Raliul Clujului 2011

Ieri am ieșit la iarbă verde printre mașini, că fix asta îmi lipsea, dar culmea… a fost drăguț. L-am văzut și pe Ponta cu ocazia asta și pe Titi Aur și pentru a mia oară barajul Tarnița. A fost Raliul Clujului de la Mărișel la Tarnița pe o vreme de-a dreptul caniculară, cu foarte puțini oameni care au venit de fapt să vadă raliul, oricum nu se putea sta pe traseu căci locația deși superbă este și destul de periculoasă pentru “gură cască”. Așa că am stat la Finish și am făcut poze, cu mașinile, cu oamenii și cred că cele mai reușite cu peisajul foarte înverzit al dealurilor de prin preajma Clujului. Câteve ore de aer proaspăt și… noxe :)

EuroSkate 2011

A început Campionatul European de Patinaj Artistic, anul acesta gazda este capitala Elveției, Berna… destul de aproape de noi și de nebunia mea de a merge într-un an să văd live măcar o zi de concurs. Dar aștept un mondial prin apropiere ;)

În seara aceasta încep finalele și cum n-am TV, m-a rezolvat Clau cu Eurosportul pe net :D deci în 10 minute sunt în fața televizorului, scuze, calculatorului…

Foto

Australian Open la startul din 2011

Primul turnel de mare slam al anului începe azi la Melbourne. Este de asemenea și unul dintre turneele mele favorite (vorbesc de parcă eu joc), alături de turnelul din Franța de la Roland Garos, dar spre deosebire de cel francez, pe acesta aveam mai mereu în fiecare an timp berechet să-l urmăresc. Am și niște nostalgii legate de el, în facultate, evident în perioada asta eram în sesiune și uneori mă trezeam dimineața înaite de a pleca la examene și mă uitam la ce prindeam având în vedere diferența de fus orar. Anul ăsta chiar nu știu cum fac că nu am cablu și nici nu-mi pun, așa că o să rezolv cu netul cum o să pot.

În fine, deci de azi putem urmări tenis de mare clasă în compania marilor favoriți Roger Federer, Novak Djokovic, Caroline Wozniacki sau Venus Williams, dar și cu mari speranțe pentru românii noștri Victor Hanescu sau Monica Niculescu, care intră în competiție chiar azi mi se pare.

Pentru cei care iubesc tenisul săptămânile următoare chiar vor fi foarte pline, Eurosport va transmite meciurile ca în fiecare an.

Sursa Foto

Reversul medaliei ("Medalia nu e niciodată numai a ta")

 

Titlu: Reversul medaliei
Autor: Andreea Răducan (nu scrie rău, ca și compoziție mă refer)
Editura: Cărțile Tango, 2010
Nr. pagini: 163
Preț: 32 lei în Diverta (un pic scumpă)
Nota: 9,837 :)
 
 
Dacă m-aș mai naște încă odată aș vrea să fiu tot gimnastă...
 
Pentru cei care sunt familiarizați cu ce s-a întâmplat la Sydney în 2000, cartea Andreei Răducan vine ca un jurnal peste ani, ca o pânză intactă care a căzut peste toată acea poveste care a răscolit mapamondul, povestea unei fetițe careia i s-au luat pe lângă un titlu și o medalie și visele, toate visele de atunci.
 
În acea zi de septembrie 2000 am alergat într-un suflet de la școală și când am intrat pe poartă tati era în curte: “hai repede să vezi măcar premierea… sunt toate trei pe podium!!!”. Îmi abandonasem geanta și alte treburi și m-am postat la TV în poate cel mai glorios moment al României, din istoria sportului. Niciodată nu m-am simțit mai mândră că sunt româncă decât atunci și nici de atunci nu am mai simțit asta chiar așa.
 
Cu o noapte înainte, din cauză că mă gândisem la cât de minunat ar fi să ia România toate cele trei medalii de la individual compus, am visat că lucrul acesta se și întâmplase, de aceea uimirea mea a fost cu atât mai mare. Peste trei zile uimirea avea să-mi fie și mai mare, din păcate.
 
Tot ce știam era că, dacă fac lucrurile bine și corect, pot deveni campioană și gata! E un lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua. Eram naivă, am înțeles mai târziu că în viață, ți se poate lua tot ce ți se cuvine, doar într-o clipă, indiferent dacă e corect, moral sau legal.
 
Peste trei zile Andreei i s-au luat meritele din cauza banelei pastile de Nurofen (încă mai cred că producătorii trebuie să-i dea un salariu pe viață pentru ce reclamă le-a făcut). Dar, tot atunci Andreea s-a maturizat peste noapte și nici nu vreau să îmi închipui cât de frustrante trebuie să fi fost acele momente. Numai un sportiv complet poate trece peste ele așa cum a făcut-o ea și pentru tot ce s-a întâmplat atunci “sub drapelul olimpic” atât de ridicat în slăvi, Andreea merită o medalie în plus, medalia de onoare.
 
Recunosc că am așteptat într-un fel această carte ca să mai aflu lucruri pe care atunci nu aveam cum le afla, dar unele dezvăluiri nu mi se par ireale și îmi întăresc concluziile pe care le-am tras atunci la 15 ani… și anume: pe prea mulți i-a deranjat acel podium și ca atare au lovit năpraznic, uitând că distrug până la urmă un copil frumos. Dar și mai clar am înțeles acum că mai erau și alte și alte subtilități, unele referitoare la Țiriac care nu a mai ajuns în staf-ul olimpic după acest incident și altele care se referă chiar la această țară cu lungă tradiție în gimnastică. Prea au încurcat “fetele astea de aur” planurile altora… Ce mârșăvie îngrozitoare…
 
Ca idee cartea Andreei este despre Sydney, dar și despre drumul până la Sydney, drum presărat cu mari iubiri și prietenii care rezistă și azi, cu greutăți dar și cu frumuseți, cu despărțiri de părinți și figuri părintești regăsite în alți oameni. Cartea este una și sentimentală până la urmă, ea este dedicată de Andreea, tatălui ei care a părăsit-o fără voia lui mult prea devreme, tatălui care i-a spus: Urcă fără frică, tata te așteaptă la capătul bârnei.
 
Mi-a plăcut mult acestă mărturie, această relatare, subiectivă desigur, dar care cu siguranță va deveni un document pe care sper să-l citească și alții. Și mai sper ca într-o zi, cumva, pe undeva, Andreea să-și recapete titlul și medalia… pentru că între timp visele și le-a recăpătat, azi ea este o tânără frumoasă cu un viitor strălucit și mii de planuri care își așteaptă realizarea.
 
Pe lângă toate acestea, eu zic că ai și ce să înveți din această carte, eu una mi-am însușit câteva idei, câteva lecții, pentru că e frumos să înveți din viața cuiva, mai ales din viața cuiva pe care admiri. Eu pe Andreea o admir și nu că ar mai avea rost să spun eu aici ce a spus tot globul de 10 ani încoace, dar ea a fost, este și va rămâne Campioana absolută de la Sydney.
 

Sasha Cohen – Fire on Ice

 

Titlu: Fire on Ice, Autobiography of a Champion Figure Skater
Autor: Sasha Cohen (with Amanda Maciel)
Editura: Harper Collins, 2006
Nr. pag: 207
Această carte este adresată celor pasionați de patinajul artistic, pentru că este autobiografia unei mari campioane a acestui sport minunat. Deși în engleză (nu este tradusă la noi), se citește foarte repede, stilul este foarte facil, pe alocuri chiar naiv, dar să nu uităm că fata chiar a scris ea cartea, deci este de apreciat.
 
Alexandra Pauline “Sasha” Cohen vicecampioana olimpică de la Torino din 2006 își scrie povestea de la început cu pasiune și curaj. Spune tot, de pe gheață și din culise, de pe podium și și de la mantinelă. Ne trece prin toate emoțiile ei, prin toate succesele și toate ratările, ca în final să ne facă să sperăm că și noi putem să ajungem departe… prin muuuultă muncă. Povestea nu este deosebită prin traiectorie, dar este deosebită prin determinare și cred că această caracteristă este mereu prezentă în carțile scrise de sportivi.
 
Ce poate cineva învăța din aceste cărți: că sportul te disciplinează extraordinar (sportul, nu fotbalul foarte promovat, asta ca să nu sară cineva), sportul te pregătește pentru multe altele decât competițiile și tot sportul reușește să îți creeze un sistem de valori atât de riguros încât niciodată nu te vei abate de la el. Sportul este un mod excelent de ați trăi viața. Poate părea un truism, dar câți îl promovăm?
 
Mi-a plăcut cartea, nu o voi nota, pentru că nu am termen de comparație, în plus este după cum am mai spus, slăbuță ca și scriitură, dar, paradoxal o pot recomanda multora:
– pasionaților de patinaj
– adolescenților
– celor care iubesc cărțile despre sport, mai ales biografiile sportive
– celor care iubesc biografiile în general
– celor care nu au citit o carte cap-coadă în engleză, este un bun început fiind o carte super ușurică
– celor care vor să citească o carte pentru nimic mai mult decât pentru relaxare
– celor curioși :D
 

Noica și fotbalul

Știți bancurile acelea gen: (de ex.) Marquez… aha, la ce echipă joacă? :)) Sau, înlocuiți voi cu alt nume de filosof sau scriitor care ar trebui să fie cunoscut. Măi, se pare că Noica e singurul despre care poți întreba asta făra ca cei din jur să te creadă incult (pentru cine contează) :))
 
Da, păi se face că în tinerețe, Constantin Noica, a jucat și fotbal la ceva echipă, nu-mi mai amintesc numele, și a jucat destul de sârguincios. A fost după cum spune chiar el, o perioadă care i-a rămas în minte. Mai mult decât atât, susține că a învățat multe “lecții” pe vremea aceea de la colegii lui, de la antrenorul “Litră” (căruia a vrut să-i dedice și o carte) și chiar de la el însuși… ca fotbalist. Amuzant, nu? Așa mi s-a părut și mie, până să-mi dau seama cât de serioasă a fost treaba…
 
Într-o zi la un meci, “fotbalistul nostru” primește o pasă cam lungă după părerea lui. Cu tendințe filosofice încă de pe atunci, probabil, el a stat, a cugetat și a socotit că nu are sens să alerge după acea minge, pentru că oricum nu o va ajunge, așa că a stat pe loc nemișcat, deși era clar că mingea îi fusese lui adresată. În acel moment, antrenorul a strigat de pe margine: “Noica, de ce nu alegi după minge?” și după câteva secunde a adăugat: “N-ai să faci nimic în viață!”. Filosoful a recunoscut că în acel moment i s-a părut oarecum de neînțeles de ce faptul că el nu alergase după acea minge, pe care era evident că nu o va prinde, l-a dus pe antrenor la concluzia că, el nu va face nimic în viața. Dar peste ani, Noica și-a dat seama ce a vrut să spună antrenorul… ba chiar i s-a părut teribil de important și plin de conținut. Și anume:
 
“În viață trebuie să alergi și după mingile pe care nu ești sigur că le vei prinde. Altminteri, nu faci mai nimic în viață, sau fac alții din tine ce vor ei.”
 
(din volumul Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Constantin Noica, Humanitas, București, 1992)

Caracatița Paul și cei mai sexy 3 jucători de la CM din Africa

Pe cuvântul meu că nu m-a amuzat nimic mai tare zilele astea ca și Caracatița Paul și cum s-a transformat ea/el în Mama Omida a fotbalului mondial. Ceva haios rău de tot puteți citi aici, dar și comentariile, vă rog, au un farmec aparte :))
 
De când a început “mondialul” din Africa, deși nu am văzut niciun meci cap-coadă am tot “clocit” o postare despre cei mai sexy jucători ai acestui CM. Mi-a trecut prin cap să fac ceva de genul “11-le sexy”, dar sincer, de unde să știu eu 11 fotbaliști sexy și pe deasupra să nu joace pe același post? Adică îmi doream și atacanți, și portari și funsași etc… așa că nu m-am descurcat și m-am limitat la 3, pe care îi știu de multă vreme și despre care pot zice și câteva vorbe. În plus, ăștia 3 îmi plac foarte mult, pe unul din ei o să-l vedem mâine în finală.
 
Locul 3 Iker Casillias
 
Este portarul echipei naționale a Spaniei și a faimosului club Real Madrid la care a și debutat cu mulți ani în urmă. Are 29 de ani și în acest moment este printre cei mai titrați portari ai planetei.
 
Locul 2 Frank Lampard
 
A fost în ultimii trei ani declarat cel mai bun jucător al echipei naționale a Angliei. Are 32 de ani și în prezent activează la clubul englez Chelsea.
 
Locul 1 Ricardo “Kaka”
Pentru care am o slăbiciune, are o față de copil de nu se poate, este unul dintre ciudățeii fotbalului, cunoscut pentru orientările sale religioase destul de extreme și pentru loialitate față de soția sa cu care o relație de iubire încă din copilărie. Are 28 de ani și este atacantul echipei naționale a Braziliei și a clubului spaniol Real Madrid. Mă oftic că a ieșit Brazilia din cărți așa repede, speram să-l mai văd :D
 
Microbistele sunt invitate să completeze acestă listă cu preferințele lor, iar microbiștii au liber aici să înjure sau nu Caracatița Paul :)))
 
A! și să vă spun: Țin cu Spania!… Ole! (să fiu sinceră țineam cu Portugalia în principiu, dar a fost eliminată, căci se întâmplă cam așa: cu cine țin eu, nu câștigă, sunt chiar curioasă acum).