Mărturisesc că am plecat cu inima îndoită din Pisa, mai ales că îmi alesesem terasa preferată din zecile care împodobeau centrul. Mai vroiam un cappuccino și o gelata italiană demențială, dar știam că trebuia să ajungem să ne cazăm și să ne odihnim picioarele obosite și glezna umflată :)
În gara din Pisa mare coadă mare la bilete, dar era și plin de tonomate foarte deștepte de unde îți puteai lua bilet fără să stai 30 de minute la coadă. Aici era mai liber, căci trag concluzia că nu toată lumea știe să cumpere de la ele. Cu 10 euro pentru amandoi am cumpărat bilete spre La Spezia și am urcat imediat în tren, căci trebuie să vă spun că în Italia sunt mai multe trenuri spre o destinație decât sunt scrise pe panourile de sosiri și plecări. Adică dacă vezi că ai tren la 9 se poate să mai apară unul la 9 fără un sfert. A! și să nu urci niciodată în Italia într-un tren înainte de a valida biletul la aparatele galbene care sunt împrăștiate peste tot prin gări.
Drumul spre La Spezia durează cam o oră și te transportă printr-o multitudine de orășele simpatice în care te-ai muta mâine, liniștite, înverzite și extrem de cochete. Și am și ajuns deja în La Spezia. Aici știam că nu vom mai putea ieși la vizitat că era târziu și trebuia să mai luăm un tren până la Corneglia, unde trebuia să ne cazăm. Aceeași poveste, coadă la bilete, luăm de la tonomat două bilete pentru 3 euro și ceva ambele, urcăm în primul tren care pare să meargă în direcția noastră, întrebăm de 7 ori ca să fim siguri și în 10 minute suntem în Parcul Național Cinque Terre, în gara din Corniglia și privim muți marea chiar de acolo din gară.
Am ajuuuuuns!!!! Dar stai că avem de urcat din gară până în sat și satul pare destul de sus. Știam ceva despre niște scări dar cu toate astea o luăm pe drumul pe care merg mașinile și înconjurăm satul ca să ajungem în el. E greu, dar priveliștea face toți banii și tot efortul. Când ajungem sus, vedem și cele 382 de trepte ce puteau fi urcate oarecum mai ușor decât drumul nostru, dar măcar știm pe zilele următoare (și chiar le-am urcat și coborât de două ori în fiecare zi mai apoi).
Affitacamere La Torre știam că trebuie să fie pe Via Solferini, știa și GPS-ul asta, dar să-l înțelegem și pe el, era buimac de atâta frumusețe. Ne ajută un senior de treabă care făcea curat în curtea unei bisericuțe și ajungem în fața “hotelului” (impropriu spus pentru că în satele astea exista clădiri cu camere, nu hoteluri, condițiile sunt de hotel, dar practic hotel nu există). Ușa era închisă, sunăm la nr. de telefon scris cu acuarelă pe tăblița cu numele locației. Răspunde o fată care ne spune că ajunge în două minute ca să ne predea camera. Fix în două minute apar Alison și Cristian, ea știe engleză, el nu, sunt foarte tineri și foarte frumosi, căsătoriți îmi dau seama după verighetă (mai nou remarc acest aspect) :) simpatici foc și foarte profi, au venit la ei cu facturi și aparat de încasat cu cardul. Plătim atunci și gata, camera va fi a noastră pentru 3 nopți. Merg pe balcon (e singura cameră cu balcon), se vede marea… ah.. nu putea fi mai bine…
Un duș scurt și fuga prin sat, nu de alta dar îmi dădusem bandajul jos de pe gleznă și am văzut că nu mai era umflată. Yeeeey… Corniglia ești superbă, ne plimbăm de amețim, ne place absolut totul și ne simțin ca în paradis, mai ales eu. După o pizza Napoli cu vedere spre apus, era în paradis și Clau. Nu se putea termina mai bine o asemenea zi. Am adormit duși. Totuși pe la 5 în dimineața următoare, eu m-am trezit și am ieșit pe balcon să văd dacă marea era tot acolo. Era, am mai putut dormi liniștită până la 8 jumate.
