Sunt 3 ani de când am scris ultima oară, aici pe blog, despre Turcia :) Au fost alte timpuri, cred că pot spune asta. Timpuri în care îmi doream cu ardoare să merg să văd țara asta de graniță dintre Asia și Europa, o consideram poate, poarta de intrarea în Asia. Visam la mare și la Istanbul. Dar nu a fost să fie… Între timp…
Uneori îmi este tare dor de un fel de blogging, pe care toți cei ce ne-am apucat de scris online l-am făcut la începuturi. Da, acel blogging inocent, cu lepșe și povești simple despre noi și viața noastră, acel gen de scriitură numai pentru sufletul nostru, atunci când poate ne citea mai nimeni… Și cumva Kadia a simțit asta și mi-a dat se scris și de căutat în arhive, vorba aceea, după mine…
Nu e prima dată când abordez tema și sigur nu va fi nici ultima :) Cât de fashion e prea fashion atunci când călătorim, mă întreb adesea. M-a apucat de curând, din nou, când am dat o raită pe două bloguri străine, care pe cât de superbe pe atât de frustrante par la prima vedere. Unul din ele este celebrul The Londoner, de care cu siguranță știți și sunteți chiar acum la două click-uri de el, și de vacanțele “fashion” ale superbei Rose Thomas. Poate că sunt foarte multe lucruri pe care nu le găsesc firești dacă citesc câteva articole, dar asta nu înseamnă că nu mă uit cu plăcere la imagini și că nu apreciez ținutele ei frumoase.
“Am făcut-o și pe asta!” zice Clau ieri, proaspăt coborât de prin aerul mai rarefiat. Eu îl așteptam la sol, după ce am negociat care zboară primul. Am zburat eu, pentru ca el să poată realiza un scurt filmuleț cu decolarea mea. Dacă era invers, n-ar fi fost posibil, că el ar fi trebuit să rămână la baza dealului, iar eu singură pe creastă. Și între noi fie vorba, știam amândoi că eu mi-am dorit ceva mai tare zborul acesta, nu de ieri/de azi ci de prin 2010, când am experimentat primul zbor de alt gen decât cel cu avionul… Așadar: 13. 03. 2016, zborul cu parapanta – Checked!
Aproape că nu ți se poate întâmpla o chestie mai nasoală când călătorești, decât să-ți monitorizezi majoritatea acțiunilor în funcție de gândul: “băi, mie s-ar putea să-mi fie rău”! Asta-s eu de când mă știu și mult am “studiat” până să-mi dau seama că pot remedia acest paradox. Mai e careva în barca asta? Da, barca, pe barcă nu mi-e rău.
Nu mai știu exact care a fost prima fotografie pe care am făcut-o, în călătorii, în fața unei porți, dar știu care a fost prima de care m-am îndrăgostit iremediabil, cea de la Cisnădioara din poza de mai jos. Începând din acel moment, mi-am ales cu mare grijă porțile, chiar dacă, la fel ca-n viață, cele care mi-au plăcut cel mai mult erau, desigur, închise ;) Acesta, însă, a fost tot farmecul…
Nu m-a lovit Cupidon peste noapte și nici Sfântul Valentin nu e neapărat scopul acestei postări (eu una n-aș pune întrebarea într-o zi în care să zicem că s-ar aștepta), dar am ținut în mine, de mult timp, ideea acestui articol căruia musai a fost să-i dau odată glas. Sigur că, mai mult decât locația, momentul și persoana potrivite sunt ce ar fi nevoie pentru o clipă de neuitat, dar încercați să vizualizați o cerere în căsătorie în locurile de mai jos. Cine știe, unii poate chiar ați trăit-o pe acolo ;)
