Astăzi, teoretic se ştiu foarte multe despre natura fericirii, însă aceste cunoştinţe rămân inaccesibile marelui public. Poate tocmai de aceea tot ceea ce se învârte în jurul noţiunii de fericire suferă în continuare mari modificări. Deşi pare o noţiune măruntă, fericirea rămâne plină de sens, iar noi oamenii dorim mereu să mergem în căutarea ei, chiar dacă viaţa ne va demonstra în repetate rânduri că uneori o putem întâlni fără să o căutăm prea mult. Revenim mereu la clişee sau alte forme de definire plastică, însă oricum i-am spune ea rămâne mereu o singură clipă. Liviu Rebreanu spune că deşi poate părea foarte puţin o clipă, „mai multă nu ar nu ar îndura firea omului care deseori într-o viaţă de mai mulţi ani nu are poate norocul să întâlnească nici clipa nici să se apropie de ea.”
Voltaire scria cum că mulţi oameni caută fericirea aşa cum beţivul îşi caută casa—ştiu că există dar nu o pot găsi. Se pare că în goana după fericire ne suntem nouă înşine obstacol, ce destin teribil poate avea ființa umană !
În cei patru ani de facultate și mai apoi pe parcursul masteratului, domeniul etic în general şi al fericirii în special m-au preocupat în cea mai mare parte. Departe de a fi o obsesie s-a transformat într-o continuă căutare a răspunsurilor care nu mă lasau să dorm. Poate că nu le-am găsit şi se prea poate să nu le găsească nimeni niciodată, însă tratând cu seriozitate un subiect care ne poate face mai buni nu mi s-a părut că a fost în zadar acea încercare. Dupa cei cinci ani, am abandonat subiectul pentru că așa cum nu mi-l puteam imagina pe Cioran murind (el vorbind de moarte tot timpul), tot așa nu mă vedeam pe mine fericită (căutând mereu să vorbesc despre fericire). Devenise obositor, iar abordarea atât de generală nu îmi crea niciun confort în studiu.
Pe de-o parte îmi pare rău că am lăsat domeniul să devină doar un folder pe calculatorul meu pentru că „în căutatrea fericirii” mi-au căzut în mănă cărţi despre care chiar pot să spun că m-au încântat şi ajutat, mă refer la „Formula Fericirii” a lui Klein, „Etica lui Epicur” de Vlăduţescu şi deşi nu la prima întâlnire a fost o plăcere să revăd destul de des „Din vieţile şi doctrinele Filosofilor” a „cârcotaşului cinic” Diogenes Laertios.
Acestea fiind spuse, mi s-a părut mereu esenţial să vorbesc despre fericire în relaţie cu cei care si-au dedicat viaţa pentru a o studia, care au construit adevărate sisteme filosofice avînd-o ca temei. Oricum ecourile a ceea ce credeau anticii despre fericire se aud până în zilele noastre, fără interesul lor de atunci astăzi descopririle neuropsihologiei nu au fi avut pe ce să se bazeze. Deşi la vremea respectivă puteau părea pure speculaţii, cercetările contemporane demonstrează cât adevăr cuprindeau ideile lui Aristotel sau Epicur.
Să-ți pui problema fericirii nu este deloc o treabă ușoară, să-ți pui mereu întrebări despre ce este acestă stare, cum se poate obține, dacă există cu adevărat sau dacă este doar o altă creație unamă, căutarea fericirii ca și concept este la fel de anevoioasă ca și căutarea ei ca stare, ca trăire interioară și exerioară, dar încă mai cred că este singura în căutarea căreia poți să mergi toată viață.
