O altă poveste de pe Camino

Exact anul trecut pe vremea asta citeam de zor tot ce a apărut în limba română despre Camino. Am început cu cartea Veronicăi Drăgoi și apoi am continuat cu alte două experiențe inedite în timp ce căutam ahtiată pe net din ce mai multe informații despre acest traseu pe care mii de oameni îl fac anual.

Practic, Camino este un pelerinaj la Santiago de Compostela, un drum de bătut pe jos de la Pirinei la Atlantic, o adevărată provocare pentru orice călător, dar mai presus de toate, după cum spun cei care l-au parcurs, Camino este o revitalizare a spiritului. Nu prea cred eu în călătoriile de unde te întorci o persoană complet nouă, (deși am gustat Eat, Pray, Love, nu am rezonat nu știu cât cu Elizabeth), dar în același timp Camino mă atrage extrem de tare, mai tare decăt orice altă călătorie de acest gen.

După mintea mea l-aș face chiar anul ăsta (mâine aș pleca) deși știu că în principiu nu am cum și nici cu cine și parcă singurică, singurică n-aș vrea (aș vrea bineînțeles cu Clau, dar nici nu vrea să audă, pe Lună mai repede ca pe Camino), în plus mi-aș pune familionul în cap (mi-o și imaginez pe mami). N-am discutat oricum la modul cel mai serios despre asta, dar trecând de această fază, cred că ceea ce mă face să stau încă în picioare pentru Camino este faptul că se poate parcurge cu costuri mici, te cazezi în adăposturile pentru pelerini, mănânci mai mult fructe, bei multă apă, slăbești câteva kile probabil (dar nu strică nimănui) și peste asta nu știu din ce motive “preaslăvite” mi se pare că AȘ PUTEA! Unii ar zice că ăsta e motiv suficient… și totuși, nu e :(

Dar, continui aiurea să mă gândesc la Camino și ca și cum asta nu ar fi suficient, ieri pur și simplu întâmplător am mai descoperit o poveste pe care am citit-o pe nerăsuflate. Oana a câștigat toată simpatia mea și dacă cumva, cândva, pe undeva o să fac totuși acest drum, o parte i se va datora și ei.

Mai știu pe cineva care ar pleca mâine dimineață :D

Foto

Curtea Veche – începi să afli

Cu ce mi-a atras mie atenția Curtea Veche? În primul rând cu o carte colosală despre care nu am scris încă pe blog, dar pe care am citit-o anul acesta: Lasă-mă să-ți aud glasul de Catherine Maurice, carte celebră în toată lumea, datorită puternicului mesaj motivațional al “familiei care a învins autismul”.

În al doilea rând Curtea Veche mi-a atras atenția cu coleția Biblioteca pentru toți, care în colaborare cu Jurnalul Național a făcut ca mii de case ale românilor să beneficieze de o bibliotecă frumosă achiziționată la prețuri mai mult decât modeste.

Iar în al treilea rând, Curtea Veche a publicat cărțile domnului Emil Ghițulescu, ambasadorul roman cu cel mai contagios zâmbet pe care l-am văzut în viața mea. Domnul Ghițulescu a scris despre Kabul și Darfur, a scris despre zonele de conflict din lume și a uimit prin însemnările diplomatice scrise cu multă dragoste despre locuri de pe pământ unde nu știu câți ar fi fost la fel de motivați să urmeze o carieră diplomatică. Curtea Veche mi-a făcut bucuria de a-mi dărui aceste cărți care nu se prea găsesc prin librării (nu știu de ce) dar pe care le-am tot căutat de multă vreme, fără niciun rezultat.

Pe lângă aceste trei motive suficiente pentru a îndrăgi această editură cu tradiție în România, mai stau și noile apariții pe care o să le trec la mine în WishList, cărți pe care chiar le doresc în biblioteca mea:  Seria Jacques Salome, sau Cartea Regală de bucate a Principesei Margareta a României, ori Însemnările zilnice ale Regelui Carol la II lea (poate mai învăț și eu ceva istorie că de multe ori îmi dau seama că am uitat de tot acest domeniu) :)

În plus la mine în blogroll o să regăsiți blogul editurii, unde puteți afla noutăți din domeniul cultural dar și cele mai calde știri referitoare la noile apariții ale editurii sau la evenimente organizate de editură. Așadar, poți să începi să afli :)

La iarbă mai puțin verde

Prin nu știu ce împrejurare am simțit noi că sâmbătă ar fi o zi frumoasă de primăvară… așa că ne-am luat mașinile, câțiva cartofi, cărnați și cărbuni și am mers la Mărișel (la 20 de km de Cluj). Aș zice că toate bune și frumoase, dacă în drum spre “iarbă verde” n-ar fi venit între timp iarna. Eu așa vânt nu am mai prins la Cluj și îmi puteam imagina că așa ceva poate face vremea numai prin Bărăgan, dar se pare că am primit și noi o mostră… Pe lângă asta, a mai venit și ploaia, așa în rafale printre câteva reprize de soare.

Dar să nu credeți că nu ne-am mâncat cartofii și cârnații chiar acolo, cu o mână mâncam, cu alta ne ștergeam la nas, dar esențialul a fost că eram împreună la iarbă verde sau mai puțin verde, într-o sâmbătă de aprilie. Mamăăă și ce buni au putut fi cartofii ăia înveliți în staniol și copți în jar… ca pe vremuri la deal (atâta doar că atunci îi făceam pe disc).

Întorși acasă am băgat fiecare câte un Coldrex (măcar aici plicul chiar a fost verde), ne-am vârât sub plapumă la căldurică și am ascultat simfonia de afară. M-am simțit ca la o cabană în creierii munților, înconjurată de nămeți… pe când “afară-i șuierul furtunii”.

Lacul lebedelor. Varianta Horror.

Nu ca nu mi-a plăcut Black Swan, nu că am ceva cu Natalie Portman, dar serios ca filmul acesta a fost un horror, nu o drama cu au clasificat-o toți, deci eu încă mai am coșmaruri și mi se face părul măciucă când îmi amintesc de Nina belindu-și degetele sub jetul de apă, sau scărpinându-se până la sânge. Grrrr…

Recunosc faptul că baletul lui Tchaikovky (compositor care mie îmi place foarte mult, ascult la disperare de la el Concerul nr.1 pentru pian) a avut parte prin acest film de o abordare surprinzătoare, total diferită de alte ecranizări și total diferită de povestea în sine. Ce s-a încercat cu acet foarte lăudat Black Swan a fost spargerea clasicului, a fost un triumpf al abdaptării asupra originalului, mie așa mi s-a părut, ceea ce mă face să cred că de aceea a fost și atât de nominalizat și de ridicat în slăvi pe la anumite gale importante.

S-a păstrat povestea clasică, dar au introdus-o în distribuție de Mila Kunis, acest drăcușor inocento-malefic căruia I s-a scris o partitură separată în acest balet, dar nu au lăsat-o să danseze. Mie rolul ei mi s-a părut cel mai interesant, a fost un fel de: a și fost și nici nu a fost în distribuție, vorbim despre balet, evident, nu despre film.

Cât despre Natalie, însărcinată acum, deținătoare a Globului de aur și al Oscarului pentru acest rol, nu prea știu ce să zic. Se pare că au trimis-o acasă cu atâtea premii din cauza efortului extraordinar depus pentru a întruchipa o balerină (a fost bineinteles dublată), dar prefer mai mult varianta celor care au declarant că la Hollywood americanii adoră poveștile de succes, le place să facă dintr-un anumit an, anul cuiva anume, așa că pe acesta I l-au dedicat oarecum ei.

Dacă este ceva care să nu-mi fi plăcut cu adevărat la acest film,  atunci acel ceva este machiajul înfiorător aplicat “lebădushelor” care mi se pare că a transformat acest film în unul și “mai” horror. Niciodată nu am înțeles de ce mereu trebuie să te transformi într-o urâțenie ca să iei Oscarul sau mai știu eu ce premiu megaimportant (a se vedea Hale Barry in Monster’s Ball sau Charlize Theron în “Monster”, două femei foarte frumoase transformate în niște monștrii după cum putem vedea și din numele filmelor).

Deci cam așa mi se pare că au stat lucruirle cu lebedele anul acesta. S-au trasnformat în niște rațe de baltă, au apătut la TV, iar cum sunt supervedete. Altfel Black Swan este fără doar și poate un film bun, pentru genul său.

4 cărți sub 120 de pagini

Azi scriu amestecat despre cateva carti, scurte, dar suficient de complexe cat sa va facă să le citiți cu mare atenție, într-un timp relativ scurt și care s-ar putea dovedi niște recomandări pentru vacanța de Paște ce va să vină. Pentru mine acestă vacanță a fost mereu cea mai scurtă, așadar:

Cititorul din peșteră – Rui Zink (90 de pagini)

Am primit-o de la Cristina, după ce a dat norocul peste mine și am câșțigat-o la concursul organizat la ea pe blog. Cele 90 de pagini ale cărții se pot citit cu mare patimă cam în două ore, dar eu am tras de ea două zile, am carat-o după mine la bibliotecă, am citit în mașină și toate astea pentru că nu am avut suficient timp sa-i acord, dar doream foarte tare să o citesc. E frumoasă cartea, despre un personaj fantastic care descoperă plăcerea lecturii în cel mai inedit mod cu putință. E o carte de nota 9 aș zice din simplul motiv că parcă se termină prea repede totul, nu se dezvoltă nimic și nici nu te pune pe tine ca cititor la mare treabă ca zic așa, dar are un puternic impact asupra ta.

Sonata Kreutzer – Lev Tolstoi (117 pagini)

La recomandarea mai multor persoane am citit-o chiar în noiembrie trecut, când am fost plecată la Roma. Cum nu aveam internet in camera, seara citeam câteva pagini si uite așa avea să rămână cartea asta, lectura mea din cetatea eterna. Este o foarte frumoasă poveste de dragoste, tipic rusească, tipică secolului în care este povestită, intrigantă, iritantă chiar, dar foarte artistică, în stilul lui Tolstoi, este o nuvelă cu iz de roman, m-am tot gândit cum de nu a transformat-o maestrul rus intr-un ditamai romanul, așa cum ne-a obișnuit până acum. Este o sonata de nota 10, fără dubiu, cred că o poți găsi mereu diferită, la fiecare citire.

Pobby și Dingan – Ben Rice (110 pagini)

Am citit-o într-o zi în mașină în timp ce-l așteptam pe Clau să iasă de la dentist, nu mi-a luat mai mult de o oră jumate, jur, au zburat paginile de nici nu simțit. În plus mi-a plăcut foarte mult povestea lui Pobby și a lui Dingan, cei doi prieteni imaginari. Din păcate a fost o poveste tristă, mi-a venit să plâng la final, dar din fericire a fost o frumoasă lecție despre ce cât de mult ne pot ajuta visele și despre cât de mult ne poate salva imaginația și cât de departe o putem duce. O altă carte care primește o notă mare, un 9,50 pentru o carticiă frumoasă, despre copilărie și inocența ei, despre sentimentele unor copii față în față cu tragedia. Minunat.

Indemn la simplitate – Ernest Bernea (112 pagini)

O carte emoționantă la care m-am gândit multă vreme după ce am terminat-o. Mi-a fost efectiv rău că am citit-o in bibliotecă și nu undeva în aer liber pe o câmpie verde, pentru acestă carte nu se citește într-o camera întunecată și închisă ci se respiră în natură încărcat de toate emoții unei ființe perene. Cartea lui Ernest Bernea m-a destins, m-a făcut să mă gândesc la faptul că poate nici  eu nu fac parte din cei care se mai bucură de lucrurile simple, că poate nici eu nu îmi fac timp pentru ele și uite așa las frumusețea simplă să treacă pe lângă mine în fiecare zi fără să mă obosesc să o ating. Și e așa păcat… Nu pot să-i dau doar 10, așa că o las fără notă, e în firea lucrurilor.

Sper că aceste cărți să ajungă și la sufletele celor care nu sunt fani ai lecturilor lungi și ai cărților gen cărămidă, cărora trebuie să le dedici o mare parte din timpul liber și cu care trebuie efectiv să te lupți. Există și acest gen de cărți ca cele pe care le-am recomandat mai sus, păcerea lecturii în doze mici, dar parfumate. Iar despre esențele tari, știm cu toții ce se spune ;)

Hope can set you free

Am văzut în sfârșit Shawshank Redemption care mi-a schimbat puțin topul filemlor preferate în sensul că acum acesta îi sulfa în ceafă preferatului meu The Legends of the Fall. Va trebui să-l revăt cât mai repede.

Nici nu știu ce să vă povestesc despre acestă “închisoare a îngerilor” cum a fost tradus (fericit) acest film la noi, dar ce pot cu siguranță să vă spun este că în viața mea nu am văzut o poveste mai motivațională transpusă așa de frumos.

Două personaje au făcut tot filmul, doi actori au trecut prin experiența acestei pelicule care cred că și pentru ei a însemnat foarte mult. Nu știu exact istoricul filmului, nu știu cu ce premii s-a ales, dar au fost câteva din câte am auzit.

Tim Robbins căruia nu i-am acordat cine știe ce atenție până acum m-a făcut să vreau să-l mai văd și să-I caut filmografia, iar Morgan Freeman, despre el, aș putea scrie la nesfârșit, l-am plăcut mereu în toate rolurile, în toate ipostazele, transmite ceva “electric”, oare aș greși cu mult dacă aș spune că este cel mai bun actor din lume?

Revenind la poveste, pe foarte scurt vă spun celor care nu au văzut filmul până acum (și eu îl dețin de câțiva ani, dar se pare că acum a fost momentul lui): Andy (Robbins) ajunge în închisoare de maxima siguranță Shawshank, după ce este acuzat (pe nedrept) că și-a ucis soția și pe iubitul acesteia. Deși la început noi nu știm exact că el ajunge închis fără a avea chiar nicio vină, totuși prin acțiunile sale din închisoare ajungem să-l îndrăgim și să descoperim un om sensibil (aproape labil psihic puțin, melancolico-depresiv). Aici Andy îl cunoaște pe Red (Freeman), un negru aflat în acea închisoare după o crimă comisă în tinerețe. Pentru bună purtare, deși este condamnat pe viață, el este evaluat frecvent pentru a fi eliberat (deși deja avea 20 și ceva de ani la activ acolo, până să ajungă în aceeași închisoare și Andy).

Între cei doi se naște o prietenie extraordinară, iar Andy câștigă simpatia și încrederea tuturor, de la ceilalți deținuți, la gardieni, până la directorul închisorii. Mai mult decât atât, Andy, un om foarte cultivat, fost bancher, se implică intens în dezvoltarea bibliotecii închisorii și ajunge să lucreze într-un birou alături de directorii acestui loc înfricoșător (în spatele acestei “siguranțe” se află crime și multe afaceri necurate).

Totul pare simplu, oamenii de acolo par cât de cât împăcați cu viața lor, resemnați și așa, în acest ritm, se scurg alți 20 de ani, primii 20 pentru Andy, alți 20 pentru Red. Ce nu știm noi până cu jumătate de oră înainte de finalul filmului este că pentru pentru Andy sunt singurii 20, iar pentru Red ultimii 20. De ce?… vă las să descoperiți singuri.

Nu este un film de acțiune, cu evadări spectaculoase, gardieni care aleargă buimaci să să prindă criminali și criminali abili și șmecheri, nu are nimic acest film din cele obișnuite ale genului, și totuși m-a ținut în suspans peste două ore. Nu a fost nici un film puzzle, dar nu ai primit totuși nimic de-a gata, a fost, ce mai, un film excepțional, iar mesajul său un principiu de viață: Fear can hold you prisioner. Hope can set you free. Nimic mai adevărat, tot traseul personajelor în acest film nu a fost altceva decât traiectoria atât de dificilă și de intensă a vieților noastre.

Nu cred că am recomandat cu mai mult entuziasm niciun film până acum, așa că vă rog să-l vedeți.

Un român talentat, un roman cu tupeu

Titlu: Soni
Autor: Andrei Ruse
Editura: Tritonic, București, 2009
Nr. pagini: 256
Nota: 7.50/10 (pentru talent, nu pentru poveste)
Preț: 32 de lei pe librariileonline.ro

Recunosc că am citit cartea lui Andrei Ruse la foc automat (am fost flodată cu informații despre ea și despre cât de minunat scrie un roman de 23 de ani). Și tot la foc automat vă spun că m-a dezamăgit într-un mare hal (nu m-am lecuit de pomul lăudat). S-a terminat execrabil, dacă i-am dat o șansă până la final a fost pentru că povestea promitea, dar finalul a stricat totul… Ah, Andrei de ce a trebuit să strici totul, mi-e așa de ciudă pe tine…

Cred că Andrei Ruse (care are ce-i drept talent de a învârti cuvintele, are mare potențial) s-a gândit: “de ce să nu transform totul în ceva, care să semene cu filmul meu preferat: Vanilla Sky? În plus poate ignoranții nu l-au văzut încă… haha”.  Andrei, nu-i așa că ți-a plăcut filmul ăla?

Aș zice că îmi pare rău că am dat banii pe carte asta, puteam cumpăra altceva mult mai valoros de 32 de lei, dar nu e așa, îmi pare bine că am citit-o, că am gustat-o, că m-am întristat și mai apoi enervat, chiar dacă nu-i prea mare lucru de zis înafară de faptul că această scriere poate fi ecranizată bine. Eu aș distribui-o pe Maria Dinulescu în rolul lui Soni, de fapt la ea m-am gândit tot timpul cât am citit cartea. Se prea poate ca transformat în subiect de film, această carte să fie salvată cumva în ochii mei. Dar nu sunt ochii mei avizați spre astfel de remarci. Dacă se va turna un film după această carte aș fi extrem de curioasă să-l văd.

Altfel spus, povestea  “cu litere mici” (n-am prins ideea), poate să placă multora. Soni, o tânără în floarea vârstei află că are cancer și toate planurile ei se duc dracului. Dar… pentru că mai nou ni se varsă pe gât în cantități, de nu le putem înghiți, rețete despre cum să trăim la maxim, căci într-o zi am putea muri, ea adoptă un stil de viață bazat de ideea: oricum mor, deci hai sa-mi bat joc de tot ce nu am avut tupeul a-mi bate pe când încă credeam că o să trăiesc veșnic. În plus o să-mi bat chiar joc de viața mea de rahat. Cum? Păi… o să o fac și mai de rahat… Logic, nu?

Dar, ca în mai toate filmele americane (stai, că nu era film american, în fine) Soni se îndrăgostește de unul care are SIDA, doar că ea fiind pe moarte își permite să nu-i pese și să…. și să, știți voi… Așa că, avem brusc în carte, doi care au SIDA… și acum vă las pe voi să judecați dacă finalul este previzibil… sunt curioasă…

Ideea ar fi că nimic din ce pare nu e așa cum pare deși după ce citești ultima linie îți dorești ca totul să pară așa cum ai crezut de la început. Era mult mai bine și mai puțin artificial. Luați de cititi și dați de știre dacă autorul v-a plăcut. Eu simt așa (în aer) că acestă carte va plăcea multora, chiar dacă eu nu am vorbit-o tocmai de bine.