Titlu: Camino, 800 de kilometri pe jos
Autor: Veronica Drăgoi
Editura: Miron, 2009
Nr. pag: 287
Preț: 27 de lei pe Librarie.net
Citită în martie
Nota: 10, pentru amatorii genului
Cărțile despre călătorii sunt la loc de cinste în listele mele de lecturi, așa că de fiecare dată când am prins una nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. De această dată însă m-am aflat în fața unei experiențe mai mult decât în fața unei călătorii pentru că autoarea cărții (da, e o autoare), Veronica Drăgoi, o persoană fără pretenții de scriitor, m-a uluit. Felul în care este scrisă cartea (facil, e drept) o face să pară un roman de aventuri și nu un caiet de însemnări așa cum crezusem eu la început.
Vero Drăgoi (pot spune Vero căci în cele două zile cât am citit cartea am călătorit împreună, deci practic ne-am împrietenit) este o femeie obișnuită, ca mine, ca tine, ca oricare, cu eșecuri și împliniri, cu momente de cumpănă, cu frici și cu o grămadă de întrebări existențiale. La fel ca oricărei alte persoane care crede în “semne”, într-o zi aude de Camino și pur și simplu “i se pune pata”. Bine… se gândește puțin înainte și apoi ia niște hotărâri care-i schimbă viața pentru totdeauna… demisionează de la locul de muncă care nu o mai motiva, pleacă singură spre Madrid, asta după ce planul era să meargă cu o prietenă și fără să știe extrem de multe despre aventura ce o așteaptă și fără să-i fie din câte se pare caracteristic, se avântă pe Camino.
Ce înseamnă de fapt Camino? Camino e înainte de toate un pelerinaj spre Santiago de Compostela, este un drum care străbate nordul Spaniei de la Est la Vest, de la Pirinei la Atlantic. Drumul se face pe jos, se străbat 800 de km cu un rucsac în spate și cu mintea limpede, nimic mai mult, se trece prin orășele pitorești și sate uitate de lume, se doarme în locuri speciale pentru pelerini fără niciun confort, se străbate cu inima ușoară și cu sufletul deschis spre regenerare.
Drumul nu este chiar de loc ușor, iar tentațiile și pericolele pândesc la tot pasul, Camino este ca viața… el chiar este viața, cu suișuri, cu coborâșuri, cu lacrimi de nepuțină și lacrimi de fericire, cu oameni pe care nu-i înțelegi și cu care nu poți călători împreună și cu oameni de care nu te mai poți despărți niciodată, cu țeluri care pot fi atinse sau nu, cu lupta cu tine și cu cei din jurul tău, cu izbânda, da și cu înfrângerea. Camino este întradevăr un drum și se prea poate să fie chiar drumul vieții tale.
Vero spune că această călătorie (pe care o descrie destul de amănunțit în cele aproximativ 300 de pag) i-a schimbat viața, păi nici nu se putea altfel, în primul rând s-a schimbat profund ea ca persoană, era de la sine înțeles că viața ei se va întorce peste cap și se va transforma în altceva. Apoi cred că într-un fel toți cei care aleg să parcurgă Camino se așteaptă la asta, se așteaptă la o regenerare a vieții lor. Până la urmă, orice călătorie te schimbă, cu atât mai mult una care fizic și psihic te solicită peste limită. Dacă nu ajungem la limitele fizice și psihice și nu le putem depăși nici nu vom reuși să schimbă ceva în noi și în viața noastră…
Nu știu dacă autoarea a dorit cu desăvârșire să schimbe ceva în cititori povestindu-ne călătoria ei și felul în care aceasta a schimbat-o dar cred că fiecare cititor care și-a regăsit cât de cât angoasele în povestea Veronicăi a luat o hotărâre a ajunge pe Camino până la sfârșitul vieții.
Mai am două cârți citite pe acest subiect, care mă interesează și despre care din păcate nu știam mare lucru căci în România nu e foarte popular, Camino, O călătorie a spiritului a lui Shirley MacLaine și Pelerini la Santiago de Compostela a Ramonei Venturini. Cred că pe următoarele două le voi prezenta împreună căci sunt de mai mici dimensiuni și de ce să nu recunosc, cartea Veronicăi a meritat cu vârf și îndesat o postare de una singură, deși înițial mă gândisem să scriu odată despre toate trei.
Eu sincer sper să citească cât mai multă lume despre acest traseu și poate cine știe… facem un grup și ne hotărâm să-l parcurgem împreună (am înțeles că unii îl fac și cu bicicletele) :)
