Vin acum la tine în zbor :)
Pentru toți prietenii și cititorii Bialogului, cu mult drag. O primăvară frumoasă vă doresc!
Mihai călare pe Doyle (Un basm modern)
Titlu: Vând Kilometri
Autor: Mihai Barbu
Editura: Art, București, 2010
Nr. pagini: 475, format mare, poze multe, calitate superioară
Preț: 60 de lei (ediție de lux de la lansare) ;)
Recomandare: un mare DA, nu se pune problema să nu vrei sa cunoști povestea
Mihai Barbu, Doyle, Mongolia.ro și una dintre cele mai frumoase povești ale unei călătorii peste mări și țări. O carte album cu fotografiile strânse în 4 luni de un om călare pe o motocicletă, din România până în Mongolia și înapoi. Mi-a plăcut foarte mult cartea, mai ales că nu eram o cititoare fidelă a blogului Mongolia.ro, am aflat multe lucruri în premieră din aceste scrisori către prietenii care practic l-au pus pe Mihai în șa și i-au cumpărat km ca el să ajungă departe.
Cartea este o experiență umană intensă numai bună de sucit mințile celor ca mine care cred în vise de nerealizat și care printre altele nu au curajul să ia taurul de coarne și să plece, deși și-ar dori maxim să o facă, într-un fel sau altul.
Vând Km a apărut dintr-o dorință nebună de a experimenta un stil de viață nomad pentru o perioadă cât de cât determinată, însă pe un anume buget și mai ales pe un anume mijloc de transport, o motoretă transformată peste noapte într-un personaj principal de carte. Doyle devine în acest fel calul lui Făt Frumos din basme, calul care-l ajută să salveze prințesa și să se căsătorească cu ea, aici Făt Frumos însă, dorește să cunoască lumea (prințesa lui) și să se bucure de ea. Similar, aș zice.
Și la fel ca în basme, deși mereu ai tendința să zici că nu este posibil tot ce citești și aici ai același feeling, dar pentru că știi că această călătorie chiar a avut loc, că Doyle chiar exită fără a mânca jeratec înainte și că Mihai este un român de-al nostru cu coamă de Făt Frumos, nu-ți rămâne decât să feliciți echipa formată din cei doi și să începi să crezi că se poate.
De-a lungul celor 400 și ceva de pagini mari și late înțesate cu imagini (parcă sunt două povești, una pe care o poți citi și una pe care o poți vedea) călătorești și tu ca cititor. Pleci din România, te răstorini înainte de graniță, te gândești că unii în locul tău ar lăsa totul baltă, dar tu ai mai făcut-o și nu mai vrei rateuri, treci în Ucraina, întâlnești nișt englezi tineri beți mai tot timpul, pleci în Rusia, poliția te jecmănește și nu mai ai încredere în nimeni, apoi cunoști niște ruși care ai zice că ți-au fost prieteni din fragedă pruncie, care îți dau și sufletul și te ajută așa cum poate vecinii sau frații tăi de acasă nu ar face-o niciodată. Ajungi să vezi Lacul Baikal, apoi plângi când ajungi în Mongolia și te îndrăgoștești de cerul lor albastru și de ceaiul băut la gura iurtelor mereu deschise pentru străini. Îl faci pe Doyle vedetă și îl fotografiezi cu toți dorițorii, deși te îngrijorezi pentru el căci azi îi cade una, mâine altele și el este singurul tău sprijin. Apoi călătorești spre toate țările alea cu “stan” la sfârșit și te minunezi de cât de diferit de frumoase pot să fie, treci de granițele lor mereu cu un morcov undeva că s-ar putea ca ceva să nu fie tocmai bine, vezi marea care nu mai are apă, te întristezi și vizitezi apoi Turcia dacă tot ești în trecere și ți se pare că deja ai ajuns acasă când dai de Istambul. Apoi ajungi și acasă, acasă după cea mai tare călătorie din viața ta, călătorie pe care ai tratat-o prin unor cu toată seriozitatea, călătorie care te-a învățat că în viață totul se câștigă atâta timp cât “joci”. Și la final îți spui că ai mai face-o, deși poate nu singur și poate nu la fel de “la noroc”.
Mi se pare maxima satisfacție si maxima reușită să vrei să o iei de la capăt la final, nu cred că cineva își dorește mai mult de la o astfel de experiență. Dacă vrei să o iei de la capăt înseamnă că ai învățat suficient încât să crezi că totul este posibil cu condiția să vrei. Par așa de goale cuvintele astea, dar sunt atât de adevărate că mereu mă cutremur de când le-am înțeles sensul pe deplin și mereu și mereu mă gândesc la ele cu admirație.
Bravo Mihai, bravo Doyle, bravo lume care ai plătit acei Km pentru un vis, bravo lume care i-ai primit pe cei doi cu brațele deschise (sau închise, după caz), bravo pentru ideea plecării și bravo pentru ideea cărții, de mai multe ori bravo…
Contact. Doyle, mergem acasă.
P.S. Puteți citi și voi din poveste pe Mongolia.ro, dar vă sugerez totuși să cumpărați cartea, măcar așa eu una am simțit că într-un fel aparte am cumpărat peste timp, un Km, unul singur, din această călătorie pe care Mihai a ales să o împartă cu noi.
Două pentru Oscar
Dintre filmele nominalizate la Oscar, pe lângă Inception, The Social Network și animația Toy Story 3, am mai reușit să văd 127 hours și multlăudatul The King’s Speech. Cum duminică noaptea este gala, nu văd un moment mai bun decât acesta să vorbesc despre ele.
127 hours m-a dat pe spate cum ar veni. Mi se pare printre cele mai bune și mai de impact filme văzute în ultima vreme. Poate faptul că povestea este una reală, după “pățania” lui Aron Ralston m-a făcut să rezonez așa de tare cu ea, sau faptul că am simțit povestea foarte posibilă și incredibilă… nu știu, cert este că filmul lui Danny Boyle (Slumdog Millionaire) mi s-a părut foarte, foarte BUN.
Practic filmul este făcut de un singur actor, care ține toată povestea în frâu, este unul din acele filme în care dacă nu ai actorul nu ai nici filmul. Nu știu cum s-a ajuns la solutia de a-l distribui în rol pe James Franco, dar alegerea a fost cât se poate de inspirată.
Sper din suflet să ia premii importante, pentru că după părerea mea chiar merită, mai mult ca celălalt film multipremiat al lui Boyle.
The King’s Speech este cel mai lăudat film în această perioadă și sunt absolut sigură că va îngropa “megaproductia” The Social Network ceea îmi și doresc, dar… există un dar. Pe alocuri mie acest film mi s-a părut fad. Colin Firth este excepțional, știu că și această poveste este una reală, dar nu știu de ce simt că ceva îi lipsește. Nu știu ce, dar mie mi-a lăsat așa un sentiment de “neterminat” (nu ca și scenariu ci ca și concepție). Desigur, poate că mă înșel, dar așa am simțit. Și peste toate există și aici o supraevaluare a “ceva”, a poveștii (?), a actorilor ! (are super distribuție filmul; Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter). Oricum presimt că va lua el statueta pentru best motion picture, dar vedem la gala (o dă HBO în exclusivitate, deci nu am cum să o văd și au trecut, anyway, vremurile în care îmi permiteam să pierd o noapte pentru gala) :(
Războaiele sale
Autor: Adelin Petrișor
Editura: Polirom, București, 2010
Colecția: Ego Publicistica
Nr. pagini: 248
Preț: 25 de lei, Cărturești, București, 2010
Recomandare: un must pentru cei din breasla, o carte deosebit de interesantă pentru restul
Probabil cu toții știm cine este Adelin Petrișor și de vorba aia “de ce?”. Probabil toți știm și ce a făcut Adelin în televiziune, toți știm că a transmis din zone de conflict, știm că avea transmisii în direct cu avioanele survolând deaspura lui și cu focuri de armă în spate, toți l-am văzut pe Adelin cu acei ochelari mici pe ochii mici și toți i-am simțit curajul mare, inima mare și tare care se zbătea în pieptul acestui bărbat fragil la prima vedere. Toți ne-am întrebat: ce îl motivează pe Adelin să își pună așa viața în pericol? Cât de mare poate fi pasiunea pentru ceea ce faci ca să fii capabil de asemenea sacrificii?
Ani de-a rândul, cu Adelin trecut de la un post TV la altul, cu Adelin transmitând din Iugoslavia, Irak, Israel sau Afganistan, în toți acești ani nu am știut exact ce se află în spatele acelor minute de direct sau în spatele înregistrărilor cu proiectile pe fundal.
Dar am aflat din acestă carte, în care Adelin cu un altfel de curaj de data aceasta, vorbește despre războiale sale și este perfect îndreptățit să le numească ale sale, pentru că de la ideea plecării, la soluția finanțării, la deplasare și la documentarea propriu-zisă, aceste războaie au fost pe drept ale sale. Iar să triești un război nu poate fi decât o experiență pur personală, dacă nu e personală, atunci e istorie.
Cartea cuprinde 10 povestiri de pe front, de pe cel de dinaintea plecării și despre fontul de luptă cunoscut. Ai tendința să le simți la fel de periculoase, dacă bătălia de pe frontul din fața șefului sau a finanțatorului nu a fost câștigată, frontul propriu al transmisiei nu ar mai fi existat. Pentu că, da, din păcate aproape niciodată nu a fost ideea televiziunii sau a departamentului de a-l trimite pe Adelin la război ci a fost mai mereu ideea sa. Ei mereu nu-i dădeau bani, el mereu căuta soluții și oameni dispuși să-I plătească deplasarea. Acum stand și gândindu-mă la ipocrita expresie “trimisul nostru special în Irak/Afagnistan/etc… Adelin Petrișor” o văd ca pe o chestie pompoasă și mitocană.
Cu Adelin la război toate aceste posturi TV au avut rating-uri uriașe, iar oameni au văzut și auzit o știre “bună”, de calitate, de la un “corespondent de război” nu de la un cvazi reporter care se dă mare în apă mica. Cu Adelin la război lumea uita de propriile nenorociri și asculta cu respirația tăiată relatările de pe câmpul de luptă. Cu aceeași respirație tăiată am citit și eu cartea, nu poate să nu te impresioneze, nu te poate lăsa indiferent nici dacă ai fi de piatră, probabil că dacă aș fuma, aș fi fumat și eu alături de Adelin toate acele pachete de țigări de care amintește, toate acele țigări fumate cu patimă și poate mereu acea țigară care putea fi ultima.
M-a impresionat cartea și mi-a dat de gândit, nu literar (căci este evident că această carte este scrisă într-un desăvârșit stil jurnalistic și atât) ci uman, calitatea poveștilor de viața este una ridicată, nu ai ce să reproșezi poveștii, redării ei, este perfecta și foarte adevărată. Felul în care Adelin spune povestea războiului te face pe tine ca dintre pagini să te transporți direct acolo, să simți sudoarea rece la tâmple, iar inima să o ia razna, într-un mod nebunesc.
Cele 7 capitale pe care le-am văzut (II)
Continuăm călătoria spre celelalte trei capitale Europene pe care le-am vizitat chiar anul trecut.
Belgrad (august 2010)
Dacă nu l-aș fi văzut nu aș fi crezut că poate fi atât de frumos chiar și cu acele clădiri bombardate care mi-au făcut piela de găină. Belgrad-ul, capitala Serbiei este un oraș curat și atrăgător, cu bulevarde largi și parcuri imense chiar în centrul său. Sincer mi s-a părut mai frumos ca Bucureștiul dacă ar fi să-l compar cu ceva.
Locul preferat: chiar centrul, în fața Ministerului afacerilor externe und mi-am parcat mașina și am primit și amendă :))
Ce să nu ratați: definitely o pleșcaviță autentică, noi am ratat-o că nu aveam dinari și ne-a fost o ciudă….
Regret: că l-am văzut cumva în trecere și merita mai mult, mi-aș fi dorit mai ales să-l văd noaptea
Skopje (august 2010)
Capitala Macedoniei m-a impresionat prin faptul că am văzut că lucrurile se mișcă, că știu să atragă turiștii și că nu se lasă. Prevăd un viitor frumos pentru Skopje, se construiește de mama focului și nu doar blocuri de locuințe ci teatre și biblioteci. Am văzut cu ochii mei cum se lucra. Centrul este foarte drăguț, modern și aranjat.
M-a impresionat ceasul de pe Muzeul de Istorie care s-a oprit la ora marelui cutremul din 1963, care a devastat orașul și în care și-au pierdut viața foarte mulți oameni. M-a impresioant și casa memorial a Maicii Tereza și Podul de piatră de pe râul Vadar.
Locul preferat: Fortăreața Kale care deși văzută la 40 de grade mi s-a părut un loc superb (aici, dacă vă puteți imagina este amplasată si Ambasada USA în Macedonia)
Ce să nu ratați: îngețata comparabilă cu cea din Italia și Casa Maicii Tereza (unde este intrarea liberă și se pot lăsa mesaje)
Regret: că nu am intart la Muzeul de Istorie, dart eram mega obositi dupa ce am condus din Corfu.
Roma (noiembrie 2010)
Trebuie să mai vin aici. Cu această idee am plecat anul trecut de la Roma, după cele 5 zile petrecute acolo. Roma este fără să exagerez, un oraș de o frumusețe rară, de unde un impătimit al istoriei nu ar mai pleca. Roma este inima Italiei și orașul cel mai vizitat. Este și mândria țării și o altă capitală imperială, ai impresia că aici se întâmplă totul. Nu îți vor ajunge nici 100 de zile ca să zici că ai văzut-o, dar te poți amăgi cu o săpătămână. Greu mi-am găsit cuvintele să spun ceva despre Roma, când am povestit aici pe blog, de aceea nici acum nu pot zice mai multe.
Locul preferat: Piazza Navona (o superbitate care pare alt loc in diferite momente ale zilei)
Ce să nu ratați: urcarea în Cupola Catedralei Sf. Petru de la Vatican (priveliștea este sufocant de frumoasă)
Regret: că nu am intrat să văd Il Colosseo și din interior (dar am zis că las să-l văd așa cu Clau)
Pe lista “de vizitat” mai sunt și alte capitale de care ochii mei abia așteaptă să se bucure. Voi pe unde ați colindat?
Semeni cu mașina ta?
Fiinţele umane seamănă frapant de mult cu automobilele lor. Unii au o viaţă fără opţiuni, care doar merge, nu prinde viteză prea mare, clachează şi are deseori nevoie de reparaţii; este o viaţă în partea de jos a gamei, puţin solidă, care nu-şi protejează ocupanţii în caz de accident. Alte vieţi au toate opţiunile posibile: banii, dragostea, frumuseţea, sănătatea, prietenia, succesul, precum airbag-ul, A.B.S.-ul, scaunele tapisate cu piele, servodirecţia, motorul cu 16 supape şi aerul condiţionat.
(Martin Page – M-am hotărât să devin prost) – o carte Ge-ni-a-lă :)
Alo! De când nu ți-ai schimbat mobilul?
Veșnica poveste: ai un mobil de ceva vreme care; ori nu te mai mulțumește, ori vrei pur și simplu altă jucărie, ori este o necesitate și trebuie să-l schimbi. Știți, nu? Nu mai putem trăi fără telefoane mobile, este clar!
Eu pana acum, din 2000 de cand ai mei mi-au luat mobil (plecam intr-o excursie de cateva zile in Moldova și vaaiii… să mă poată suna să vadă dacă nu m-am prăpădit, mi-au luat un Nokia din ăla cât o cărămidă, cică era de fapt mobilul familiei), mi-am schimbat mobilul de 4 ori… de 4 ori in 11 ani, zic eu ca nu e mult, e chiar puțin.
Clau zice însă că de la acel Nokia 5110 (care a fost cel mai bun telefon ever) eu am facut numai alegeri proaste în ceea ce privește telefoanele. După ce am tras de Nokia ani buni, în facultate m-a lovit ideea de a-mi cumpăra un telefon cu clapeta și camera foto (de maxima fiță). Am strâns vreo 3 burse și banii primiți de ziua mea + Crăciun în 2005 și mi-am luat un Samsung scump ca naiba, dar exact așa cum mi-am dorit, deși nici până azi nu știu de ce mi l-am dorit atunci așa de tare. Cert este că am iubit acel tefelon și am trecut prin multe împreună :) l-am scăpat în apă, l-am uscat cu phoenul, l-am împrumutat cuiva și l-am primit înapoi stricat, am plans când I s-a stricat camera și nici măcar atunci când trebuia să-l încarc zilnic nu am renunțat la el.
De ziua mea în 2008 Clau nu a mai răbdat și mi-a făcut cadou un telefon nou numai să nu mai vadă Samsung-ul ăla prin preajmă. Așa a intrat în viața mea un Nokia Prism super mișto însă just a phone, căci ajunsesem la concluzia că nu mai am nevoie de altceva în plus la un telefon. La scurt timp însă, datorită unei fixații mai mult implementate din exterior decât deprinsă în timp și anume aceea de a-mi verifica mailul cu abenegație, s-a întrevăzut necesitatea unei opțiuni noi pe telefonul meu, internet unlimited. Cum Prism-ul nu suporta așa ceva (că era doar good looking nu și full options) m-am văzut nevoită să-mi schimb și telefonul pentru asta. Dar nu am vrut nici ceva de fițe (că mă lecuisem) și așa am ajuns la telefonul actual (care face un an în mai anul acesta) un SonyEricsson W205… dar, hmmm, de la început mi s-a spus că nu pot face mare lucru pe el, dar cum atunci când l-am luat doream doar să pot citit un mail “important” de pe el, am trecut cu vederea aspecte care acum mă deranjează… așa că mi-a dat prin cap că nu mi-ar strica un alt mobil (deși nu e nici momentul, nici necesitatea).
În concluzie: vreau alt mobil. Voi când v-ați schimbat ultima oară mobilul și ce ați ales?