Cum să dăruiești un sentiment (cele mai frumoase cadouri)

O reclamă rulează în această perioadă pe TV, până la plictiseală: “nu știi ce e mai frumos; să primești sau să dăruiești?” și chiar dacă mi s-a acrit să o mai aud, îmi dau seama că dincolo de marketing, mesajul este unul foarte interesant, mă regăsesc în el și jur că este un sentiment foarte plăcut. Ador să primesc cadouri, mă bucur de orice ca la 8 ani când am primit cea mai scumpică păpușică din lume, asta după ce am văzut-o tot anul în vitrină la Gulliver (un fel de magazin universal de la Ineu unde găseai hăinuțe și jucării), dar pe care nu o cumpăra nimeni că era destul de scumpă și era… a mea (menită mie, cum ar veni). Când am primit-o de Crăciun în acel an bucuria a fost fără margini… ei bine, așa mă bucur și acum de tot ce primesc, mai ales atunci când cadoul, se vede și se simte că este făcut din tot sufletul, că are un mesaj în spatele lui.

Când vine vorba să dăruiesc însă… fac un adevărat plan, caut să găsesc ceva care să placă persoanei care ar urma să-l primească, caut ceva ce poate persoana respectivă nu și-ar fi cumpărat, ceva ce nu are neaparat nevoie, dar ceva ce i-ar putea bucura sufletul dacă ar primi. De obicei nu fac cadouri scumpe din multe motive printre care și acela că nu-mi place să “urle” prețul pe un cadou și pentru că sunt extrem de convinsă că nu valoarea dată de bani este cea care face un cadou valoros, ci valoarea dată de gest, de moment, de loc, de persoană. Cred cu tărie că un cadou înseamnă înainte de toate dăruirea unui sentiment și mai apoi dăruirea a ceva palpabil. De aici pornesc atunci când aleg orice mică chestie pe care decid să o fac cadou. Poate e o lumânare haioasă sau un săpun cu un parfum senzațional, sau o carte care transmite un mesaj, sau ciocoloata preferată a cuiva, sau un vin care amintește de o regiune, sau un cozonac care știu că va fi devorat în 20 de minute, sau niște ceșcuțe din care se va savura mai apoi ceaiul sau cafeaua în fiecare zi, sau un album cu piesele preferate ale cuiva, sau o carte de bucate sau un buchet de liliac, sau un “ceva” care să amintească de mine, de noi și de locul sau momentul care a făcut să ne oferim cadouri. Sau un mesaj, simplu mesaj, care poate fi transmis în atât de multe feluri… Acesta este un cadou, așa cred, așa simt…

De exemplu, tatăl meu îmi oferea lozuri la fiecare aniversare, îmi dădea atâtea lozuri câți ani împlineam. Nu mi le dăruia că spera să îi îmbogățesc :) ci pentru că prin gestul lui îmi trimitea un mesaj, era un fel de: “încearcă-ți norocul… cu fiecare an, pe cum crești șansele se înmulțesc, primește-le, fructifică-le”. Primeam și alte “lucruri” de ziua mea, dar lozurile o să mi le amintesc pentru totdeauna, erau perfect imateriale și de puține ori chiar am “câștigat” ceva, dar speram, le desfăceam/ răzuiam cu frenezie, cu bucurie.

Când am împlinit 17 ani (cea mai tristă aniversare a mea) am primit de la Clau primul cadou pe care avea să mi-l facă, o casetă “originală” Eros Ramazzotti, “Stille libero” pe care se regăsea melodia mea preferată de la acea vreme, sugestiv intitulată “Piu che puoi”, încă o ador până la lacrimi. Este albumul pe care l-am ascultat de cele mai multe ori în viața mea și nu cred că o să mai ajung să ascult altul de atâtea ori poate numai dacă o să devin mama unei vedete de talia lui Celine Dion probabil :)

Și ar mai fi desigur, buchetul de la 18 ani care mi-a luat ochii și inima, ceasul mecanic de la mami pe care îl țin cu sfințenie, dinozaurul de la colegii mei de clasă cu insigna de “cea mai bună colegă”, icoana “de cununie” de la nași, inelul de la tati (care de anul acesta e pus la păstrare să fie dăruit la momentul oportun), ceasul de la Montpellier pe care mi l-am făcut cadou singură ca să îmi amintesc de perioada aia interesantă din Franța, cărțile cu autograf, concertul de ziua mea, buchetul de la 25 de ani trimis în Franța (pe care nu l-am mai primit, dar gestul și povestea au un farmec de nedescris), fierbătorul de apă de la Flori în care îmi fac zilnic ceai, cana de la Mana (pictată special pentru mine și din care beau zilnic cappuccino), rama de la Cori cu fotografia de la nunta lor, buchetul care m-a așteptat acasă la întoarcerea din Franța alături de cutia de Rafaello, domeniul ăsta de pe care vă scriu primit în dar anul trecut de Crăciun, setul de la Adina și de la mama ei primit anul acesta în spital (nu o să uit niciodată), prima zambilă de la Clau, mărțișoarele de la tati, sfeterul albastru de la Claudia pe care l-am purtat peste tot cu mine (în Franța am și dormit cu el) și cu siguranță am mai primit muuulte minunății, dar nu pot face acum o listă mai lungă ca a Moșului.

Să vă spun (cei cărora nu știți) că vinerea trecută am primit de la nași o Barbie? Să vă spun pe ce plâns m-am pus după ce am văzut că este exact păpușa pe care mi-o doream pe la 7 ani, cu fața aia tipică de Barbie, cu accesorii cu tot? Să vă spun că este cel mai frumos și neașteptat cadou primit anul acesta, deși anul acesta chiar s-a răsturnat căruța de cadouri deosebite la mine în curte. I-am dat și nume păpușii, fiind o Western Stampin Barbie, i-am zis Lucy :)

Dacă vă uitați mai sus prin ce am scris o să observați desigur că aproape niciun cadou nu este ceva neaparat “util” sau “ceva serios” cum ar spune mami :) deși chiar și ea simțindu-mi vanitățile s-a dat pe brazdă  (hai că știu că citești, rămâi așa, e perfect!). Ideea este că sentimentul care a însoțit aceste cadouri și multe altele mă însoțește pe mine și astăzi. Și ce poate fi “mai perfect” pentru un cadou, decât rezistența asta a lui, colosală în timp? Nimic, nimic nu este mai perfect ca asta când vine vorba de a primi și a dărui…

Așadar, vă doresc să primiți și să dăruiți și în acest an cele “mai perfecte” cadouri și să vă bucurați de fiecare gest în parte, de oamenii de lângă voi, de locul în care sunteți și mai ales de MOMENT.

Foto

Au lăsat totul şi au plecat (nebunii frumoşi ai marilor vise)

Tot am mai vrut să scriu pe acestă temă şi de fiecare dată am simţit că parcă nu aş şti ce să zic cât să cuprind esenţa a ceea ce gândesc. Subiectul este frumos şi în mare măsură foarte nebunesc, dar cu siguranţă aţi auzit şi voi  de cei care au lăsat totul în urmă şi au plecat să călătorească pentru o vreme sau pentru totdeauna. Cum vă sună? Sigur, puteţi să gândiţi că:  ori sunt foarte bogaţi şi financiar vorbind îşi permit, ori sunt plătiţi pentru a face posibilă această “nebunie” (cazul ideal, nu?), ori fac un sacrificiu pentru a cerceta ceva, ori (şi ceva îmi spune că încă mulţi gândesc aşa), cei ce fac acest gest sunt nişte smintiţi.

Sunt chiar curioasă cum vedeţi voi, cei care mă citiţi, felul acesta de acţiune, dar azi vreau să spun cum o văd eu şi sper să nu sperie pe nimeni ceea ce o să spun. Noi oamenii (majoritatea) am fost crescuţi şi educaţi să trăim după nişte şabloane, de aceea nu este de mirare că vieţile noastre seamănă izbitor de plictisitor şi nu este de mirare că atunci când unul iese din turmă (groaznic efect, ăsta de turmă) să fie privit suspicios, cu neîncredere şi să i se dea o doză de  nebunie ( “e dus cu pluta” sau “îi lipseşte o doagă” etc).

În urmă cu vreo doi ani, îi descopeream pe ei şi la vremea respectivă chiar mi-am pus întrebarea dacă nebunia sau curajul i-a trimis pe ei în luptă. Nu cred că ajunsesem la gradul de toleranţă şi înţelegere pe care îl am acum, acu doi ani apreciam, dar sincer mă îndoiam. Acum nu mai am nicio îndoială, pentru că de atunci orizontul meu s-a lărgit suficient de mult încât să nu mai aleg între curaj şi nebunie ci între necesitate şi posibilitate. Se spune că acolo unde există o necesitate, acolo trebuie să existe şi o posibilitate. Şi oameni ca cei din articolul pe care l-am recomandat mai sus au găsit  posibilitatea şi au trăit-o. Frumos.

Prin ei i-am găsit şi pe alţii, alti nomazi declaraţi care au văzut că se poate trăi şi altfel. Pentru mine aceşti oameni sunt nişte exploratori moderni care pe vecie vor avea un atu în plus faţa de toţi ceilalţi; o parte din ei va trăi veşnic prin întreaga lume pe care au cuprins-o şi cunoscut-o. De aceea eu încă mă mir de cei care îi blamează, mi-e absolut milă de acei oameni care îi judecă, pentru că îmi dau seama că nu au înţeles nimic din lumea asta şi după cum se vede nici nu vor înţelege vreodată. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar eu văd o lipsă totală de orice spirit creator, uman, ca nici măcar să nu îţi doreşti şi tu ca om, în această viaţă o aventură de acest gen. Nu şabloanele şi rutina ne definesc ca specie (deşi spre asta tindem, din păcate) ci curajul şi inventivitatea, astea au făcut lumea să se mişte nu o minimă zonă de confort…

Mai cred că viaţa trebuie trăită ca pe o poveste de dragoste şi realizez pe zi ce trece că foarte puţini o trăiesc aşa. Relaţia noastră cu viaţa trebuie să fie cam aşa cum este relaţia cu persoanele pe care le iubim, sau cel puţin cu acea persoană cu care avem o relaţie pasională,  adică vie, în completă armonie cu fiinţa noastră, mereu nouă, să-i oferim ce ne oferă şi mereu puţin peste, să ne dăruim ei, să-i simţim pulsul, să dorim să creăm ceva împreună, să o împlinim. Dacă vedeţi ceva freudian în asta este pentru că poate chiar există ceva freudian în asta şi nu mi se pare greşit să existe, ba dimpotrivă.

Aşadar nu vă întreb dacă voi aţi lăsa totul şi aţi pleca, în definitiv nu despre asta este articolul de azi, ci mai mult vreau să ştiu dacă mai vede cineva lucrurile ca şi mine şi dacă mai sunt pe aici persoane care tratează problema expusă altfel, din alt unghi, cu alţi ochi sau cu alţi ochelari.

Pledoarie pentru “rătăcirile” mele

Aseară, după o întâlnire cu prietenii la un restaurant și o masă mai mult decât copioasă, am ajuns acasă cu dorința nebună de a vedea două filme, știam care… și până la urmă nu am mai văzut niciunul. În schimb am terminat o carte extrem de sensibilă și de vibrantă și am început o alta primită ieri în dar. Dar peste puțin timp m-am melancolizat, căci cartea mea nouă începea cam așa: “Venisem la Florența ca să uit o vreme de Peru și de peruani, dar iată că nefericita mea țară mi-a ieșit în cale , într-o dimineață, în modul cel mai neașteptat. Vizitasem casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo și străduța unde, după legendă, Dante o văzuse pentru prima oară pe Beatrice, … “

Nu îmi va trece strarea pe curând, m-am gândit că este de-a dreptul dureros să simt așa după o călătorie, după un fel de vis împlinit, dar sunt ani de când e la fel de fiecare dată, nu apuc să mă întorc dintr-un loc, că tânjesc deja după el. Mai apoi, peste toate, sunt locuri de care fără să vreau neaparat mă leg cumva ombilical, de parcă acolo m-am născut și am crescut. Uit de toate, de locurile care îmi sunt cu adevărat natale, de faptul că trebuie să mă întorc “acasă”, de mine… mă contopesc cu locul și aproape fără cuget, trăiesc o poveste de dragoste, pe care orice “suflet” ar putea să fie gelos. Din punctul acesta de vedere, nu sunt iubita perfectă, trădez cu nerușinare și mă îndrăgostec mereu și mereu… de alte locuri. E atât de ciudat să știi că în inima ta nu e loc decât pentru o singură iubire și totuși când este vorba de “locuri” să simți că inima îți crește și face cumva loc și altor feluri de iubire. E ca și atunci când ai mai mulți copii și îi iubești pe toți la fel, e așa cum îți iubești, mama, tatăl, soțul, soția, sora, fratele, prietenii… Ca om ești capabil de o unică și mare iubire, dar cu toate acestea faci loc tuturor în inima ta, poate inima vrea asta, poate tu, ca om, doar nu te poți opune.

Mi-am acompaniat melancolia de ritmuri tandre și mi-am petrecut seara, până pe la miezul nopții, privind insistent niște filmulete, făcute de oameni abili și pasionați exact în locurile care momentan îmi sunt foarte dragi, acelea de unde m-am întors de curând. Poate pentru cei care nu îmi știu pasiunea, sau pentru cei care o știu, dar nu o înțeleg, toate acestea sunt exagerări, dar eu și inima mea știm că nu sunt, nu sunt, decât o parte din ceea ce am fost meniți să fim, poate nefericiții care mereu cred că este mai bine acolo unde nu sunt… poate doar prea sensibilii care caută scăpare în visare, sau norocoșii care, din întâmplare mai cunosc niște sentimente în plus.

Dacă vreți să vedeți filmulețele încercați, aici, aici, aici, aici și aici. Se vor genera și alte rezultate, dacă aveți chef și timp le puteți vedea pe toate, asta pentru o duminică… de toamnă toscană.

27

25

26

Azi-noapte-am încercat să mă-ntregesc
Cu focurile globului ceresc!…
Dar teama de-a rămâne tot ce sunt
A sugrumat în mine orice-avânt –
Şi-azi-noapte n-am putut schimba nimic
Din existenţa mea de mozaic!…

Rânduri pentru întregirea mea (Ion Minulescu)

Foto

De ce visăm când nu dormim?

Știți melodia lui Celine Dion Love doesn’t ask why? Cam așa cred că este și cu visele, adică cu dorințele noastre cele mai adânci, alea la care te gândești înainte să adormi, alea la care te gândești când ceva nu merge așa cum ar trebui, alea la care poți reflecta oricând, alea care îți smulg zâmbetul în cea mai aglomerată intersecție din oraș, alea care uneori pur și simplu te lovesc, dar și alea care te pot răpune de frustare că în loc să devină realitate ele se înmulțesc la nesfârșit, unele din altele și tot așa…

Dar care-i treaba cu visele? Visele “cu ochii deschiși” sunt dorințe neîmplinite încă, niște existențe pur ipotetice care ajung la noi, par că ne caută în Univers și atunci când ne găsesc ne asediază. Cum ne găsesc însă aceste vise în Univers? Aici este mica problemă cu care mă confrunt, căci… dacă atunci când dormim, creierul, acest organ extraordinar de complex și de neîțeles al omului crează vise pe care individul nu le poate controla, pe timp de veghe, teoretic visele se pot contrala și de aici și forma lor mai clară. Însă ce nu se poate controla nici pe timp de veghe este drumul lor spre noi, cum de unii avem un gen de vise, de dorințe, de idei (dacă vreți), alții altele, alții altele (și tot așa)?

De exemplu: de ce visez eu de exemplu să ajung la Capul Nord sau să am o vie în Toscana și alții viseasă să facă bani, să-și cumpere cea mai scumpă mașină de pe piață sau să se cazeze în Atlantis, sau alții de ce visează să ajungă în Spațiu, să conducă o navetă spațială, sau alții visează să aibă cele mai trandy și glamour haine și accesorii și să ajungă la cele mai tari petreceri din Ibitza sau St. Tropez, sau alții visează altceva (nu știu, completați voi cu visele voastre)… ?? M-am gândit și mă gândesc la asta și fără studii de psihologie sau psihiatrice sau altceva de genul acesta nu am o explicație logică, dar am o explicație total irațională.

Sunteți pregătiți pentru un basm? :D

Se face că într-o altă viață am avut parte de ceea ce visăm acum cu ochii deschiși și tot din cealaltă viață (în care nu neaparat cred cu tărie, dar uneori îmi pun întrebarea dacă nu am mai trecut odată pe aici, pe Pământ adică…) am plecat oarecum prea repede și în viața asta încercăm să mai terminăm din ceea ce atunci a rămas neterminat. Voi nu aveți senzația că uneori trebuie să faceți cu disperare un anumit lucru? Și că dacă nu-l faceți, nu-l terminați nu vă simțiți compleți? Desigur, poate fi vorba despre mai multe lucruri și să fi simțit această necesitate de mai multe ori…

Nu ați simțit uneori că nu vă găseați locul sau rostul într-o anumită ipostază și că toate gândurile voastre erau în acele momente îndreptate spre altceva… ca și cum aparțineați unei alte dimensiuni și nu celei în care existați? Dacă răspunsul este afirmativ… atunci cred că înțelegeți oarecum ce vreau să zic (deși explic aiurea)… Senzația nu e neaparat prăpăstioasă dar este o senzație din aceea de disconfort, la fel ca în visele din timp ce dormim și dorim să ne trezim, căci parcă ceva nu este în regulă, nu aparținem visului din vis ci vieții conștiente.

Cu visele conștiente pare a fi un pic pe dos; în real life simțim acel disconfort și vrem să evadăm din el, la viața din visul conștient (din dorință, idee sau cum vreți să-i spuneți) pentru că simțim (și aici similitudinea cu visele din timpul somnului) că ceva nu e OK, că nu e acel “the thing”…

În acest context îmi pot pune întrebarea: nu cumva este viața de acum visul vieții anterioare, din care vrem să ne trezim? (desigur, întrebarea poate fi pur stupidă, dar…)

Revenind, de ce am făcut comparația cu melodia lui Celine? Pentru că așa cum:

Love doesn’t ask why
It speaks from the heart
And never explains
Don’t you know that
Love doesn’t think twice
It can come all at once
Or whisper from a distance

Don’t ask me if this feeling’s right or wrong
It doesn’t have to make much sense
It just has to be this strong
We don’t try to have a voice
When our hearts make the choices
There’s no plan
It’s in our hands…

Exact așa și cu visele (ori visul):

The Dream doesn’t ask why
It speaks from the heart
And never explains
Don’t you know that
The Dream doesn’t think twice
It can come all at once
Or whisper from a distance…

Și așa cum cred că ne căutăm jumătatea până o găsim (căci în altă lume am mai întâlnit-o și a făcut parte din întregul nostru, pe vremea când oamenii aveau 8 mâini, 8 picioare, două capete și o singură inimă) ca să ne întregească, tot așa ne căutăm și locul de care am aparținut cândva, și bunurile pe care le-am avut cândva și experinețele pe care le-am trăit cândva. De ce visăm, deci, când nu dormim? Pentru că avem amintiri din altă lume, rămășițele unei vieți trecute, adică un puzzle imens căruia îi lipsesc piese, piese pe care le vom căuta mereu (toată viața asta) și cu fiecare piesă găsită (dorință împlinită) ne simțim tot mai compleți și mai aproape de ce am fost cândva…

Castellina in Chinati (Toscana, Italia) – îmi pare rău că nu mai știu de unde (de pe net) am luat poza, dar am fost fascinată de ea și de ce feeling mi-a transmis

Viața între două filme și câteva rătăciri

La început de august am văzut Horrible Bosses și am râs cât pentru o lună întreagă, e ceva mai bună comedia decât filmul cu băieți beți și drogați care fac varză petrecerea burlacilor.  Am râs și pentru că urma să încerc marea cu degetul într-o direcție aiurea (asta ca să nu folosesc expresia aia cu “împotriva curentului”, băieții știu mai bine) și să fac ceva ce nu am mai făcut până acum și ce credeam eu că va fi marele eveniment al verii, pentru care merită să pierzi cea mai leneșă lună din an și pentru care merită să nu te bucuri de zâmbetul lui dimineața în singurele dimineți în care puteam amândoi lenevi până la 10. Eh… măcar am învățat ceva prețios din toată luna asta august… și anume că nu înveți numai din greșeli ci și din renunțări.

Ieri la început de septembrie, când ar fi trebuit să sărbătoresc ceva, dar de 10 ani nu o mai fac, am zis să văd cum stă treaba cu ciclicitatea și dacă tot s-a scurs vara din mine și dacă tot vă zic eu, marea cu degetul nu se încearcă decât dacă ai un deget în plus, iar eu nu am, mi-am dorit din suflet să merg să văd Midnight in Paris. Revelație, premoniție, prostie multă în capul meu, dar așa am simțit că filmul ăla mi-a vorbit mie despre mine și alegerile mele căci trebuie cât de curând să-l văd iar și iar și poate oi pricepe odată că dacă destinul există, al meu nu e în tocmai asta de se petrece acuma (într-o anumită proporție și o anumită direcție, evident, că altfel o duc bine mersi, sunt fericită și iubită și sănătoasă și nu mă plâng). Dar la un nivel, pe care îl numesc “deep inside” și la care fac tot mai des referire în ultima vreme, sunt un boem care nu poate trăi decât așa și mai sunt un echilibru fragil în căutare permanentă de armonie.

Oare plouă azi la Paris? La Cluj va ploua…

Foto

Viața e o metaforă

Am zarit lumina pe pamant,
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti.

Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?

Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca mai am timp sa pun intrebari.

Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.

Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul …
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.

O cafea neagra voi servi, totusi.
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

(Marin Sorescu – Am zărit lumina)