Ah, Parisul! 
Niciodată suficient să-l vizitez, să-l percep, să-l cunosc și totuși, fac încercare după încercare, la fel cum la o vreme după ce m-am lăsat sedusă de el, fac încercare după încercare în a scrie ce m-a făcut să simt, să văd, să înțeleg, cum m-am străduit să iau cu mine acasă o parte din el, când tot ce s-a întâmplat de fapt, e că mereu am lăsat la el o parte din mine. Locurile magnetice, locurile după vibrația sufletului nostru, la fel ca oamenii de acest fel, exercită asupra noastră o putere care dezechilibrează pe undeva, dar într-un mod care te crește și te îmbogățește, într-un mod care te face să găsești cele mai frumoase răspunsuri (niciodată general valabile, însă) la întrebări pe care nici nu știai că le ai. Și iată! În octombrie, m-am întors la Paris, m-am întors pe dos pe’acolo, apoi m-am întors acasă și am lăsat ca în capul meu să se întoarcă pe toate părțile tot ce am reușit să fac în 3 zile, tot ce am reușit să las cu tot ce am reușit să iau într-un amestec cât de cât omogen. Oricum, rămân la părerea dintr-un articol mai vechi despre Paris, pe care vă invit să-l citiți înainte de a merge mai departe cu povestea, deși mă văd nevoită să subliniez că în urmă cu 12 ani eram mai sentimentală, mai visătoare și mai plină de metafore… iar acum sunt mai mult curioasă să văd cum pot combina metaforele în această etapă a vieții mele :)
Parisul în octombrie a fost o dorință mai veche, deși mai văzusem Parisul toamna, într-un noiembrie târziu, acel gen de toamnă cu răcoare și vreme numai bună de plimbat prin Père-Lachaise (genul de vreme de dinainte să-i fie chiar pe plac lui Bacovia, zicea cineva). Octombrie însă e despre toamna minunată pe care o iubește oricine, culorile amețitoare din parcuri, zile încă destul de lungi și cu soare, frig numai FIX cât trebuie să intri prin cafenele și patiserii ziua și te îmbrățișezi strâns seara pe străzile din Montmatre. Dar mai ușor cu romantismul pe scări, noi am fost cu copilul (care e mai mare și treaba asta se simte deja, curaj celor cu pici mult mai mici) și nu că ar fi fără îmbrățișări, ba e cu destul de multe, însă e și cu “mă dor picioarele” și cu “nu vreau să facem asta, pentru că MIE nu-mi place”, dar mai ales cu “vreau un croissant de la orice colț de stradă” când noi tocmai plănuim să ne răsfățăm în Cafe la de Paix (revin cu detalii). Ei, dar cine va râde cu o poftă (de croissant) peste ani de treburile astea?
Ziua 1: Montmartre – Muzeul Dali – Turnul Eiffel
Am plecat din Cluj fără nicio întârziere, deși cu o zi înainte a fost o nebunie generală pe aeroport din cauza ceții (#toamnaînTransilvania) și pornisem de acasă cu ideea că dacă e să avem întârziere, toate planurile ne vor fi date peste cap, dar se pare că am avut noroc. Am aterizat dupa 2h20’ la Beauvais pe o ploaie torențiala, însă nu aveam bagaje de așteptat, iar biletele pentru shuttle-ul Beauvais – Paris erau achiziționate online, așa că TOT ce am făcut a fost să ne luăm trei croissante de la Paul, din aeroport, și să ne urcăm în autobuz cu direcția Saint-Denis – Université, unde am ajuns în aproximativ o oră.
Primul lucru ÎN Paris a fost să ne achiziționăm Paris Visite Pass pe 3 zile (din momentul validării) care să ne dea posibilitatea de a circula nelimitat pe metrou și autobuz ÎN Paris (75 euro pentru toti 3, trebuie să spun că Parisul nu-i ieftin deloc). Am plecat direct în Montmartre, deși era doar 10:30 dimineața, iar check-in-ul la hotel se putea face doar de la ora 14. [Dar camera era gata! Pentru asta și nu doar pentru asta recomand Hotel Avenir Montmartre. Tot aici ne-am cazat și în 2012 și nu degeaba am revenit.] Dupa ce ne-am tras sufletul preț de juma’ de ceas, am coborât din hotel pe Bulevardul Rochechouart și am luat-o pe Rue Steinkerque care te duce către faimoasa colină Montmartre, la baza căreia se afla celebrul Carrousel de Montmartre (Carrousel de Saint Pierre), iar în vârful ei minunata Basilică Sacre Coeur. Dupa ce ne-am dat în Carrousel, am urcat până la ea, dar o coadă nesfarșită a făcut să ne anulam planul de a pași în interior, cel puțin nu atunci. Intrarea este liberă, noi am întrat la vizitele anterioare și știam că este spectaculoasă, ne-am dorit să o vadă și Albert, dar de data aceasta am admirat doar panorama superbă a Parisului ce se poate vedea de aici și ne-am continuat plimbarea spre Place de Tertre.
Această piața mică și boemă ne face mereu să spunem că Montamartre ar putea fi doar el o destinație pentru un city break, dar el face parte din Paris și Doamne, la Paris nu ai ce căuta doar pentru un city break (nimic nu-mi va putea schimba părerea), însă cum mai fusesem, iacă am încercat cu greu să-mi calmez gândul că de data aceasta vom sta atât de puțin.
Ce-am făcut câteva ceasuri prin Montmartre? În primul rând am mâncat o supă de ceapă și clătite cu ciocolată la Le Consulat, unde mâncarea e destul de bună, prețurile decente și atmosfera frumoasă, mai ales dacă e vreme bună și prinzi loc afară. Singura problemă s-ar putea să fie că o să apari în pozele multor turiști, locul fiind foarte fotogenic, popular și luat cu asalt de influencers care vor face inevitabil turul locurilor instagramabile din Paris. Nu zic că nu-i înțeleg, spun doar ca să știți care e renumele localului (deci nu mâncarea, ci look-ul). Din aceeași categorie face parte și micul restaurant La Maison Rose, celebru în ultima vreme pentru că a apărut în câteva scene iconice din Emily in Paris, noi aici n-am oprit, am trecut doar prin fața lui spre Place Dalida, o piață minusculă, care zic eu că oferă cea mai drăguță imagine cu un Montmartre normal, liniștit și boem, fără sute de oameni în toate colțurile, mi-a plăcut maxim, după cum se poate vedea din ultimele imagini de mai sus. Eu când ma uit la ele aud și acum o muzică în cap, ceva cu acordeon, obligatoire.
Dar piesa de rezistență a fost de data acesta Espace Dali, Muzeul Dali din inima cartierului Montmarte. Între timp am văzut și expoziția Universul lui Salvador Dali de la Cluj și pot să vă spun o dată în plus că merită să ajungeți la expozițiile acestui artist foarte ușor recognoscibil. Espace Dali din Paris găzduiește, de aproape 30 de ani, cea mai mare colecție privată de opere ale lui Salvador Dali. Colecțiile de aici sunt axate mai mult pe mobilierul atât de original și binecunoscut al artistului, pe “ciudatele” sculpturi din bronz și alte obiecte suprarealiste. Muzeul nu are un așa-zis magazin de suveniruri (cum au marile muzee), dar există o zonă de galerie la finalul expoziției, unde vizitatorii (sau mai bine zis colecționarii de artă aflați la început sau ceva de genul acesta) pot cumpăra (nu pe sume mici, după cum vă înghipuiți) uleiuri pe pânză, desene, acuarele, gravuri și sculpturi ORIGINALE Dali.
Dacă vă întrebați probabil de o fi fost interesant pentru un copil de 7 ani, aflați că n-a fost impresionat, DAR, când am vorbit că mergem la expoziția de la Cluj fară el (amintindu-i că nu a fost impresionat la Paris), ce credeți? A vrut să vină!! Și i-a mai și plăcut de data asta, semn că, exact ce tot “propovăduiesc” eu pe ici pe colo, cei mici trebuie expusi la experiențe diverse care pot să pară incomode la început, dar care să le imprime un anume “simț” ce poate fi dezvoltat ulterior. Am încredere!
Prima zi la Paris, am încheiat-o la Turnul Eiffel, unde de la ora 17 am avut rezervare pentru urcarea pe scări până la nivelul al doilea. Este o întreagă nebunie cu urcatul în turn și îmi amintesc ce simplu a fost în 2009 când l-am vizitat prima oară: am ajuns, am cumparat bilete, am urcat, punct. Anul trecut, cu vreo 6 săptămâni înainte de data la care urma să vizităm noi, nu am mai găsit bilete pentru lift (doar cu lift se poate urca până în vârf, la nivelul 3, unde oricum este spațiu foarte restrâns și petreci puțin timp, dar mna, ești în vârf). În plus, noi doream să ajungem acolo undeva după-amiaza spre seara, să putem vedea Parisul de sus pe lumină naturală și să ajungem să vedem mai apoi cum se aprind luminile pe turn la ora 19, de la Trocadero. Deci am vrut experiența completă (mai mult pentru Albert), nu doar să urcăm un turn.
Vă spun din experiențele anterioare, că poate o fi și o chestie de gust, dar oricât de spectaculos se vede noaptea Parisul din vârful turnului, tot mai mișto este să-l vezi de sus pe lumină, să recunoști zone din el, să VEZI Parisul, nu doar o mare de lumini licărind. La fel, oricât de mișto se vede turnul ziua de la Trocadero, tot mai interesant este să vezi la înserare celebrul joc de lumini. Apropo de asta, luminile pornesc la ora 19, iar jocul de lumini se întâmplă la ore fixe de la ora 19 și până la miezul nopții când turnul SE STINGE (da da, o fi prea scump curentul, nu știu, dar pot să vă confirm că nu stă luminat toată noaptea, de fapt, toate obiectivele turistice frumos luminate pe care le vedem în poze râmân în beznă la miezul nopții).
Acestea fiind spuse, până la urmă, ca să evităm orice coadă, noi ne-am luat bilete online pentru a urca în turn pe scări, până la nivelul al doilea. În opinia mea, aici găsim și cel mai frumos spațiu pentru a admira Parisul de la înălține și am coborât tot pe scări, zăbovind la primul nivel, unde sunt cafenele, magazine cu suveniruri și restaurante (peste tot prețuri mega mari) și unde poți chiar să-ți tragi sufletul, să citești afișele despre istoria turnului, să-ți faci cât de cât o idee despre cât de colosal este și ce poveste are. Pentru copilul nostru, pe care îl țin picioarele foarte bine, a fost o super experiență, unde mai pui că și-a putut cumpăra d’aici, probabil cei mai scumpi biscuiți din Franța, care nici măcar nu i-au plăcut :)) Dar o dată vii prima data la Paris, este? În drum spre Trocadero, ca să ne încadrăm în programul cu luminile, am trecut (mai bine zis am stat la coadă), ca să ne facem poze cu Cercurile Olimpice, doar 2024 a fost și anul Olimpiadei de vară de la Paris, pe care am urmărit-o la TV și am discutat-o pe larg în familie. Pentru mine, a fost un moment aparte Festivitatea de deschidere și nu puteam rata cercurile alea sub care Céline Dion a cântat sublim Hymne à l’amour până mi-au dat lacrimile. (N.B. Cercurile nu mai erau PE turn ci jos, pe șosea, la baza lui, iar pozele cu turnul în spate și amintirea momentului de la festivitate au meritat statul la coadă, unde nici măcar copilul nu a comentat). Despre cum se vede Turnul Eiffel de la Trocadero, nu mai am ce zice, dar vedeți mai jos.
Ziua 2: Muzeul Picasso – Opera Garnier – Cartierul Latin – Grădinile Tuileries (Roata Panoramică) – Curtea Muzeului Louvre (la înserare)
Pentru ziua a doua, noi am avut planuri MARI, dar eu cred că încă nu am învățat să nu-mi mai fac planuri atât de grandioase ca la 20 de ani. Mi-am dat seama încă de dimineață că nu vreau alergătură, iar vremea foarte închisă părea să fie de partea mea, însă tot am întins coarda (da, eu prima dată, apoi și Albert bien sûr). Pentru că știam că nu vom ajunge la Disneyland și toată lumea a fost, hai să zicem ok cu asta, că stăm puțin și nu ne putem bucura de toate în același timp, am zis că facem loc în program să mergem măcar până în Parc de la Villette, cel mai mare parc din Paris care promitea grădini și locuri de joacă superbe pe lângă cel mai mare muzeu de științe din Europa, Cite des Sciences et de l’Industrie. Numai că pe lângă faptul că, evident, este departe de zona centrală, ploaia de toamnă din acea zi, ne-a făcut să ne îndoim că ar fi o alegere bună. Copilul a fost așadar dezamăgit de la prima oră, iar asta orice părinte știe că ar putea însemna ori o zi stricată, ori măcar va duce la o situație pe parcursul zilei va arunca în aer pacea și armonia, ceea ce s-a și întâmplat :)
Totuși, am început ziua la Muzeul Picasso, unul din cele mai importante muzee din Paris pentru ca eu sunt “on my way” să văd toate muzeele Picasso (pitici? zici?). Mi-a plăcut tare mult cel din Antibes, mai mult decât acesta din Paris, pot zice acuma, iar faptul că este situat în districtul Le Marais a fost un motiv în plus să mergem până acolo. Le Marais este categoric cel mai elegant cartier din capitala Franței și am încercat să ajungem aici măcar puțin la fiecare vizită. Planul era să rămânem și la un mic dejun târziu în Le Marais, dar ne-am lungit cam tare cu muzeul, unde încă funcționează să-i dam lui Albert aparatul foto să facă poze la tablouri și e atât de mișto această găselniță, că efectiv își vede de treaba lui până terminam noi ce aveam de văzut. Ce ar trebui să știți despre muzeu este că include mai mult de 3000 de lucrări semnate Pablo Picasso, incluzând schițe, ceramică și pictură, expoziția fiind completată de colecția lui Picasso însuși, ce include unele lucrări ale lui Cézanne, Degas, Rousseau, Seurat, de Chirico și Matisse. Dacă ești mare cunoscător probabil stai o zi întreagă acolo. Nu și noi.
Noi am plecat spre Opéra Garnier, pe care nu am mai vizitat-o niciodată, dar unde eram sigură că îi va plăcea și lui Albert, căci i-am arătat poze înainte și mi-a spus că arată ca un “palat”. Pentru că este un palat de fapt, Palatul Garnier construit la ordinul lui Napoleon, de către Charles Garnier, un arhitect de 35 ani, pe atunci necunoscut (dar ce înseamnă să te crediteze cineva ca Napoleon) este inimaginabil de frumos. NU am cuvinte să vă spun cum arată acest loc și nici poze care să demonstreze ce vreau să zic, pur și simplu numai de acolo din interior poți înțelege cum este posibil să creezi ceva atât de năucitor și fabulos și grandios în același timp. Fațada din păcate era în reabilitare, așa că nu am o poză bună din exterior numai cu o latură a palatului, dar adevăratul șoc decorativ se află la interior.
Vis a vis de Opéra Garnier, se află Grand-Hôtel de la Paix la parterul căruia găsim poate cea mai elegantă și rafinată cafenea franțuzească (vă zic că este genul aceala puțin amuzant pentru noi, cel din zicala “nu-i ajungi cu prăjina la nas”, care i se aplică perfect). Café de la Paix a fost deschisă la 30 iunie 1862, iar proximitatea Operei i-a adus faima categoric, pentru că din celebrii ei clienți au făcut parte Émile Zola, Pyotr Ilici Ceaikovski sau Guy de Maupassant, iar în timpul Belle Epoque li s-au alăturat chiar Oscar Wilde și viitorul rege al Regatului Unit, Edward al VII-lea. La o rapidă căutare pe Google aflați și ce vreți și ce nu vreți despre acest loc, până la urmă istoric, unde noi am vrut doar să bem un cappuccino și să mâncăm un Millefeuille liniștiți, DAR nu și Albert care ATUNCI și FIX atunci a vrut un croissant de care aici nu aveau (Mon Dieu!). Am așteptat puțin la rând ca să intrăm, în spatele unor domni pe lângă care noi am părut oricum din alt film, dar nu am așteptat exagerat, însă copilul își pierduse răbdarea și probabil și-a amintit că nu mai ajungem în Parc de la Villette, așa că elegant de tot s-a așezat pe jos, pe frumoasele mochete pe care călcase cândva Edward al VII-lea, plângănd în pumni după un croissant banal. Îmi vine să râd cu lacrimi acum când îmi amintesc imaginea accea “minunată”, atunci însă mi-a venit să mă dau cu capul de superbele fresce de langă ușă. Vă ziceam mai sus ca îmi era clar că va veni “o situație pe parcursul zilei care va arunca în aer pacea și armonia”, ei bine, asta a fost și nu era nici ora 12 la amiază. Noroc că până seara am avut vreme să echilibrăm situația, s-a mâncat și Millefeuille în Café de la Paix și croissante pe stradă (mai multe) și mini choux și până la urmă toată lumea a fost pe plus, mai puțin la baterie, dar evident că nu am ajuns la Paris ca să ne odihnim :)
Așadar, după minunea de cafenea, am plecat spre Cartierul Latin, al doilea loc favorit din Paris după Montmartre. Nu ai cum să nu mergi în Cartierul Latin de fiecare dată când poposești în capitala franceză. Aici găsești cea mai bună mâncare la prețuri normale, aici e Sorbona, cele mai frumoase librării din Franța, aici sunt anticarii de pe Sena, aici aproape este Notre-Dame, aici este o atmosferă atât de autentică a unui oraș în continuă mișcare încât n-ai cum să nu… Ne leagă amintiri frumoase de acest loc, de pe vremea când am ajuns la Paris aproape la fel la Orwell, dacă îi știți cartea despre Londra și Paris (și vă asigur că nu e nimic flatant în comparație). Cartierul Latin nu mi s-a părut niciodată despre a vizita ceva anume, dar este atât de uman și de carismatic! Cum nici măcar Notre-Dame nu era deschisă încă (s-a redeschis abia iarna trecută după incendiul devastator din 2019), ne-am continuat plimbarea spre Odette, un loc faimos pentru prăjiturele mini choux și-apoi am sperat noi că ajungem să zăbovim la Shakespeare and Company, numai că, lumea e nebună și era COADĂ la intrare în librărie, doar pentru că e ultra-hiper-celebra librărie de limbă engleză din inima cartierului studențesc al Parisului. Acum serios, voi știți câte librării extraodinar de frumoase există în Paris? Normal că am mers în căutarea altora și chiar ne-am făcut de cap stând foarte mult în două dintr ele. Una din ele, un comic book store mai exact, a fost un rai pentru băieții mei, abia i-am scos de acolo, nici cu mâncare bună de tot nu a mers, deși de obicei merge cel puțin pentru unul din ei. A doua (Librairie Eyrolles) a fost bliss pentru mine și regret că nu mi-am luat o amintire de acolo, un jurnal Paris inspired îmi făcuse cu ochiul, dar am zis că n-am loc în bagaje de tot ce mi-ar trebui.
Ne-am plimbat mult și bine pe străzile Cartierului Latin, am intrat prin magazine drăguțe pe placul tuturor, ne-am minunat prin vitrine și am fotografiat oameni și cafenele până ni s-a făcut foame și am hotărât să nu căutăm un loc simandicos unde să mâncâm așa că am poposit la o terasă din multele de pe stradă, Grand Mère Louise, unde am găsit câte ceva pentru fiecare. Apoi, către când lumina naturală se ducea la culcare, iar ploaia venise de’adevăratelea (până atunci doar s-a jucat cu noi), ne-am îndreptat către Grădinile Tuileries să ne dăm în Roata panoramică, lucru care recunosc că nu l-am fi făcut dacă nu era Albert cu noi (dar hei, el mereu cu noi, deci ce vorbim noi aici?) :) Glumesc, dar adevărul este că avem parte de unele experiențe memorabile și numai datorită copiilor, descoperim lucruri și locuri noi și tot datorită lor reușim să vedem cu alți ochi lucrurile și locurile pe care noi le-am descoperit cu mult înainte ca ei să apară în viața noastră. Tura aceea cu Roata, când afară ploua infernal, Turnul Eiffel se aprindea și noi am prins asta din Roată fără să fi planificat, vorbind despre ce ne-a plăcut și ce nu în acea zi atât de plină cu de toate și râzând foarte tare că oricum nu ne auzea nimeni, am crezut ca era cireașa de pe tort a zilei. Dar eu nu știam niște lucruri și după ce am trecut prin curtea Muzeului Luvru să vedem Piramida luminată noaptea, că oricum de vizita la muzeu nimeni nu și-a pus problema, am plecat la cazare, UNDE, dacă ați crezut că s-a terminat, aflați că la ușa noastră au apărut 4 oameni pe care îi iubim foarte mult și care mi-au făcut una din cele mai tari surprize de care am avut eu parte vreodată. “Mulțumiți pentru toate lucrurile!”, scrie prin Biblie…
Ziua 3: Pantheonul – Grădina Luxembourg – Galeriile Lafayette – Bulevardul Champs-Élysées
A treia zi a început excelent cu o cafea mare în cameră (din care am băut jumătate și dimineața următoare, pentru că eu așa beau cafelele, mai ales că le beau tot mai rar, după ce un an jumate nu le-am mai băut deloc). Și-apoi am mai băut una la Ladurée vis a vis de Jardin du Luxembourg, pentru că… sincer, eram obosită, dar nu după cele două zile de Paris care tocmai se întâmplaseră ci după jumătatea de an de dinainte. Se vedea oboseala aia pe fața mea, în gesturile mele și în principiu în orice acțiune, însă imediat am regretat că am permis ca acea stare să pună stăpânire pe mine tocmai acolo. Și acum că am vulnerabilizat ce era evident, dar nerostit, să mergem mai departe.
Ne-am început plimbarea cu o întoarcere la Panthenon, căci fusesem și cu o zi înainte, dar nu am fost atenți la program și am ajuns după ora la care intra ultimul grup. Aveam biletele cumpărate online, dar ele sunt valabile un an din momentul achiziționării, așa că puteam reveni practic oricând eram în oraș. Am fost și de dimineață și nici n-am stat la nicio coadă, astfel experiența de la Panthenon a fost tare bună, ne-am putut plimba în voie prin cripte, am putut să zăbovim cât mai dorit la unele morminte, însă spațiul este atât de vast încât știut sigur că am ratat unele locuri. Ce ar fi de neratat aici, dar nici n-ai cum să-l ratezi este Pendulul lui Foucault (pendulul gravitațional, realizat de fizicianul francez Léon Foucault, care demonstrează că Pământul se învârte în jurul propriei axe), suspendat de domul Pantheonului, la capătul unui fir lung de 67 m. Băieții au fost extaziați, pare în unele imagini că am avut Pantheonul și Pendulul numai pentru noi, s-a lăsat așadar cu mirare și explicații ca la carte. Experiența asta a zilei a fost clar pentru ei, pentru că următoarele două, ei bine, au cam fost pentru mine (Galeries Lafayette unde n-am mai fost niciodată și Les Champs-Élysées unde am fost de fiecare dată) :)
Nu, n-am fost în Galeries Lafayette pentru shopping ci pentru că am vrut să le vizităm și să rămânem cu gura căscată, dar mai ales pentru că am dorit să mâncăm la terasa de pe acoperișul lor, de unde Parisul se vede absolut senzațional și dacă nu socotești banii de mâncare, poți zice că și absolut gratuit. Interiorul este superb, opulent, dar nu dizgrațios, imens, poți sta muuulte ore și dacă nu îți cumperi nimic, este fascinat să te plimbi printre magazinele de lux, dar și unele mai pe bugetul oamenilor obișnuiți, e drăguț să vezi lucruri frumoase, să compari prețuri, să te șocheze unele, însă all in all să ai parte de această experiență în sine, de o vizită foarte sofisticată la… Mall :) Cumva din aceeași categorie de vizite aș cataloga și plimbarea mai puțin formală pe Les Champs-Élysées, dar asta a avut și o parte emoțională, căci Doamne, numai noi știm în pandemie cât am putut asculta acasă cântecul cu același nume și am putut visa cu ochii deschiși la o călătorie la Paris, ce nu putea fi efectuată în acel moment.
Periplul nostru prin capitala Franței s-a terminat la Arcul de Triumf și cu cina de “sub” el la LE Drugstore, o cină neplănuită, sau cel puțin nu plănuită ACOLO, dar nu mă mai opun lucrurilor care par că trebuie să fie. A fost memorabilă ca toată această escapadă scurtă și intensă în care am sărbătorit multe și ne-am bucurat de tot ce s-a întâmplat în condițiile date. La conclusión ar fi că, deși pe repede înainte și cu ceva stres înainte de plecare, je ne regrette rien. Poate că nu a fost cu climă mediteraneană (haha) și poate că nu în toate momentele din aceste zile descrise am văzut sau am simțit acea La Vie En Rose, pentru că ce să vezi, e doar proverbială, ÎNSĂ a fost o primă dată la Paris în formula asta de 3 care ne place și ni se potrivește și a fost exact așa cum a trebuit să fie.
P.S. Ceva extrem de amuzant (sau poate nu), aflu cam în urmă cu o lună următoarea chestiune într-o discuție lejeră cu unul din finii nostri: “Chiar m-am gândit, zice el, că nu avea cum să nu-ți placă ție Parisul, doar Sfânta Celina (mă mai cheamă și Celina, pentru cine nu știe) este sărbătorită pe 21 octombrie, ziua ta e pe 20, se cam potrivește nu?”. Dragii mei, am o vârsta ca să zic așa și până acum eu n-am știut că există Sfânta Celina, darămite să știu ceva despre o legătură a ei cu Parisul. Am cautat ca orice om din zilele noastre pe “vastul internet”, după ce am trecut de uimirea inițială și deși nu am găsit multe informații, aflu totuși că: “Celina este una dintre ucenicele şi prietenele Sfintei Genoveva, patroana venerată a oraşului Paris. Era fiica unei familii nobile din ţinutul Meaux, ţinut aflat în partea de răsărit a regiunii pariziene. Deoarece doica ei, pe care o iubea nespus de mult, suferea de o boală incurabilă, Celina s-a îndreptat spre Paris pentru a cere mijlocirea Genovevei. Rugăciunea i-a fost ascultată şi doica şi-a redobândit sănătatea. Cu inima plină de recunoştinţă şi admiraţie, tânăra Celina se reîntoarce la binefăcătoarea ei şi îi cere să o primească în rândul ucenicelor sale, dornică de a se consacra cu totul slujirii lui Dumnezeu şi operelor de ajutorare a concetăţenilor care treceau prin mari lipsuri şi încercări. Genoveva îi dă bluza lungă de culoare bleu-ciel şi mantaua de culoare neagră pe care le purtau femeile consacrate lui Dumnezeu. Într-una din călătoriile sale către Paris, Celina a fost cuprinsă de o sete ucigătoare şi neaflând în apropiere nici un izvor, s-a îndreptat cu gândul către Genoveva şi deodată a văzut ţâşnind din pământ un firicel de apă, de la care şi-a potolit setea. Izvorul a continuat să curgă şi aproape de el s-a ridicat o capelă, transformată în 1184 în abaţia de la Juilly.” (text preluat de aici, unde mai sunt câteva informații).
