… că n-am mai mai avut o vacantă de clasa a IX a, că asta m-ar face maxim de fericită, că nici nu e scump (aveam nevoie de fix 100 de euro, niciun cent în plus, că de buzunar îmi mai strânsesem ceva), că cine ştie când o să mai ocazia să ajung pe acolo, că e răspalta mea după 4 ani (de zici că îi făcusem pentru altcineva) :) Mă rog, dacă eraţi după uşă să mă auziţi sigur râdeaţi sau plângeaţi, oricum era vorba de lacrimi. Eu n-am plâns căci undeva, cumva ştiam că o să-i înduplec inima. Ceea ce s-a şi întâmplat (deşi atitudinea mea de 17 ani, mă mir că a dat roade la 22) :P

Şi aşa că am plecat la Viena într-o dimineaţa pe la 5 din Oradea urmând ca pe la ora 14 să ajungem în capitala Austriei. Aşa a fost, am plecat prin agenţie (prima şi singura mea excursie prin agenţie) şi ne-am cazat la o pensiune de care şi acum îmi aduc cu drag aminte căci tare mi-a plăcut. Aici în faţa la pensiune am descoperit că unul din turiştii din grupul nostru se numea Platon (vă daţi seama, noi studenţi la filosofie în grup turistic cu domnul Platon, a fost de toată coma faza, am răs pe înfundate până ne-am înroşit ca nişte raci). Cât a mai rămas din acea zi de vineri am avut timp liber prin Viena şi ne-am comportat ca scăpaţi de sub supraveghere, am luat-o la recomandare spre bulevardul Mariahilferstrasse, un loc foarte bun pentru shopaholici, dar şi pentru derutaţi ca noi. De fapt nu mă interesa niciun magazin, doar aerul acela de altceva, mergeam hipnotizată doar cu ochii pe sus şi îi coboram doar când vedeam o vitrină colorată cu dulciuri multe (zău că nu am sesizat nicio diferenţă între mine şi un copil de 5 ani, atât de tare mă bucuram de tot şi de toate, mă gândeam doar că mami ar fi fericită să ştie cât a contat 100 aia de euro).

Vă daţi seama că până la această ieşire la Viena, mai aveam una cu 6 ani în urmă la Budapesta şi câteva drumuri foarte, foarte scrurte la vecinii maghiari, la Gyula, Bekescsaba şi cam atât văzusem din popularul Occident. Aşa că aveam motive să mă comport atât de… infantil. Atunci în acea după amiază am fost în Viena la fiecare colţ de stradă un “WoW” şi un “Super”. Nu pot să zic că am văzut ceva foarte măreţ, dar pe retina mea încă se mai plimbă toate acele culori senzaţionale văzute acolo pe acel bulevard viu, colorat, vibrant şi atât de cald. Pluteam!

A doua zi a funcţionat pe principiul “ceea ce trebuie să vezi în Viena la prima ieşire”. Dis de dimineaţa am luat-o spre Primărie, apoi spre Biserica Votiva unde s-a botezat Franz Iosif, apoi pe la Universitate, Operă, Muzeul de Istorie Naturală, Parlamentul (normal că a fost un tur pietonal, dar pentru mine a fost mai mult decât aş fi putut visa)… şi aşa am ajuns la Palatul Hofburg. Pentru Sisi vroaim să văd Palatul acela cu orice preţ, să văd camera lui Sisi, să-i văd rochiile de care auzisem că îi sunt expuse, eram cu totul sub influenţa filmului care mă marcase în copilărie şi nu am fost deloc dezmăgită de Palat (dacă nu mă înşel cred că acela fusese chiar primul Palat în care intrasem în viaţa mea). De aici am plecat la Stephansdom cu acoperişul lui colorat, iar apoi ne-am urcat în autocar şi am plecat spre partea “nouă” a Vienei ca să urcăm în Turnul Dunării şi să vedem Viena de sus. De văzut am văzut-o, dar amintirea cea mai nostimă pe care o am de aici este cea din momentul în care prietena mea Claudia a realizat că şi-a pierdut la Turn portofelul cu toţi banii şi actele :) Curioşi de deznodământ? Aştept întrebări! :)

În acea seară de sâmbătă am mai văzut doar Prater-ul şi m-am dat pe primul roller coaster ever şi a fost SENZAŢIONAL, ca să vă zic sincer n-am ştiut în ce mă urc, eu mă temeam că o să-mi fie rău, ca şi cum ai timp să te gândeşti la asta în timp ce nu mai ştii pe ce lume te aflii :)

Dumincă, în ultima zi la Viena urma să vizităm Palatul Schonbrunn şi apoi să plecăm acasă. Ţin minte că a plouat torenţial aproape toată ziua şi că pe la prânz Clau s-a enervat căci în program era trecut şi Muzeul Tehnic, dar mai apoi s-a dovedit că aveam de ales între Muzeul şi Schonbrunn. Şi cum ele nu sunt departe, după ce am văzut interiorul somptuosului Palat, Clau a plecat la Muzeul Tehnic în timp ce eu am rămas să mă plimb prin cele mai frumoase grădini pe care le-am văzut chiar şi până în prezent, grădinile de la Schonbrunn, de unde am şi cele mai frumoase fotografii din această scurtă, dar intensă excursie.

Normal că dacă e să o judeci aşa superficial, aşa superficială a fost şi excursia noastră, a fost o excursie de alimentat dorinţe, nicidecum una după care am fi avut impresia că am văzut oraşul. Ce a fost cu siguranţă această ieşire, a fost cea mai plină de amintiri frumoase “activitate” din timpul facultăţii şi nu-mi găsesc cuvintele să spun cât de tare mă bucur că atunci am hotărât să nu ne înţolim pentru banchet ci să investim în ceva… memorabil. Evident că ne-am jurat atunci că revenim tot împreună la Viena şi ne-am mai jurat să plecăm să vedem şi Praga tot împreună. Şi cine ştie… căci până acum nu am fost împreună, dar nici separat :) Planul, deci, a rămas în picioare ;)

Cele mai frumoase vorbe de iubire (din cărți)

Vă provoc la ceva interesant (și nu că este V’Day, dar dacă vreți și pentru asta, pentru cei care sărbătoresc, eu nu servesc), dar vreau să aflu de la voi care au fost cele mai frumoase vorbe/idei/momente de iubire găsite în cărțile pe care le-ați citit. Pot să fie triste sau foarte vesele, sensibile sau provocatoare, rebele sau clasice, sunt curioasă de care dintre ele vă aminți cu drag…

O să încep eu cu unele care mi-a plăcut atât de mult încât le-am notat, ele au fost găsite de-a lungul timpului prin diverse cărți:

“În afară de iubire, nu există nimic mai important decât încrederea, iar unul din avantajele vieții de cuplu este însăși posibilitatea de a te bucura din plin de ea. Încrederea de a-ți dezgoli sufletul, de a-ți dezvălui corpul în fața partenerului, fără nici cel mai mic semn de pudoare, de a te dărui cu dezinvoltură, de a te deschide, de a te abandona fără nerușinare în brațele altcuiva, fără teama de a fi rănit”. (Laura Esquivel – La fel de iute ca dorința)

“Ce fericire teribilă trebuie să copleșească inima când buzele se ating pentru întâia oară, când strângerea a patru brațe fac o singură ființă din două nebune una după alta, o ființă pe deplin fericită”. (Guy de Maupassant – Fetele doamnei Rondeli)

“O iubire înseamnă să nu poți gândi contrariul ei… o iubire care nu este eternă, nu este nimic”. (Camil Petrescu – Jocul ielelor)

“Atât de mult am și sentimentul făță de tine înghite tot, atât de mult am și fără tine totul mi se pare nimic”. (J.W. Goethe – Suferințele tânărului Werther)

“Singura dragoste care contează e cea pentru care ești gata să mori”. (E. Robles – Veneția iarna)

“În ciuda gravitației care nu se oprește niciodată, zburăm cu avioanele și lansăm rachete. În dragoste este același lucru: în ciuda dorinței care se transformă, poți face ca o dragoste să dureze”. (Alice Ferney – Cea mai frumoasă istorie a iubirii)

“Acesta este destinul înfricoșător al unirii și revelația unirii desăvârșite: te regăsești pe tine în clipa în care te pierzi”. (Mircea Eliade – Nuntă în cer)

“Fă tot ce poți și nu mă mai iubi, căci mi-e mai drag să te văd trăind fără să mă iubești, decât murind fiindcă m-ai iubit prea mult”. (G. Casanova – Memorii)

Nu există nicio garanție că iubirea va supreviețui până mâine. Să fii iubit măcar o clipă, asta mi se părea extraordinar. Clipa iubirii echivala cu o veșnicie aparte”. (Gabriela Melinescu – Ghetele fericirii)

“… dar ce tragedie că nu putem trăi decât o viață, pentru că dacă am fi avut două vieți, una mi-aș fi petrecut-o cu ea”. (J.Safran Foer – Extrem de tare și incredibil de aproape)

“Iubirea asemenea ploii, poate hrăni de sus, stropind cuplurile și înecându-le în bucurie. Dar uneori, sub căldura furioasă a vieții dragostea se usucă la suprafață și trebuie să se hrănească din interior, întorcându-se la rădăcinele ei, ca să supraviețuiască”. (Mich Albon – Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai)

“-O, te-am iubit dintotdeauna și tu n-ai prețuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei îmbătrâni, toate farmecele tale se vor duce și atunci vei găsi, părăsită de toți, pe acela care te-a iubit și te va iubi până la moarte”. (Camil Petrescu – Patul lui Procust)

“Da, sufetința se stinge, piere. Dar întreabă glandele lacrimare dacă au uitat cum să plângâ”. (William Faulkner – Absalom, Absalom)

“Iubirea e tot ce ne dorim, iar la final e tot ce am avut.” (Octavian Paler – nu mi-am notat cartea, nici nu cred ar mai conta)

Ca să nu prelungesc la nesfârșit aceasta postare, căci este deja o oră târzie (cea la care scriu) vă las pe voi să continuați si să mă inspirați cu vorbe de iubire, din cărți pe care, poate eu, nu le-am citit)

Foto

Jurnalul fericirii

 
Titlu: Jurnalul Fericirii
Autor: N. Steinhardt
Editura: Polirom, 2008
Nr. pag: 750
Împrumut BCU Cluj
Nota: 9,50/10
 
Cred că ideea de a scrie despre o carte imediat ce ai citit-o este cea mai bună, în felul acesta nu se pierde nimic din ceea ce ai simțit când ai dat ultima filă. De aceea am decis să scriu acum la cald despre Jurnalul fericirii, ca să nu pățească ca multe alte cărți pe care le-am citit anul acesta și care nu doar că acum parcă îmi sunt indiferente dar nici nu mai știu ce să scriu despre ele pentru că au trecut luni bune de când am ieșit de sub impresia lor.
 
Totuși despre acest Jurnal și despre o altă carte vreau neaparat să mai vorbesc până la vacanță, merită să mă precipit să scriu acum, până încă mă bântuie.
 
După cum lesne ați putut observa, nu am notat această carte cu 10 pentru că deși mi-a plăcut mult, dintr-un anumit punct de vedere mi-a înșelat așteptările. Cartea lui Nicu Steinhardt este exact acel fel de carte pe care îmi doresc să o citesc, adică o carte intimă până la ultimul înveliș al sufletului, dar care lasă loc de interpretare.
 
Pentru cei care poate nu știu exact cine este Steinhardt și care este povestea Jurnalului în mare, îi trimit la pagina autorului de pe Wikipedia (nu-i profi, dar e util ca să nu mă lăbărțez eu acum).
 
Jurnalul fericirii este după cum însuși autorul avertizează un testament literar care constă într-o mărturie cutremurătoare ce cuprinde anii de închisoare ai autorului, dar și multe alte flesh back-uri menite de a întregi istorisirile. Per ansamblu, cartea și arată ca un jurnal, dar unul foarte fragmentat, pe care dacă nu-l parcurgi cu atenție este foarte probabil să nu mai înțelegi chiar totul.
 
Deși am împrumutat-o de la bibliotecă ca să regăsec în ea ceva ce m-ar ajuta în lucrul meu cu Blaga (o găsisem într-o Bibliografie), la scurtă vreme s-a dovedit prea puțin folositoarea scopului, dar am zis că nu o voi abandona pentru că începuse să-mi placă. De fapt, cred că începutul ei, mai ales, ar trebui să placă oricui, este tulburător de frumoasă povestea arestării împletită cu părăsirea casei și a tatălui bătrân dar foarte înțelept, care reușește să facă din acestă tragedie un fel de comedie neagră a la Tarantino. Primele 100 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, apoi încet cartea a scăzut ritmul, iar eu m-am regăsit din ce în ce mai puțin acolo.
 
Desigur, cartea este una profund spirituală, în pofida a tot ceea ce dorea autorul să demonstreze. Dar cu un minim dram de afecțiune poți înțelege de ce un evreu trecut prin ororile comunismului a ales să se boteze în rit ortodox și mai apoi după ce ispășește doar 5 ani din cei 12 de condamnare să înceapă să-și caute un loc în care să i se dedice lui Dumnezeu. Aș fi ipocrită să spun că nu înțeleg așa ceva. Chiar cred că acestă este singurul mod în care pot înțelege aceste alegeri de sihăstrie, modul altruist al nejudecării și modul înspăimântător al chinului de a fi supus chinului.
 
Povestea din închisoare a fost cu atât mai dură cu cât ea este 100% reală. Iar fericirea acumulată în închisoare este cu atât mai importantă cu cât pare complet ireală. Autorul oricum credea că dacă din închisoare pleci și de pe urma suferinței te alegi cu dorințe de răzbunare și cu sentimente de acreală, închisoarea și suferințele au fost de haram, așa că, deși în tortură de neîndurat, Nicolae Steinhardt alege creștinismul, sau cum o numește el, rețeta de fericire.
 
Ororile nu încetează, dar beatitudinea și liniștea pe care autorul o resimte după creștinare, chiar în închisoare par singurele lucruri care îl mențin în viață. Poate mulți au observat că accentul nu este pus pe chinuri nici măcar într-o singură pagină a cărții, ci pe ceea ce s-a putut învăța în carceră, bazat pe alegerile fericite, făcute în suflet, căci în altă parte nu încăpeau. În definitiv, vămile văzduhului sunt numeroase, însă aici pe pâmănt la vama care nu poate fi înșelată proba constă în starea de fericire.
 
Pentru creștini, mai ales pentru cei practicanți, care merg cu abnegație la Biserică, care țin posturile și care se roagă de mai multe ori pe zi, care mai au puțin și dau în habotnicie, această carte s-ar putea să fie considerată superficială. Dimpotrivă, pentru cei care sunt doar spirituali și nu creștini, acestă carte va fi aspru pedepsită, pentru că în ea se recunoaște pregnant latura teologică. Așa că Jurnanul s-ar putea să aibă un destin paradoxal, să fie respins din două părți și să nu convină nimănui. Dar, la fel de paradoxal, poate plăcea ambelor tabere, pentru că deși măgulește prin faptul că creștinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat (se subliniază asta în atâtea rânduri că mi-a trecut prin cap să le număr), cartea lasă loc de diverse interpretări.
 
Aș mai spune multe despre această carte, poate chiar m-aș incince într-o polemică cu cineva, care ar avea o părere total diferită de a mea. Aș discuta mai ales pe problemele teologice și poate chiar ar fi o discuție constructivă. Dar, aceasta este o carte care document. Cum să polemizezi pe viața cuiva? Dacă aceasta a fost viața și acesta a fost modul ales de a o povesti, cine suntem noi să judecăm aspru?
 
O să închei cu un citat din care am avea atâtea de învățat: toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă. Și cu toate acestea, cu toată această suferință, pe ultima pagină a jurnalului stă scris: Mai fericit este A DA, decât A LUA.