Anul trecut pe vremea asta eram la Paris și nu m-aș fi gândit că peste un an am să scriu de la Roma, dar se pare că am reușit cumva să-mi îndeplinesc și această dorință. Așa că duminică, pe 21 noiembrie am zburat spre Roma într-o jumătate de călătorie de voie și jumătare de nevoie. Dar partea cu de nevoie nu o voi dezvolta foarte tare, căci e legată de total altceva decât de nevoia mea imperioasă de a călătorii iar și iar, iar și iar…
Deci, după cum spuneam, iată-mă la Roma, la Hotelul Sant Angelo, care după cum îi spune și numele se află la doi pași de minunatul Castel Sant Angelo pe care în această seara am avut ocazia să-l privesc de la ziduri îmbrăcat în lumină. E bine aici, hotelul e curat și destul de drăguț, zona este extraordinară, în plin centru istoric, tot ce pot băga de vină e că deși am gratis internet din cameră, nu-l pot folosi, căci laptop-ul meu are alt sistem de operare decât Windows, dar asta e… (public mâine, adică azi, pentru voi care citiți).
Pentru mine prima zi la Roma a început la 5 jumate dimineața când m-am trezit și m-am gătit de plecare. La 8 jumate trebuia să-mi întâlnesc grupul la Ponte Sisto, unul dintre multele poduri care împodobesc Tibrul. Pentru că nu aveam habar cât îmi ia până acolo, pe jos, am pornit pe la 7 fără un sfert ca să fiu sigură că ajung. Băiatul de la recepție mi-a trasat pe hartă câteva săgeți și mi-a zis că în maxim jumate de oră trebuie să fiu acolo. Așa că am pornit la drum înarmată cu o hartă și fermecată de lumina dimineții care începea să se reverse peste oraș. Mirosul de cafea care străbătea străzile, parcă începea să mă trezească chiar dacă plecasem de la hotel înainte de micul dejun și nu apucasem să gust din cappuccino-ul lor extraordinar…
Prima oprire pentru poze, la 5 minute de hotel, Palatul de justiție, o construcție de-a dreptul uriașă, nici nu o puteai cuprinde pe obiectiv. A doua oprire, Podul Cavour de pe care puteam vedea cupola Catedralei Sf. Petru de la Vatican la ivirea zorilor, o frumusețe, m-a copleșit și mi-am dat seama că dacă mai întârziam cu pozele, se putea să întârzii la întâlnire cu tot trezitul meu odată cu găinile.
Dar cum să nu mai faci poze când după alte 5 minute de mers trecând din piațetă în piațetă intri în vestita Piazza Navona… pfff… vă dați seama că eram singură și nu avea cine să-mi facă o poză acolo? Am suferit fizic de-a dreptul pentru asta, dar am profitat de faptul că nu era multă lume prin preajmă și am tras eu niște fotografii destul e reușite, ce-i drept și lumina aia fabuloasă m-a ajutat.
Apoi, aproape în linie dreaptă ajungi la vestita Campo di Fiori, o piață inedită de fructe, legume și bineînțeles flori, cu oameni veseli și energici care probabil că iubesc așa de mult faptul că în fiecare dimineață se pot afla acolo încât uită cât de devreme este. Mi-a plăcut acestă atmosferă, m-a împrospătat instant.
De aici și până la Ponte Sisto, locul nostru de întâlnire mai mergi, hai să zic, 10 minute și chiar dacă nu cunoști Roma deloc, adică așa ca mine, nu ai cum să te rătăcești, străzile te conduc singure. Și chiar de-ar fi să te pierzi, nu cred că ai regreta.
Și am ajuns la podul cu pricina, normal, cu o oră mai devreme decât trebuia, dar măcar știam o treabă. Și da, nici mie nu-mi venea să cred cât de tânără e vremea și cu cât de multe imagini îmi încărcasem retina și coardele sensibile, dar așa e aici, la fiecare colț de stradă, o Basilică, la fiecare 5 minute o piață, la fiecare oprire un pod și la fiecare clipire bucuria de a trăi. Nici eu nu-mi explic de ce doar în anumite locuri e așa…
