Diferențe care ne apropie, asemănări care ne despart

Unul din cele mai importante aspecte ale șederii mele pe meleaguri franceze este legat de observarea oamenilor. Nimeni nu m-a trimis aici ca să fac o analiză socială, dar eu cred că asta mă îmbogățește mai mult decât orice altceva pentru că nu în fiecare zi poți studia asta. E una să observi oameni și comportamente pe durata unei vacanțe de 2 sau 9 zile și alta să trăiești o vreme (chiar dacă scurtă) într-un alt mediu decât cel în care te-ai născut, crescut, educat, etc. Și cred că-i al naibii de important. Până la urmă schimbul de experineță înseamnă contact zilnic cu altceva decât la “tine”.

Oamenii de aici știu ce înseamnă următoarele: să gândești liber, să te distrezi liber, să iubești liber, să nu fii constrâns de probleme, să treci de prejudecăți, să nu te uiți urât la cel de lângă tine, să-ți ceri scuze pentru orice nimic (ba chiar să spui că-ți pare rău: “je suis desolee” e un gest reflex). Deci toate astea înseamnă într-un cuvânt: civilizație. În mai multe cuvinte înseamnă: cultura simțului civic și respect maxim pentru propria persoană care se refrânge asupra celor din jur. Un fel de “Pay it forward” dar la o altă scară. Nu spun că nu există “uscături” dar eu una, dacă în jur e foarte verde, pot trece lejer peste o creangă uscată.

Să le luăm pe rând:
-în aeroport: sunt atât de flexați că parcă s-au născut “cu vreme” cum spunem noi, nu se grăbesc (poate doar la metrou un pic, dar nu să te dărâme ca la București), zâmbesc mereu, iar dacă greșesc după cum spuneam își spun mereu chiar între ei că le pare foarte rău.

-în avion: dacă au auzit că s-ar putea să aterizăm în altă parte, nu s-a supărat nimeni ca și cum era tot una.

-în cămin: nu știu engleză decât foarte puțini, dar în aia câtă știu fac glume și parcă nu te poți supăra pe ei, salută de la poartă la spălătorie, în orice moment al zilei au pregătit câte un bonjour, salut chiar dacă te-au văzut prima dată-n viața lor, nu fac petreceri în camere, nu urlă la miezul nopții pe coridoare, nu strigă după tine “păpușa” oricare ar fi apelativul, nu se bagă în seamnă (decât dacă NU sunt francezi cumva, pentru că sunt tare mulți străini pe aici), nu fac mizerie în “oficiu”, nu aruncă gunoaie de la etaj, nu vandalizează camerele.

-în Universitate: sunt conștiinciosi, citesc, nu râd de profesori ci cu ei, profesorii îi respectă și se comportă cu toți ca și cum sunt cei mai inteligenți din lume, le zâmbesc străinilor, se implică, nu fumează în wc-uri, nu intră la oră când îi taie capul, se scuză dacă au lispsit la un, UN curs, pun întrebări și nu abia așteaptă să termine “deșteptu” ăla de la catedră odată, participă la o grămadă de evinimente, umplu bibliotecile.

-la Mall: nu arată toți ca niște “țoape” sau după caz, “gay” (nu mă refer la minoritate), dacă te întreabă ceva și zici “sorry” își cer scuze cam de patru ori, nu intră în fața la rând la hipermarket nici dacă ei au doar o pâine și tu ai luat jumate de magazin, dacă îi lași în față îți mulțumesc de 10 ori, dacă se blochează o casă nimeni nu zbiară că “nuuua am toată ziua de pierdut, doamnă…”

-în tramvai/tren: dacă te ating din greșală te roagă să-i ierți, nu circulă fără bilet, nu rup scaunele, nu se descalță și nu se întind, nu vor să urce și să coboare toti odată, bătrânii nu zumzăie dacă nu stau jos.

-pe stadă: râd, glumesc, se țin de mână, se pupă des, se îmbrățișază (nu contează vârta, love is in the air), se plimbă foarte mult, aleargă ca să se mențină, nu circulă cu mașinile ca apucații, dacă îți dau un pliant și l-ai luat apreciază asta.

Pe sexe:
Femeile: nu sunt foarte frumoase, dar sunt foarte finuțe, nu se îmbracă extravagant ci chic, extrem de chic, te cucerește stilul lor, cele mai în vârstă sunt tare aranjate (am observat asta și la italience). Cred că de mici li se cultivă un anumit simț estetic. NU am văzut nicio fetiță îmbrăcată în roz, toată cu bluzițe cu Barbie și ciorăpei cu volănașe.

Bărbații: mulți sunt galanți, respectuoși, îndrăgostiți de partenerele lor, li se citește pe față încântarea. Cei tineri par mai rebeli, cei mai bărtâni mai emancipați, dar majoritatea par foarte mișto, deși nu sunt cele mai atrăgătoare ființe.

Mulți spun că francezii sunt “superiori” și “răutăcioși”, asta poate pentru că țin foarte mult la limba lor și nu țin neaparat să se facă înțeleși. Și mai mulți spun că francezii sunt o nație care trăiește după urma unei istorii fabuloase, pentru care cei de azi nu au niciun merit. Poate o fi așa, dar asta nu înseamnă că sunt doar norocoși, ci și că au grijă de ce le-a fost lăsat. Mulți spun că în Franța dacă au întrebat ceva li s-a întors spatele, ei bine…mie nu mi-a întors nimeni spatele încă, ba chiar poate că am avut baftă și am întâlnit oameni buni până acum. Poate la Paris (acolo unde au ajuns majoriatea care au emis păreri) am să văd mai multe fitze decât aici în sud, dar asta nu pot spune decât după. Și dacă e de rău o să vă spun, stați liniștiți.

Continue Reading

Beziers sau marțea cu 3 ceasuri bune

Orașul Beziers se află cam la 80 de km de Montpellier pe râul Orb și este o așezare care a prosperat pe vremea ocupației romane, însă în anul 1209 cruciada a redus orașul la ruine. Dar din secolul al XIX lea, datorită înfloritoarei piețe a vinului, Beziers și-a recâștigat vitaliatea și astăzi este un oraș calm, tipic pentru Midi, unde viața se desfăoară într-un ritm alert de-a lungul aleilor umbrite de platani.

Datele de mai sus le știu din “Ghidul complet al Franței” (Editura Aquila’93) pe care l-am cărat după mine de acasă și pe care îl răsfoiesc din când în când. Și așa mi-a întrat în cap să dau o fugă până la Beziers. Am profitat iar de vremea bună care mi-a permis să ies pe ușă în mânecă scurtă, de faptul că fiind aproape nu va costa mult nici biletul de tren și așa că mi-am rupt 3 ore bune din ziua de marți că mă plimb pe străduțele înguste și romantice din Beziers.

Exact peste drum de gară se afla primul meu obiectiv: Le Plateau des Poets (Parcul Poeților) care e o poveste, un loc extraordinar de frumos, umbros, răcoros, care dă senzația că te aflii într-o oază de la marginea deșertului. Mi-a plăcut așa tare că după hoinăreala prin oraș m-am întors înainte de plecare să mă odihnesc pe o bancă aici și să servesc o prăjitură ambalată dusă de acasă.

Al doilea obiectiv mare, la care nu știam cum să ajung era Catedrala Saint Nazaire. Am mers pur și simplu, și tot am mers gândindu-mă doar să mă mai știu întoarce la gară. Și după ce am trecut prin centrul orașului (La Mairie) am ajuns într-un final la ea. Dar dezamăgire mare, chiar fațada era în renovare sad Astfel că am pornit pe jos spre nicăieri, căutând minunatul, căutând ineditul… și chiar mă gândeam…dacă nu-l găsesc o să-l creez.

Dar… l-am găsit, din instinct cred, în locul de unde am avut cea mai bună panoramă asupra orașului. În stânga Le Pont Canal sur l’Orb iar în dreapta minunata catedrală Saint Nazaire văzută din profil care părea că străjuiește orașul. Mi-a dat o senzație de pace și liniște, mi-au ieșit câteva poze bune (de amator evident) și am stat liniștită pe o bancă la soare fără să mă deranjeze nimeni (părea cam pustiu locul, dar și ora era nepotrivită, la prânz). Astfel am salvat ieșirea mea de marți de cele 3 ceasuri rele, transformându-le în 3 ceasuri bune. Bune de umblat teleleu.

Drumul spre și dinspre Beziers trece prin Sete, așa că am admirat iar marea de la geam… și așa aș fi coborât să o îmbrățișez… trebuie să-mi mai fac drum încolo, trebuie.

Continue Reading

Nîmes, un fost oraș roman

Sâmbătă am fost tare plouată (nu că azi am fost foarte fresh), nu-mi venea să ies din casă chiar dacă apăruse soarele după 3 zile de ploi torențiale, dar gândindu-mă ca vineri am zăcut ca o babă de 80 de ani se impunea să ies sâmbătă fie și numai obligată. Fiind din nou singură pe tărăm străin (colega mea a plecat joi noaptea) am ales de capul meu o destinație nu foarte îndepărtată de Montpellier, mai exact Nîmes aflat la 30 de minute cu trenul regional.

Sincer credeam că nu prea am ce sa văd acolo înafară de o fostă Arenă Romană (poze) care din toate pozele de pe net părea că seamănă cu cea din Verona. Așa că am plecat târziu de la cămin spre gară și a luat abia trenul de 3 spre Nîmes. Încă din gară mi-am dat seama ce greșală făcusem că nu am venit de dimineață. Orașul se așternea ademenitor sub picioarele mele. Ochisem deja esplanada, iar cu o minimă orientare în 10 minute am ajuns de la gară la Arenă, trecând pe lângă o fântână superbă și o biserică minunată în care am și intrat chemată de muzica extrem de relaxantă ce se auzea de afară. V-am mai spus ce mult îmi plac mie bisericile catolice? Pentru o ortodoxă cred că totuși prea mult :)

În fine Arena, căci doar pe ea am apucat să o vizitez, m-a cucerit din depărtare. La fața locului, seamănă și nu prea cu cea din Verona, poate puțin din exterior, căci din interior mi s-a părut mult mai mare, mai înaltă, mai solidă. Nici nu mai știu de câte ori înconjurat-o, din câte unghiuri am fotografiat-o, pe câte trepte am urcat. Oricum am petrecut cam 2 ore în ea, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Mi-a plăcut așa de mult că m-a amețit, iar la final aproape că nu am mai găsit ieșirea, a fost de-a dreptul amuzant.

De sus de pe Arenă mi-am dat seama câte mai sunt de vizitat, obiectivele care se vedeau în zare merită o altă zi de vizită. Am căutat și pe net apoi (ceea ce trebuia să fac mai amănunțit de la bun început) găsind destule informații . Așadar mai trebuie să ajung odată acolo căci orașul chiar mai are foarte multe de oferit ochilor mei. Dar în tot răul și un bine, dacă vedeam acum tot poate nu apucam să mă bucur de Arenă în felul acesta :)

Continue Reading

O felie de tort


Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru mesajele și cuvintele frumoase pe care le-am auzit/primit de ziua mea. Din păcate nu am mai avut acces la internet din 20 dimineața și de aceea nu v-am mulțumit la fiecare în parte așa cum am dorit.

Oricum prin voi, la telefon, pe blog, pe mail, pe facebook, pe hi 5 am realizat că deși departe și puțin (mai mult) tristă nu am fost singură. Sunteți minunați și mă bucur că mi-ați fost alături, că pentru câteva secunde v-ați gândit la mine.

Așa că vă trimit acum virtual o felie din tortul pe care anul acesta nu l-am avut, dar de care m-am bucurat ca un copil laughing

Și încă ceva: vă doresc să aveți parte în viață de oameni minunați, sau măcar de o singură persoană care să facă totul pentru voi, care să facă gesturi frumoase pentru voi, care să vă iubească mai mult decât vă iubiți voi. EU AM. MULȚUMESC.

Vă place tortulețul meu? winking

LATER EDIT: Trebuiau să vină și berile pentru Luci și pentru toți cei care nu “se omoară” după dulciuri :)

Continue Reading

Cu tălpile sărate


Cănd începi să iubești marea? Când nu ai mai văzut-o de multă vreme sau când te bucuri de toată imensitatea ei?
Eu prefeam muntele în detrimentul mării de fiecare dată când era vorba să mergem undeva, și totuși acum după ani de zile în care am văzut așa de rar marea, Mediterana are o influență asupra mea cum n-aș fi crezut.

Sâmbătă am fost la Sete (poze), un oraș port la 20 de minute de Montpellier. Aici e încă soare, deci nu a fost chiar așa de deplasat să-mi strecor picioarele în apă și să simt cu fiecare val care vine cum “îmi merge pământul (nisipul) de sub picioare”. Nu am putut să nu-mi doresc iar să fie și Clau cu mine, să vadă și simtă marea ca mine. Recunosc că m-am emoționat foarte tare și m-am gândit: de ce nu lăsăm lacrimile să curgă atunci când vor ele? de ce le păstrăm pentru un alt moment? Nu am vrut să par dramatică, de fapt nu a fost nimic dramatic în asta, doar foarte…frumos.

Duminică am mers să văd Place de l’Europe (poze) pe malul râului Le Lez, care străbate Montpellier-ul, mal extraordinar amenajat, m-am gândit cât au investit oamenii ăia acolo într-un timp relativ scurt, cred, pentru că totul arată incredibil de nou. Acolo mi-am dat seama că totuși în pofida multor lucruri îmi priește aerul sărat din regiune, mă bucură apropierea mării, a apei albastre, a soarelui care încă mai încălzește chiar și la apus, a brizei, a nisipului…a tălpilor sărate care mă vor întoarce ACASĂ.

Continue Reading

Dintr-o parte în alta; de la energie la epuizare

Am o săptămână de când am plecat din România. Parcă ieri am fost în aeroport și am așteptat ore întregi să se ridice ceața să putem pleca. De atunci am trecut peste jumate de continent, am străbătul de la capăt la altul Parisul, iar în Montpellier m-am plimbat cu toate mijloacele de transport. Dacă mai socotesc escapadele mele pe jos și “excursia la mare” plus vizita de alaltăieri la Acvariu (poze) și marele centru Odysseum chiar nu mă mir că ieri am cam zăcut.

De fapt, am fost trei zile consecutive și la Universitate (cu destule emoții), am rezolvat toate cele necesare cu legitimația, biblioteca și altele, mi-am chinuit urechile cu o franceză vorbită mult prea rapid pentru cât pot eu înțelege și am început să asist la cursuri. Nu știu dacă e de bine, dar faptul că sunt mulți străini pe la Facultate mă face să mă simt mai puțin picată din lună. Ieri am întâlnit și români cu care am vorbit una, alta, deci m-am simțit mai ușurată.

Ziceam că ieri am fost adormită toată ziua, nu am ieșit decât pentru cursul de la 6 seara, apoi m-am întors și mi-am luat în primire cartea și ceaiul cu paracetamolul de rigoarem căci vântul puternic nu mi-a răvășit doar părul. Astflel că mi-am mai revenit. Probabil era nevoie de o zi de repaus, consumasem prea multă energie pentru o săptămână (poate chiar pentru o lună, dar nu mă las).

Sunt puțin tristă căci trebuia să particip weekend-urile astea la câteva evenimente fericite de acasă. Eh…le voi rata fizic, dar cu gândul NU.

Continue Reading

Căutând scoici

Printre primele planuri pe care mi le-am făcut în legătură cu poposirea mea în sudul Franței s-a numărat și “excursia obligatorie la Marea Mediterană”. Cum deja trecuseră două zile de Montpellier și încolțise în mine curajul și ideea cum că mă descurc, duminică simțeam că dacă nu ajung să văd Marea mi-am ratat sosirea aici.

Profintând de o vreme de vis, 30 de grade, vânt slab am ieșit din cameră cam cu detinația nicăieri pentru că înafară de câteva informații de pe net despre stațiunea Palavas les Flots nu știam nimic. Bănuiam că trebuie să iau tram 1 până la ultima stație din oraș (care nu e și capăt de linie) și de acolo ceva autobus până în stațiune.

Primul pas: cumpărarea de bilelete de la tonomat, rezolvat: aller-retour 2,5 euro. Puteam lua tramvaiul chiar din fața căminului, dar până m-am dezmeticit cu biletele am mers câteva stații pe jos.

Pasul 2: mers cu tramvaiul și coborât la Porte Marianne. Aici am întrebat care autobus merge spre Palava les Flots. Norocul meu că era tocmai cel la care am întrebat. Da aici pentru 3 euro în max 20 minute am fost în stațuine. Mission accomplie big grin

Pentru că nu știam pe unde mai oprește busul am coborât chiar la intarea în stațiune, zărisem în depărtre Marea și plaja deci pe moment nu m-a mai interesat nimic. Am intrat pe plajă și de aici direct cu picioarele în Mare. Nu avea mai mult de 20 de grade, dar se putea face baie. Eu nu am avut costumul căci la ieșirea pe ușă am vrut doar să văd Marea nu să fac și o baie. Oricum m-am consolat cu gândul că era cam rece. Căsuțele de pe plajă, nisipul, apa, m-au făcut să mă simt ca-n “Sunset Beach” serial ce l-am urmărit prin clasa a VII a și care mi-a întipărit în minte această imagine. Nu vedeam decăt, nisip, apă și case de vacanță și căutând scoici am tot mers pe plaja mai bine de o oră. E atât de lungă că abia zăream capătul.

La un moment dat am luat-o printre palmieri și hotelurile cochete. Se vedea clar că sezonul se sfârșise. Unele hoteluri și căsuțe erau închise, altele găzduiau ultimii turiști. Curățenia nu putea trece neobservată și nici liniștea. Aici tot să-ți petreci concediul mă gândeam. Am mers pe jos alte 40 de minute bune crezând că asta e tot și eram extrem de încântată. Dar se face că am dat de o faleză și apoi am ajuns în centru. Mi-a stat inima în loc când am văzut ce frumusețe decoperisem. Nu prea pot să descriu. Pozele stau mărturie. E de departe cea mai frumoasă stațiune în care am ajuns eu până acum. (nu că aș fi ajuns în foarte multe)

În centru turiști erau mai mulți, parcă se umpuse plaja dintr-o dată. Palavas nu e doar o staține ci și un orașel străbătut de un canal navigabil care instant mi-a adus aminte de Veneția. În fața acestei frumuseți m-a întristat ideea că sunt singură. M-am întristat destul de tare, dar am încercat să nu ratez momentul din cauza asta. Așa că pentru 2 euro, am traversat canalul acela dus-întors cu un fel de telescaun. De sus am obținut o priveliște deosebită asupra portului în care yahturile stăteau aliniate ca la expoziție. M-am gândit că așa tre să fie și pe Coasta de Azur doar că probabil cu mai multe fitze. De aici am vizitat tot centrul pe jos pe străduțele pline de terase și am trecut toate podurile pline de flori, am făcut poze și am stat și pe la soare. E primul bronz de octombrie și sper să țină happy

Înainte de a pleca spre autobus, căci totuși timpul zburase repede, era deja cam 5 după-masa, am urcat într-un fel de turn, alți 2 euro, turn pe care ei îl numesc ceva de genul “Farul Mediteranei’. Să zicem că e asemănător cu Turnul Dunării din Viena doar că nu e chiar atât de înalt. Ei bine, a fost cireașa de pe tort. Am văzut în depărtare munții, am văzut Montpellier-ul îngrădit de apă, Palavas-ul în toată spelndoarea și evident Marea pentru care venisem. Are un albastru deosebit, închis și în același timp luminos, frumos.

M-am întors cu sare pe picoare căci Mediterana e mult mai sărată se pare decât Marea Neagră, cu amintiri despre un loc de neuitat (îl recomand) și cu scoici, multe scoici. Dacă mai ajung pe acolo, sper să mai ajung, sau poate pe o altă plajă cine știe, mai caut scoici. E plăcut să cauți scoici.

Continue Reading