Îmi fac planul (în detaliu)

Am pus o grămadă de întrebări pe forumuri despre ce nu ar trebui ratat în Paris. Am primit o grămadă de răspunsuri la obiect și nu numai, deci le mulțumesc tuturor.

Însă vreau ca atunci când mă întorc de acolo să spun că am văzut tot ceea ce mi-am dorit în ăștia 25 de ani. Dar având în vedere că-i vorba de Paris și doar de câteva zile de ședere aproape că nu mai știu ce-mi doresc… sunt atât de multe…

Am rezolvat cu transportul și cu cazarea, deci chiar numai “obiectivele” și “pulsul” ne interesează. Dacă citește cineva aici și a fost pe acolo (pe la Paris), sau chiar dacă nu a fost, dar are o idee cât de mică, nu strică absolut nicio informație în plus, deci să o spună cu VOCE TARE. Mai am două săptămâni de făcut planuri (parte care nu mi-a displăcut niciodată la o călătorie), iar apoi mai multe săptămâni la întoarcere de povestit dacă planul a ieșit (parte care îmi place și ea la nebunie) :))

Diferențe care ne apropie, asemănări care ne despart

Unul din cele mai importante aspecte ale șederii mele pe meleaguri franceze este legat de observarea oamenilor. Nimeni nu m-a trimis aici ca să fac o analiză socială, dar eu cred că asta mă îmbogățește mai mult decât orice altceva pentru că nu în fiecare zi poți studia asta. E una să observi oameni și comportamente pe durata unei vacanțe de 2 sau 9 zile și alta să trăiești o vreme (chiar dacă scurtă) într-un alt mediu decât cel în care te-ai născut, crescut, educat, etc. Și cred că-i al naibii de important. Până la urmă schimbul de experineță înseamnă contact zilnic cu altceva decât la “tine”.

Oamenii de aici știu ce înseamnă următoarele: să gândești liber, să te distrezi liber, să iubești liber, să nu fii constrâns de probleme, să treci de prejudecăți, să nu te uiți urât la cel de lângă tine, să-ți ceri scuze pentru orice nimic (ba chiar să spui că-ți pare rău: je suis desolee e un gest reflex). Deci toate astea înseamnă într-un cuvânt: civilizație. În mai multe cuvinte înseamnă: cultura simțului civic și respect maxim pentru propria persoană care se refrânge asupra celor din jur. Un fel de “Pay it forward” dar la o altă scară. Nu spun că nu există “uscături”, dar eu una, dacă în jur e foarte verde, pot trece lejer peste o creangă uscată.

Să le luăm pe rând:
-în aeroport: sunt atât de relaxați că parcă s-au născut “cu vreme” cum spunem noi, nu se grăbesc (poate doar la metrou puțin, dar nu să te dărâme ca la București), zâmbesc mereu, iar dacă greșesc după cum spuneam își spun mereu chiar între ei că le pare foarte rău.

-în avion: dacă au auzit că s-ar putea să aterizăm în altă parte, nu s-a supărat nimeni ca și cum era tot una.

-în cămin: nu știu engleză decât foarte puțini, dar în aia câtă știu fac glume și parcă nu te poți supăra pe ei, salută de la poartă la spălătorie, în orice moment al zilei au pregătit câte un bonjour/salut chiar dacă te-au văzut prima dată-n viața lor, nu fac petreceri în camere, nu urlă la miezul nopții pe coridoare, nu strigă după tine “păpușa” oricare ar fi apelativul, nu se bagă în seamnă (decât dacă NU sunt francezi cumva, pentru că sunt tare mulți străini pe aici), nu fac mizerie în “oficiu”, nu aruncă gunoaie de la etaj, nu vandalizează camerele.

-în Universitate: sunt conștiinciosi, citesc, nu râd de profesori ci cu ei, profesorii îi respectă și se comportă cu toți ca și cum sunt cei mai inteligenți din lume, le zâmbesc străinilor, se implică, nu fumează în wc-uri, nu intră la oră când îi taie capul, se scuză dacă au lispsit la un, UN curs, pun întrebări și nu abia așteaptă să termine “deșteptu” ăla de la catedră odată, participă la o grămadă de evenimente, umplu bibliotecile.

-la Mall: dacă te întreabă ceva și zici “sorry” își cer scuze cam de patru ori, nu intră în fața la rând la hipermarket nici dacă ei au doar o pâine și tu ai luat jumate de magazin, dacă îi lași în față îți mulțumesc de 10 ori, dacă se blochează o casă nimeni nu vociferează că “nuuu am toată ziua de pierdut, doamnă…”

-în tramvai/tren: dacă te ating din greșală te roagă să-i ierți, nu circulă fără bilet, nu rup scaunele, nu se descalță și nu se întind, nu vor să urce și să coboare toti odată, bătrânii nu zumzăie dacă nu stau jos.

-pe stadă: râd, glumesc, se țin de mână, se pupă des, se îmbrățișază (nu contează vârta, love is in the air), se plimbă foarte mult, aleargă ca să se mențină, nu circulă cu mașinile ca apucații, dacă îți dau un pliant și l-ai luat apreciază asta.

Pe sexe:
Femeile: nu sunt foarte frumoase, dar sunt foarte finuțe, nu se îmbracă extravagant ci chic, extrem de chic, te cucerește stilul lor, cele mai în vârstă sunt tare aranjate (am observat asta și la italience). Cred că de mici li se cultivă un anumit simț estetic. NU am văzut nicio fetiță îmbrăcată în roz, toată cu bluzițe cu Barbie și ciorăpei cu volănașe.

Bărbații: mulți sunt galanți, respectuoși, îndrăgostiți de partenerele lor, li se citește pe față încântarea. Cei tineri par mai rebeli, cei mai bărtâni mai emancipați, dar majoritatea par foarte mișto, deși nu sunt cele mai atrăgătoare ființe.

Mulți spun că francezii sunt “superiori” și “răutăcioși”, asta poate pentru că țin foarte mult la limba lor și nu țin neaparat să se facă înțeleși. Și mai mulți spun că francezii sunt o nație care trăiește după urma unei istorii fabuloase, pentru care cei de azi nu au niciun merit. Poate o fi așa, dar asta nu înseamnă că sunt doar norocoși, ci și că au grijă de ce le-a fost lăsat. Mulți spun că în Franța dacă au întrebat ceva li s-a întors spatele, ei bine…mie nu mi-a întors nimeni spatele încă, ba chiar poate că am avut baftă și am întâlnit oameni buni până acum. Poate la Paris (acolo unde au ajuns majoriatea care au emis păreri) am să văd mai multe fitze decât aici în sud, dar asta nu pot spune decât după. Și dacă e de rău o să vă spun, stați liniștiți.

Curajul sau Nebunia?


Săptămâna aceasta am descoperit pe Plimbărici.ro (unde mai intru eu să întreb una alta și să mai văd pe unde se plimbă oamenii) o poveste absolut incredibilă. Se face că o familie de români (mama, tata și 3 copii mititei) au lăsat baltă toată viața lor de aici din “România ză lend of ciois” și au plecat să facă înconjurul lumii. Vă spun drept că o seară întreagă am tot citit povestea lor și nu am reușit să temin cele 800 de zile de plimbări necontenite și experiențe acumulate. Întreaga poveste “Peicipecolo” se poate citi pe site-ul pe care l-au creat ei și unde și-au povestit aventura extraordinară (neîncheiată). Dacă sunteți curioși intrați să vedeți măcar pozele senzaționale.

Cât curaj sau câtă nebunie îți trebuie să te apuci de așa ceva? M-am întrebat destul de serios dacă eu aș putea recurge la această “călătorie”, iar răspunsul e NU, pentru că nu am curaj uneori, iar pentru asta îți trebuie curaj tot timpul. Dar “amănuntul” acesta nu mă împiedică să-i admir pe cei care au găsit în nebunia lor curajul necesar de a o face.

Părinții aveau meserii destul de bune în țară, iar copiii deși mici aveau cu siguranță un viitor aici, însă Dan, capul familiei s-a gândit că o experiență de acest gen i-ar ține împreună 24/24, iar copiii ar putea învăța în fiecare zi lucruri noi din locuri noi. Chiar dacă băieții de 7 respectiv 5 ani ar fi trebuit să fie la școală sau la grădiniță, părinții au înțeles că ei pot învăța la distanță cu câte două ore pe zi (este o metodă verificată, care dă rezultate foarte bune, dar costă). Fetița cea mică, Ilinca este însă prea micuță din păcate ca să își dea seama ce i se întâmplă. Și totuși: și-au lăsat job-urile, și-au vândut casa, și-au luat o “casă pe roți” și au pornit la drum :)

Au început din America de Nord, de prin Florida, unde îi aștepta mașina cumpărată (botezată Simon) și au vizitat luni de zile numai locuri senzaționale, evitând zonele aglomerate și orașele mari. Aici copiii au văzut diverse animale și plante, au atins puii de crocodil și am văzut cum se poate forma o tornada, au socializat cu alți copii de pe acolo, am început să învețe limba, deci au avut parte de foarte multe lecții pe viu, plus cele la distanță de care părinții se țineau strict.

După sudul și vestul Statelor Unite au pornit spre Canada, iar de aici spre Alaska (au niște poze care te lasă fără grai), iar apoi au mers în America de Sud unde îmi pare că le-a plăcut cel mai mult. Ultima țară vizitată a fost Argentina pe care o și descrie extrem de frumos și care le-a ocupat un loc mai special în inimă.

Acesta sunt primele 800 de zile (descrise amănunțit pe site)…să vedem ce va urma ?!?

Alte povești asemănătoare și la fel de incredibile :)
Trois enfants autour du monde.
Camping car autour du monde
Family Dreamtime
Quatorze pattes autour de la terre
Around the world

Voi ați avea curajul sau nebunia necesară pentru o astfel de experință? (Exclus răspunsul: Nu avem bani!)

Două cărți mici dar mari

Am ales să scriu o singură postare despre aceste două cărți din mai multe motive:
1. Pentru că nu mai ești la fel după ce la citești pe fiecare dintre ele.
2. Pentru că au cam aceleași dimensiuni.
3. Pentru că le-am citit pe amândouă în aceeași zi (citite de pe laptop, prima exepriență, culmea reușită)
4. Pentru că trebuia să le fi citit de mult pe ambele.
5. Pentru că cine o va plăcea pe una o va plăcea și pe cealaltă.

Încep cu Recomandarea prietenei mele dragi Claudia și anume cu “Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach. Cartea stă și la baza unui film am înțeles și a inspirat multă lume în această trecere prin viață. Scrisă în anul 1970 de un fost pilot, povestea pescărușului a circulat pe foi dactilografiate prin toate birourile lumii și asta pentru că ea este dincolo de poveste, UN SFAT. Prețios.

Pescărușul Jonathan Livingstone (cine ar da un asemenea nume unui pescăruș?), vrea să zboare, dar nu la fel ca toți ceilalți din cârsul său, ci să se autodepășască, să nu facă zborul doar pentru a procura hrana ci pentru a depăși limitele. Datorită acestui fapt este exclus din cârd și trimis să trăiască singur pe o stâncă izolată. Aici însă își descoperă adevăratul talent, reușește singur imposibilul. De aseamenea află că mai sunt și alții ca el, care la fel au fost izgoniți de grup și condamnați la singurătate pentru că nu au fost ca toți ceilalți. Alături de aceștia învață de la un mare maestru cum să zboare repede ca gândul, învață defapt care e piatra de temelie a reușitei “Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde, trebuie să începi, prin ați da seama că ai ajuns deja acolo.”

Probabil acest sfat a vrut să mi-l dea și Claudia când mi-a zis că dacă simt că lucrurile pe care le fac nu se leagă, dacă mă simt dezamăgită și dacă simt că totul merge prost, să citesc această carte, o să aflu multe răspunsuri. Mulțumesc draga mea. Am aflat de la un “pescăruș” mai multe decât de la 100 de oameni pentru că în final cu riscul de a strica surpriza multora, pescărușul nostru mi-a dat și o lecție pe cinste: “Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe.”

A doua carte este “Micul Prinț” de Antoine de Saint Exupery, ahicunoscuta carte pe care abia acum am citit-o deși am avut-o de nenumărate ori în mână. Revin la fapul că “acum a fost momentul ei”, cred cu tărie în asta. Nu are sens să vă spun ce tare m-a încântat, nu m-am dezlipit de la ecran până nu am terminat-o (am avut noroc căci era exact la fel ca cea printată adică avea totate pozele autorului și aceeași structură). Așa cum ni se precizează această carte nu este pentru copii ci pentru oamenii mari care au uitat că au fost și ei copii. Povestea micului prinț este înduioșătoare și te atinge chiar de-ai fi de piatră.

Este foarte metaforică dar adânc înfiptă în realitate, este o pledoarie pentru lucrurile simple din viață pe care nu le prețuim, este o rechemare la inocența pe care toți ne-o pierdem , este un alt SFAT: pentru a înțelege lucrurile mari, trebuie să le pricepem pe cele mici, însă “ochii sunt orbi, cu inima trebuie să cauți”. Câți facem asta? Am învățat însă și de aici ceva: “Trebuie să ceri de la fiecare numai ce poate da”. Inclusiv de la tine, aș mai adăuga eu…pentru că: “oamenii de pe aceste meleaguri…cresc 5 mii de trandafiri într-o gradină…și tot nu găsesc ceea ce caută…și totuși ceea ce caută ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un singur strop de apă.”

Vă rog eu, citiți aceste cărți care în total au cam 200 de pagini cu tot cu desenele de la “Micul Prinț”, deci vă faceți o zi mai frumoasă într-un mod foarte simplu și nu o să uitați unele lucruri niciodată.

Beziers sau marțea cu 3 ceasuri bune

Orașul Beziers se află cam la 80 de km de Montpellier pe râul Orb și este o așezare care a prosperat pe vremea ocupației romane, însă în anul 1209 cruciada a redus orașul la ruine. Dar din secolul al XIX lea, datorită înfloritoarei piețe a vinului, Beziers și-a recâștigat vitaliatea și astăzi este un oraș calm, tipic pentru Midi, unde viața se desfăoară într-un ritm alert de-a lungul aleilor umbrite de platani.

Datele de mai sus le știu din “Ghidul complet al Franței” (Editura Aquila’93) pe care l-am cărat după mine de acasă și pe care îl răsfoiesc din când în când. Și așa mi-a întrat în cap să dau o fugă până la Beziers. Am profitat iar de vremea bună care mi-a permis să ies pe ușă în mânecă scurtă, de faptul că fiind aproape nu va costa mult nici biletul de tren și așa că mi-am rupt 3 ore bune din ziua de marți că mă plimb pe străduțele înguste și romantice din Beziers.

Exact peste drum de gară se afla primul meu obiectiv: Le Plateau des Poets (Parcul Poeților) care e o poveste, un loc extraordinar de frumos, umbros, răcoros, care dă senzația că te afli într-o oază de la marginea deșertului. Mi-a plăcut așa tare, că după hoinăreala prin oraș m-am întors înainte de plecare să mă odihnesc pe o bancă aici și să servesc o prăjitură ambalată dusă de acasă.

Al doilea obiectiv mare, la care nu știam cum să ajung era Catedrala Saint Nazaire. Am mers pur și simplu, și tot am mers gândindu-mă doar să mă mai știu întoarce la gară. Și după ce am trecut prin centrul orașului (La Mairie) am ajuns într-un final la ea. Dar dezamăgire mare, chiar fațada era în renovare :( Astfel că am pornit pe jos spre nicăieri, căutând minunatul, căutând ineditul… și chiar mă gândeam…dacă nu-l găsesc, o să-l creez.

Dar… l-am găsit, din instinct cred, în locul de unde am avut cea mai bună panoramă asupra orașului. În stânga Le Pont Canal sur l’Orb, iar în dreapta minunata catedrală Saint Nazaire văzută din profil care părea că străjuiește orașul. Mi-a dat o senzație de pace și liniște, mi-au ieșit câteva poze bune (de amator evident) și am stat liniștită pe o bancă la soare fără să mă deranjeze nimeni (părea cam pustiu locul, dar și ora era nepotrivită, la prânz). Astfel am salvat ieșirea mea de marți de cele 3 ceasuri rele, transformându-le în 3 ceasuri bune. Bune de umblat teleleu.

Drumul spre și dinspre Beziers trece prin Sete, așa că am admirat iar marea de la geam… și așa aș fi coborât să o îmbrățișez… trebuie să-mi mai fac drum încolo, trebuie.

Revedere în Barsaloi


Titlul: Revedere în Barsaloi
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2008
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 175
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Gata, cu asta am terminat cu Corinne Hofmann, era cazul, se impunea…oricum nu mai puteam continua căci am ajuns la saturație cu povestea ei. Probabil (zic și eu) va mai scrie o carte despre călătoria lui Napirai în Africa, și eventual o voi citit și pe aia dacă va exista.

După cum mai ziceam la precedenta cartea a fost mult mai buna ca volumul al II lea, ” Adio, Africa”, dar slăbuță față de “Îndrăgostită de un masai”. Relatarea surpinde reîntoarcerea la tribul african din Barsaloi pentru o scurtă vizită despre care autoarea credea că va fi una destul de dură, dar aceasta a fost plină de căldură și sentimente pașnice. Întâlnirea cu Lketinga, James și mama acestora a decurs chiar plină de afecțiune, lucru care demonstrează multe referitoare la familia africană pe care Corinne a părăsit-o în urmă cu 14-15 ani.

Ce mi-a plăcut totuși la carte e că descrie cum au evoluat lucrurile în lumea neagră raportat la viața europeană, sunt accentuate diferențele foarte mari care desigur există, dar și felul în care s-au dezvoltat unele aspecte sociale, totuși trecuseră anii aceia și acolo și o anume îmbunătățire a vieții triburilor era normal să existe. De altfel mi-a plăcut și faptul că unele lucruri au rămas la fel (nu mă refer neaparat la cele tradiționale), iar autoarea s-a readaptat foarte rapid, după cum spunea chiar ea parcă nu ar fi lipsit atâția ani de acolo.

Ce nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc (și asta a apărut și în vol.II) a fost faptul că “d-na Hofmann” spunea tot timpul cât de mult i-a ajutat ea pe cei din trib și mai ales “familia sa africană” cu bani. A fost aproape supărător căci am avut impresia că o spunea ostentativ și nu era cazul căci nu a obligat-o nimeni. Apoi faptul că a revenit în Africa nu doar pentru că îi era dor ci și pentru a vedea cum decurg filmările la ecranizarea primei ei cărți, a părut de prost gust, a părut ca o promovare a filmului, unde mai pui ca a fost filmată întreaga ei revedere, deci nu a fost nimic intim. Acest aspect aproape că m-a deranjat, a luat clar din valoarea cărții și a întregii povești.

Totuși finalul parcă, parcă a salvat ceva, faptul că între ea și Lketinga mai există sentimente (clare din partea lui, nerecunoscute din parte ei) a fost pe măsura așteptărilor, iar “legătura” de care vorbește ea, Napirai, fiica lor, mă bucur că a fost subliniată, căci toată această poveste merită ca acest copli făcut dintr-o mare dragoste să se întoarcă odată (nu de tot evident) acolo unde îi sunt rădăcinile.

Fericire și Dragoste (Octavian Paler)



Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

*Scuze pentru lipsa diacriticelor.