Voi cine sunteţi? (descriere în versuri)

Pornind de la versurile de mai jos, Octavian Goga – Fără Ţară, care îmi plac la nebunie din clasa a XII a şi drept urmare le-am pus ca moto la albumul de absolvire, vin şi vă întreb şi pe voi, puteţi să-mi spuneţi cine sunteţi în cîteva versuri? Aş fi curioasă ce iese… (cred ca am mai postat poezia pe blog, dar in alt scop)

Eu sunt un om fara de tara,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob razlet scapat din fiara,
Cel mai sarac de pe pamânt.
Eu sunt un mag de legea noua,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am ratacit sa v-aduc voua
Povestile din tara mea.

Eu sunt o lacrima târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare calatoare
De pe tarâmuri fara glas,
Si dintr-o lume care moare
Sunt strigatul ce-a mai ramas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt tipatul muiat în sânge
Al vaduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei si-al urii,
Un visator de biruinti,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept mostenire din parinti.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede si reci,
De unde-aducerile-aminte
Tin straja unui gând de veci.
Si cu fiorul care poarta
Pe cei încrezatori în frati,
V-am plâns la fiecare poarta
Durerea mortilor uitati.

*ultima strofă a poeziei nu o simt, ca să zic aşa, deci nu am scris-o :)

27

25

26

Azi-noapte-am încercat să mă-ntregesc
Cu focurile globului ceresc!…
Dar teama de-a rămâne tot ce sunt
A sugrumat în mine orice-avânt –
Şi-azi-noapte n-am putut schimba nimic
Din existenţa mea de mozaic!…

Rânduri pentru întregirea mea (Ion Minulescu)

Foto

O altă toamnă trece…

 

Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai nainte.

Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.

Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.


Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.

Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.

Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.


Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii…

Privirea intarzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui usure sa-l iau sa i-l dezmierd…

Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.


Dar ce nu pot pricepe? Ea pricepu, de plange?

Apusul isi intoarce cirezile prin sange.

O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut –

Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.


Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data

S-aplec la sarutare o frunte vinovata

Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua

Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.


Si cum scoboara noaptea, altdata asteptata,

Imi pare veche luna – si steaua ce se-arata ,

Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.

Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.

 

(Tudor Arghezi – Toamna)


O, OM!

O,om, ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea,mereu,spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort ,ori viu ,odată.

Ai spus o vorbă,vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri,dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre înălțare sau abis,
spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec,versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

Arăţi o cale,calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una,numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

O,om!ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi,spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita!..Fi credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn,un gând,un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.

(de Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Pur și simplu am citit-o ieri și mi-a plăcut foarte mult, mi se par versuri inspiraționale și care vrei nu vrei te ating foarte tare… de aceea am vrut să o împărtășesc azi cu voi. 

O duminică plăcută să aveți! Cu soare, tot cu soare :)

Viața e o metaforă

Am zarit lumina pe pamant,
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti.

Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?

Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca mai am timp sa pun intrebari.

Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.

Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul …
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.

O cafea neagra voi servi, totusi.
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

(Marin Sorescu – Am zărit lumina)

Genova – “orașul stat” de pe Riviera italiană

Deja sunt două luni de când am vizitat Genova și nu am zis nimic despre asta, de altfel de la Cinque Terre încoace nu am mai povestit nimic despre această minunată călătorie și deja ar fi timpul să închei cu ea, căci au urmat altele.

Așadar, după ce am vizitat cele Cinque Terre ne-a dat prin cap întâi să dăm o fugă până la Monte Carlo, însă din motive de “timp pierdut pe drum” am renunțat la idee. Ni se părea aiurea să facem 10 ore cu trenul și să petrecem până la urmă doar 3 ore în Monaco. Așa că dacă tot aveam mâncărime în tălpi, mai ales eu, am zis să mergem undeva mai pe aproape, adică undeva la o distanță de maxim două ore. Cum în direcția Toscana, Pisa o văzusem, am ales direcția opusă, spre Coasta de Azur și ne-am hotărât aproape pe loc, să mergem la Genova.

Zis și făcut, direct din Corniglia cu un tren regional, în mai puțin de două ore eram la Genova, după ce am traversat toată Riviera di Lenvate cu cochetele stațiuni mai puțin cunoscute (pe la noi) ca Sesteri sau Santa Margarita (adevărate oaze de liniște la malul mării, peisaje deosebite, îți venea să cobori din tren și să te arunci direct în mare).

La Genova, era duminică și era cald, foarte cald, iar noi nu aveam niciun plan, nici măcar nu ne-au uitat de acasă pe net să vedem ce ar fi de vizitat. De la gară am luat-o pe jos spre centru (nu că am fi știut că centru era prin apropiere, dar bănuiam asta, căci în multe orașe italiene este așa, excepție face Padova, dar asta e din altă poveste).

Pe sub arcade, exact ca în Bologna, urmărind linia ceva mai complexă arhitectural a clădirilor, pășeam pe asfaltul încins și ne gândeam la o înghețată de fistic, eu și vanilie, el. Minunată oricum această parte de oraș și destul de liniștită, pentru că fiind duminică magazinele marilor branduri, gen Louis Vuitton șau Channel, Zara ori H&M, aliniate perfect pe această stradă denumită evident, Via Garibaldi, erau, desigur închise.

La un moment dat ajungem într-o piață superbă, cu o fântână în centru și încadrată de niște clădiri gigantice ce adăpostesc, ba o bancă, ba ceva hotel celebru la el acasă. Aflăm imediat că este vorba de Piazza de Ferrari.. După ce ne răcorim puțin la arteză și fotografiem străduțele înguste ce pleacă din această piață, stăm și ne gândim cum putem să vedem orașul. Din amintirile mele (amintiri din ceea ce am citit de-a lungul timpului) știam că de la Genova pleacă o mulțime de vase de croazieră, așadar trebuia să ajungem în port, dar cum? În plus cu siguranță mai erau multe alte locuri de văzut în acest oraș. Începusem să fiu puțin frustrată că nu știam mai multe despre acest loc. Nu vroiam să vizitez muzee sau ceva galerii de artă, dar vroiam să văd cât pot de mult din minunatul oraș în care ajunsesem.

Și cum stăteam noi așa, am văzut niște autobuse descoperite care făceam turul orașului. Am luat un astfel de tur la Roma și a fost genială ideea. Am hotărât să luăm și aici un tur. Costa 10 euro de persoană și te puteai plimba toată ziua. Noi știam că nu ne putem plimba chiar toată ziulica dar măcar un tur puteam face până să prindem trenul înapoi spre satul nostru. Autobusul roșu din Genova a fost o idee inspirată și de data aceasta și tind să cred că de fiecare data când ajungi într-un oraș pe care nu ai timp berechet să-l iei la picior și pe care nici nu-l cunoști.

Prima oprire: casa în care s-a născut Cristofor Columb, o casă care păstrează arhitectura originală și care arborează steagul vechii republicii genoveze. Se poate vizita dar noi nu am coborât.

A doua oprire pentru noi a fost în Gara Maritimă, însă pe drum am văzut orașul în toată splendoarea lui. Genova se ridică din mare precum o sirenă. Dealurile din preajmă sunt pline de clădiri deosebite, un castel vechi veghează orașul de pe o culme, iar jos marea își sparge valurile de falezele pline de palmieri și leandri. Gara martimimă adăpostește și un muzeu, dar noi am preferat să meregm să vedem Costa Splendida, unul dintre cele mai mari vase de croazieră care tocmai în acea zi acostase în port. Vasul este IMENS, am mai văzut vase de croazieră la Veneția, dar ăsta era mai mare. Ahhh… cât mi-aș fi dorit să urc la bord și măcar pentru o zi să plec pe mare…

Dar nu de data aceasta. În loc să urcăm pe vas, am urcat din nou în autobus cu destinația Portul Turistic/ Acvariul. La Acvariu am vrut să intrăm, dar come oooooonnn, 18 euro un bilet? O fi ceva de acvariul ăla că tot am auzit de el, dar nu am vrut să dau 18 euro de persoană să văd cam același lucru pe care deja l-am văzut la Montpellier la Mare Nostrum pentru 5 euro?!? Așa că am hotărât să nu intrăm, dar în schimb să ne plimbăm prin port. Este superb și mi-a plăcut mult, dacă eram cu copii după noi acvariul era un must, dar așa o plimbare romantică prin port a fost mult mai potrivită. Se mai poate vizita Biosfera (un glob care imită biosfera naturală a Pământului), intrarea este de 5 euro pentru adulți, hotărâți voi dacă merită. Mai există și o corabie veche, cu vele și tot ce vrei, cu cap de mort și evident însemne de pirați.

După ce mi-am ars umerii cu plimbarea din port, am luat-o puțin la pas pe străduțele minunate din jurul portului și am băut un cappuccino la o cafenea patronată de niște coreeni simpatici (de unde și cel mai mic preț plătit pentru un cappuccino în Italia). Apoi sus in bus și vizitat altceva, de exemplu Câmpul lui Columb, o oază de verdeață și de flori semănate în forme de corăbii și ancore, dar și un punct minunat de belvedere, de aici Genova a părut la picioarele noastre, de altfel așa părea că și dorea să se aștearnă înainte de plecarea noastră spre Corniglia.

Alte poze aici

Cea mai frumoasă poezie de dragoste

Mă gândeam să vă întreb care vi se pare a fi cea mai frumoasă poezie de dragoste? Acestui sentiment i s-au închinat cele mai frumoase poezii scrise vreodată, deci nu este ușoară întrebarea. Eu cred că am citit “tone” de astfel de poezii și știu că mai există multe altele de care încă nu am aflat, poate mă ajutați voi și mă îndrumați spre “acea” poezie perfectă.

Până atunci, vă las în compania câtorva versuri superbe ale lui Labiș, ele însele încărcate de o sensibilitate extraordinară…

Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

 

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

 

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

(Primele iubiri – Nicolae Labiș)

Sursa foto