Total neasteptat, un plic alb, in care putea fi orice, ma astepta sub brad…
Asadar in curand Bialog.ro :)
Un Crăciun Frumos !!!
Va doresc tuturor, din toată inima un Crăciun de basm, un Crăciun așa cum vă doriți, un Crăciun Frumos cu tot ce înseamnă asta !!!
Pentru toti cei care ați fost fideli Bialog-ului, pentru toți prietenii, pentru toți cei aflați aici într-o vizită întâmplătoare, dedic următorul colind (favoritul meu), pe care am avut ocazia să-l aud și live, duminica trecută la concertul Ștefan Hrușcă și pot spune că sună la fel de bine :)
Ineu, here I come !!!!
Filme pentru zile magice
Poate nu toți preferați să vedeți de sărbători doar acele filme arhicunoscute și arhiurmătite de toată lumea; adică acele filme pe care televiziunile le dau în fiecare an. Eu oricât de mult aș iubi Singur acasă de la 1 până la 5 sau Uite cine sau cine cu cine vorbește, acum sau atlcândva chiar nu le pot vedea în fiecare an, că le-am văzut de 15 ani încoace :)
Apoi mai sunt filmele gen Love Actually pe care le iubesc și îl iubesc pe acesta în special chiar dacă l-am văzut numai odată. Dar azi o să vă recomad altceva; filme bune; filme care ți se lipesc nu doar de retină ci și de suflet.
Filme Premium
– este printre cele mai frumoase filme de dragoste ale tuturor timpurilor (să mai zic ceva?)
– da… pe mine m-a marcat :D
– da, se prea poate să îmi spuneți că este prea dur pentru aceste zile, dar, totuși… este un film magic
– încă nu mi-am dat seama cum au reșuit să streacoare atât de mult umor în acest gen de film
– am reușit ca într-un timp foarte scurt să văd o grămadă de filme triste, acesta se încadrează perfect
– poate ați auzit celebrul: “el s-a îndrăgostit pentru prima dată, ea s-a îndrăgostit pentru totdeauna“, ei bine, e din acest film :)
– vaiii ce film faaaain, nici nu am bănuit când am început să-l văd că mă va sensibiliza în acest hal, am plâns cel mai mult de la John Q încoace
– “loialiatea înseamnă să nu-i uiți niciodată pe cei pe care îi iubești” :(((
– WOW, chiar nu pot să spun multe despre acest film, dar este fabulos, iar între acesti doi actori exista o chimie de nedescris…
– după ce-l vezi cred că te gândești bine cu cine îți dorești să vezi piramidele în viața asta
– Adam Sendler într-un rol dramatic execelent
– o poveste care îți face pielea de găină
Filme romatice după cărțile lui Nicholas Sparks
– puteți să mă credeți cât de superficală doriți, dar actorul din rolul principal este cel mai hot ever :D (sau cel puțin asta cred acum)
– povestea este ușurică ca toate bazate pe cărțile acestui autor (pe care nu l-am citit și nici nu-mi doresc)
– recomandat tinerilor (poate chiar adolescenților)
– actori foarte frumoși și promițători
– nu prea mi-a venit să cred cât de aiurea s-a terminat acest film, dar până la final merită atenția oricui
– mi-a plăcut, este extrem de romantic…
Două documentare de nota 20 (pentru cei care preferă acest gen)
– amuzant, foarte interesant, educativ, uimitor, excelent, trebuie neaparat văzut, l-aș revedea de o mie de ori
– deși pare, nu e doar pentru fani, este povestea unui turneu mondial cu tot ce presupune asta, momente delicate, monete triste, fercite, succes fulminat
– și marii artișți sunt oameni ca noi, poate uneori chiar mai multe probleme
Reversul medaliei ("Medalia nu e niciodată numai a ta")
Titlu: Reversul medaliei
Autor: Andreea Răducan (nu scrie rău, ca și compoziție mă refer)
Editura: Cărțile Tango, 2010
Nr. pagini: 163
Preț: 32 lei în Diverta (un pic scumpă)
Nota: 9,837 :)
Dacă m-aș mai naște încă odată aș vrea să fiu tot gimnastă...
Pentru cei care sunt familiarizați cu ce s-a întâmplat la Sydney în 2000, cartea Andreei Răducan vine ca un jurnal peste ani, ca o pânză intactă care a căzut peste toată acea poveste care a răscolit mapamondul, povestea unei fetițe careia i s-au luat pe lângă un titlu și o medalie și visele, toate visele de atunci.
În acea zi de septembrie 2000 am alergat într-un suflet de la școală și când am intrat pe poartă tati era în curte: “hai repede să vezi măcar premierea… sunt toate trei pe podium!!!”. Îmi abandonasem geanta și alte treburi și m-am postat la TV în poate cel mai glorios moment al României, din istoria sportului. Niciodată nu m-am simțit mai mândră că sunt româncă decât atunci și nici de atunci nu am mai simțit asta chiar așa.
Cu o noapte înainte, din cauză că mă gândisem la cât de minunat ar fi să ia România toate cele trei medalii de la individual compus, am visat că lucrul acesta se și întâmplase, de aceea uimirea mea a fost cu atât mai mare. Peste trei zile uimirea avea să-mi fie și mai mare, din păcate.
Tot ce știam era că, dacă fac lucrurile bine și corect, pot deveni campioană și gata! E un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. Eram naivă, am înțeles mai târziu că în viață, ți se poate lua tot ce ți se cuvine, doar într-o clipă, indiferent dacă e corect, moral sau legal.
Peste trei zile Andreei i s-au luat meritele din cauza banelei pastile de Nurofen (încă mai cred că producătorii trebuie să-i dea un salariu pe viață pentru ce reclamă le-a făcut). Dar, tot atunci Andreea s-a maturizat peste noapte și nici nu vreau să îmi închipui cât de frustrante trebuie să fi fost acele momente. Numai un sportiv complet poate trece peste ele așa cum a făcut-o ea și pentru tot ce s-a întâmplat atunci “sub drapelul olimpic” atât de ridicat în slăvi, Andreea merită o medalie în plus, medalia de onoare.
Recunosc că am așteptat într-un fel această carte ca să mai aflu lucruri pe care atunci nu aveam cum le afla, dar unele dezvăluiri nu mi se par ireale și îmi întăresc concluziile pe care le-am tras atunci la 15 ani… și anume: pe prea mulți i-a deranjat acel podium și ca atare au lovit năpraznic, uitând că distrug până la urmă un copil frumos. Dar și mai clar am înțeles acum că mai erau și alte și alte subtilități, unele referitoare la Țiriac care nu a mai ajuns în staf-ul olimpic după acest incident și altele care se referă chiar la această țară cu lungă tradiție în gimnastică. Prea au încurcat “fetele astea de aur” planurile altora… Ce mârșăvie îngrozitoare…
Ca idee cartea Andreei este despre Sydney, dar și despre drumul până la Sydney, drum presărat cu mari iubiri și prietenii care rezistă și azi, cu greutăți dar și cu frumuseți, cu despărțiri de părinți și figuri părintești regăsite în alți oameni. Cartea este una și sentimentală până la urmă, ea este dedicată de Andreea, tatălui ei care a părăsit-o fără voia lui mult prea devreme, tatălui care i-a spus: Urcă fără frică, tata te așteaptă la capătul bârnei.
Mi-a plăcut mult acestă mărturie, această relatare, subiectivă desigur, dar care cu siguranță va deveni un document pe care sper să-l citească și alții. Și mai sper ca într-o zi, cumva, pe undeva, Andreea să-și recapete titlul și medalia… pentru că între timp visele și le-a recăpătat, azi ea este o tânără frumoasă cu un viitor strălucit și mii de planuri care își așteaptă realizarea.
Pe lângă toate acestea, eu zic că ai și ce să înveți din această carte, eu una mi-am însușit câteva idei, câteva lecții, pentru că e frumos să înveți din viața cuiva, mai ales din viața cuiva pe care admiri. Eu pe Andreea o admir și nu că ar mai avea rost să spun eu aici ce a spus tot globul de 10 ani încoace, dar ea a fost, este și va rămâne Campioana absolută de la Sydney.
Ce a fost bine și ce a fost rău în 2010 (I)
A fost bine că jumate din dorințele pe care le-am avut pentru 2010 s-au împlinit.
A fost rău că cealaltă jumătate am ratat-o ca de fiecare dată… “la mustață” :))
A fost bine că am fost sănătoasă și ai mei la fel, dar a fost al naibii de rău că am răcit de două ori în decurs de 3 luni, în această toamnă. Imunitatea mea a scăzut vertiginos.
A fost bine că am petrecut “noidoi” mult timp împreună, aproape tot timpul ce mai, dar când mă gândesc că nu am fost la Ineu din 12 septembrie mă apucă pandaliile, e noul record de stat departe de “acel acasă”, nici când am fost plecată în Franța nu am stat atât, deci e de rău :D
A fost rău că m-am necăjit atât de mult la școală, prea mult pentru acest nivel și prea intens pentru această vârstă, dar a fost extrem de bine în final când toate (sau aproape toate) s-au așezat pe un făgaș decent (mă feresc de cuvântul normal în acest domeniu al vieții mele) :))
A fost destul de rău că plănuindu-ne un Eurotrip în vară, nu am reușit să-l ducem la bun sfârșit, dar a fost atât de bine în Corfu că nu aș da vacanța pe care am avut-o pe nici o sută de Eurotrip-uri.
Că tot am fost în Grecia, am fost rău dezamăgită că nu am apucat să mergem la Atena, că a fost cu mult prea departe, dar ca să bifez o capitală europeană anul acesta s-a ivit superba Romă, la care nu speram… o dovadă în plus că uneori cel mai bine e să nu-ți faci planuri :P
Una din dorințe suna așa: “să nu-mi pierd prietenii”… poate că pe unii i-am dezamăgit, dar sunt convinsă că pe alții i-am câștigat definitiv, iar cu unii am reluat legăturile. De fapt să-ți pierzi prietenii înseamnă să te sinucizi pe jumătate, mă bucur că am ieșit și aici pe plus.
Cică anul trecut îmi doream să citesc măcar 80 de cărți în 2010, la o numărare rapidă acum constat că sunt peste 90, e super de bine, dar ghice ce? Acum mă sâcâie faptul că nu pot ajunge la 100. Cine știe ce alt an va fi la fel de bun ca acesta în ceea ce privește cititul, căci acesta a fost de departe cel mai productiv.
Uitându-mă la lista mea făcută ca de obicei în ultimii ani în 31 decembrie, constat cu stupoare că unele dorințe sunt atât de generale că nici nu mă mir că nu mi s-au împlinit, ceream ceva în genul răspunsurilor pe care le dau fetele alea frumoase la Miss Univers… :)) Normal că din așa ambiguitate nu avea cum să iasă ceva concret :D
Mai doream să cresc Bialogul un pic, ceea ce am reușit, ba mai mult am cunoscut oamenii din spatele blogurilor pe care le citesc și care mă citesc, asta e bine, dar din păcate tot nu m-am hotărât dacă să-i dau alt profil, mai de nișă așa, cum mă bate gândul…
Din seria: “nu am reușit chiar dacă am încercat”, vin următoarele:
- să fiu împăcată cu mine… în proporție de 40 % nu am reușit, iar asta e mult pentru echilibrul interior (balanță, deh…)
- să fiu mai înțelegătoare și mai calmă – aici prezint scuzele celor lezați, dar sincer, voi nu vă ieșiți niciodată din “peneni”?
- să o vizitez la Oradea pe buna mea prietenă Claudia, care de aproape un an mă tot cheamă să-i văd și căsuța nouă pe care și-a cumpărat-o și efectiv să petrecem un weekend împreună, cred s-a și supărat puțin pe mine, dar sper că m-a iertat și că o să reușim să ne vedem joi 15 minute (ea chiulind de la serviciu, eu alergând spre Ineu) :P
- să nu mai pun la suflet răutățile gratuite ale oamenilor… offf… asta e muncă de o viață, când o să pricep? :))
Din seria “nici că se putea mai bine”, am ajuns la următoarele rezultate:
- am fost nași pentru a doua oară la scumpii noștrii Cori&Cristi (după ce în 2007 an fost la Timi&Florin) :*
- am discutat cu viitorii noștri nași, care abia așteptăm să ne devină nași în mod oficial
- am fost la 4 nunți, una din ele a fost lui Luci&Erika, ce poate fi mai plăcut vis a vis de prieteni decât să fii acolo la cele mai importante momente din viața lor? :)
- Luiza (știe ea) :*
- am învățat niște lecții din experiență, care se știe că e cel mai bun profesor
Nu am tras linie încă, tocmai de aceea sper să mai postez pe acest subiect după 1 ianuarie. Până atunci ca o concluzie de moment, aș zice că din anumite puncte de vedere 2009 a fost mai bun, dar din alte punte de vedere 2010 a fost și mai bun, normal că în 2009 s-au întâmplat multe lucruri inedite (odată în viață), mai multe ca în 2010 care a încercat să fie mai dur pe anumite plamuri și tot ce s-a întâmplat mi se părea că se întâmplă încet și de multe ori dezechilibrat [Saturn… bată-l focul lui :)) ]… Dar nu am de ce mă plânge… sper să pot spune asta și la anu’ pe vremea asta ;)
Celine Dion-Only one road.
Asculta mai multe audio diverse
Asculta mai multe audio diverse
Staffetta dell’amicizia
Cum eu consult des Encicplopedia călătorului independent, ieri Alicee mi-a făcut o surpriză trimițându-mi următoarele întrebări.
In copilărie, când eraţi mică (aici îmi dau eu cu presupusul și zic că până la 14 ani):
1.Ce răspundeaţi la întrebarea: ce vrei să te faci când vei fi mare?
Probabil nu vă vine să credeți dar până prin clasa a V a când mi-a zis diriginta că visez prea mult (a se citit că îmi lipsește o doagă) doream să mă fac regizoare, căci tare curioasă mai eram cum se fac filmele. Apoi probabil îndemnată de remarcile “vaaaai, dar tare bună de gură mai ești, avocat ar trebui să te faci”, am luat-o ca pe un semn, dar din fericire mi-a trecut repede :)))
2. Care erau desenele animate preferate?
Până în clasa a III a când ne-am pus farfurie pe casă și am descoperit Cartoon Network, mă uitam la ce dădea TVR-ul, Sandy Belle și alte alea, apoi o vară întreagă m-am uitam la tot ce dădea CN-ul, dar nu eram chiar genul care nu se dezlipea de TV la desene. Îmi plăceau și-mi plac și azi, dar moderat.
3. Care a fost cea mai frumoasă zi de naştere sărbătorită şi de ce?
Au fost mai multe pentru că de fiecare dată ai mei reușeau să mă surprindă cu câte ceva, dar acum îmi vine în minte petrecerea (care mereu erau cu prietenii de pe stradă) de la 10 ani când am primit un penar cu două buzunare și cu o balerină pe el… cel mai fain penar ever. În plus știu că m-am îmbrăcat super frumos și mi-am așteptat pentru prima oară invitații la masa din sufragerie încărcată cu de toate. Până atunci îi primeam în terasă.
4. Ce jocuri preferate aveaţi?
“Mâța Ascunsa” în serile de vară era mare bucurie a vacanțelor din copilărie. Dar și elasticul zis la noi “chiloțeii” (oare a cui o fi fost ideea?) a fost de mare efect, jucam oricunde, oricum și oricând.
5. Ce vă doreaţi să faceţi neapărat şi încă nu aţi reuşit?
În copilărie vroiam să-mi las unghii mari pe care să le lacuiesc așa cum vedeam la anumite doamne, dar eu fiind un pic mai energică și poate mai “băiețoasă” (cel puțin așa zicea mami) nu reușeam să le cresc, le rupeam mereu. Abia în liceu am învățat cum să le țin.
6. Care a fost prima pasiune sportivă şi nu numai?
Gimnastica și patinajul artistic, dar nu am practicat niciunul, asta daca nu se pune badminton-ul de mai târziu :))
7. Care a fost primul cântareţ/grup muzical preferat?
Eu reprezint generația BSB… Get down ?!? (își mai amintește careva?)
BACKSTREET BOYS — get down
8. Cel mai frumos obiect cerut (eventual primit) lui Moş Crăciun, Nicolae?
O păpușică extrem de frumoasă pe care o văzusem în vitrina unui magazin și pe care chiar nu credeam că o voi primi, aveam cam 8 ani atunci :)
Jurnalul fericirii
|
Titlu: Jurnalul Fericirii
Autor: N. Steinhardt
Editura: Polirom, 2008
Nr. pag: 750
Împrumut BCU Cluj
Nota: 9,50/10
Cred că ideea de a scrie despre o carte imediat ce ai citit-o este cea mai bună, în felul acesta nu se pierde nimic din ceea ce ai simțit când ai dat ultima filă. De aceea am decis să scriu acum la cald despre Jurnalul fericirii, ca să nu pățească ca multe alte cărți pe care le-am citit anul acesta și care nu doar că acum parcă îmi sunt indiferente dar nici nu mai știu ce să scriu despre ele pentru că au trecut luni bune de când am ieșit de sub impresia lor.
|
Totuși despre acest Jurnal și despre o altă carte vreau neaparat să mai vorbesc până la vacanță, merită să mă precipit să scriu acum, până încă mă bântuie.
După cum lesne ați putut observa, nu am notat această carte cu 10 pentru că deși mi-a plăcut mult, dintr-un anumit punct de vedere mi-a înșelat așteptările. Cartea lui Nicu Steinhardt este exact acel fel de carte pe care îmi doresc să o citesc, adică o carte intimă până la ultimul înveliș al sufletului, dar care lasă loc de interpretare.
Pentru cei care poate nu știu exact cine este Steinhardt și care este povestea Jurnalului în mare, îi trimit la pagina autorului de pe Wikipedia (nu-i profi, dar e util ca să nu mă lăbărțez eu acum).
Jurnalul fericirii este după cum însuși autorul avertizează un testament literar care constă într-o mărturie cutremurătoare ce cuprinde anii de închisoare ai autorului, dar și multe alte flesh back-uri menite de a întregi istorisirile. Per ansamblu, cartea și arată ca un jurnal, dar unul foarte fragmentat, pe care dacă nu-l parcurgi cu atenție este foarte probabil să nu mai înțelegi chiar totul.
Deși am împrumutat-o de la bibliotecă ca să regăsec în ea ceva ce m-ar ajuta în lucrul meu cu Blaga (o găsisem într-o Bibliografie), la scurtă vreme s-a dovedit prea puțin folositoarea scopului, dar am zis că nu o voi abandona pentru că începuse să-mi placă. De fapt, cred că începutul ei, mai ales, ar trebui să placă oricui, este tulburător de frumoasă povestea arestării împletită cu părăsirea casei și a tatălui bătrân dar foarte înțelept, care reușește să facă din acestă tragedie un fel de comedie neagră a la Tarantino. Primele 100 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, apoi încet cartea a scăzut ritmul, iar eu m-am regăsit din ce în ce mai puțin acolo.
Desigur, cartea este una profund spirituală, în pofida a tot ceea ce dorea autorul să demonstreze. Dar cu un minim dram de afecțiune poți înțelege de ce un evreu trecut prin ororile comunismului a ales să se boteze în rit ortodox și mai apoi după ce ispășește doar 5 ani din cei 12 de condamnare să înceapă să-și caute un loc în care să i se dedice lui Dumnezeu. Aș fi ipocrită să spun că nu înțeleg așa ceva. Chiar cred că acestă este singurul mod în care pot înțelege aceste alegeri de sihăstrie, modul altruist al nejudecării și modul înspăimântător al chinului de a fi supus chinului.
Povestea din închisoare a fost cu atât mai dură cu cât ea este 100% reală. Iar fericirea acumulată în închisoare este cu atât mai importantă cu cât pare complet ireală. Autorul oricum credea că dacă din închisoare pleci și de pe urma suferinței te alegi cu dorințe de răzbunare și cu sentimente de acreală, închisoarea și suferințele au fost de haram, așa că, deși în tortură de neîndurat, Nicolae Steinhardt alege creștinismul, sau cum o numește el, rețeta de fericire.
Ororile nu încetează, dar beatitudinea și liniștea pe care autorul o resimte după creștinare, chiar în închisoare par singurele lucruri care îl mențin în viață. Poate mulți au observat că accentul nu este pus pe chinuri nici măcar într-o singură pagină a cărții, ci pe ceea ce s-a putut învăța în carceră, bazat pe alegerile fericite, făcute în suflet, căci în altă parte nu încăpeau. În definitiv, vămile văzduhului sunt numeroase, însă aici pe pâmănt la vama care nu poate fi înșelată proba constă în starea de fericire.
Pentru creștini, mai ales pentru cei practicanți, care merg cu abnegație la Biserică, care țin posturile și care se roagă de mai multe ori pe zi, care mai au puțin și dau în habotnicie, această carte s-ar putea să fie considerată superficială. Dimpotrivă, pentru cei care sunt doar spirituali și nu creștini, acestă carte va fi aspru pedepsită, pentru că în ea se recunoaște pregnant latura teologică. Așa că Jurnanul s-ar putea să aibă un destin paradoxal, să fie respins din două părți și să nu convină nimănui. Dar, la fel de paradoxal, poate plăcea ambelor tabere, pentru că deși măgulește prin faptul că creștinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat (se subliniază asta în atâtea rânduri că mi-a trecut prin cap să le număr), cartea lasă loc de diverse interpretări.
Aș mai spune multe despre această carte, poate chiar m-aș incince într-o polemică cu cineva, care ar avea o părere total diferită de a mea. Aș discuta mai ales pe problemele teologice și poate chiar ar fi o discuție constructivă. Dar, aceasta este o carte care document. Cum să polemizezi pe viața cuiva? Dacă aceasta a fost viața și acesta a fost modul ales de a o povesti, cine suntem noi să judecăm aspru?
O să închei cu un citat din care am avea atâtea de învățat: toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă. Și cu toate acestea, cu toată această suferință, pe ultima pagină a jurnalului stă scris: Mai fericit este A DA, decât A LUA.