Despre întâmplările și întâlnirile deloc întâmplătoare la 8 ani de Bialog

Sorb dintr-o cafea dulce tare, în timp ce îmi amintesc zâmbind, cum era viața mea cu 8 ani în urmă. Și drept să vă spun, îmi place mult mai mult cum e acum, chiar dacă aparent atunci era mai ușoară și chiar dacă la o privire superficială, nimic nu pare că s-ar fi schimbat. Dar, eu știu că s-au schimbat atât de multe și că mai greu (mai responsabil) nu înseamnă neapărat mai puțin frumos (mai fără farmec), ba din contră… Au fost etape, călătorii, job-uri, au fost oameni, locuri, cărți, dezamăgiri și bucurii. Dar care viață nu este așa, de fapt? Sau cum ar fi ea, Viața, dacă nu ar fi așa, dacă n-am avea de ars etape, dacă n-am avea de bătut drumuri, dacă n-am avea de câștigat sau de pierdut oameni, locuri, bătălii? Curios lucru e că n-am simțit să pun asta în scris în octombrie, la ziua mea, dar simt acum, de ziua Bialog, care s-a născut în urmă cu 8 ani, pe 1 decembrie și care a rămas o constantă așa de frumoasă în viața mea, ca dacă îl răsfoiesc îmi pot aminti exact etapele pe care le-am parcurs până azi (în imagini, rânduri scrise, cărți citite în lacrimi sau drumuri care mi-au dat aripi să pot zbura oriunde și motive să mă întorc de fiecare dată acasă).

La ceas aniversar, anul acesta, nu am pregătit nici un concurs ca în anii trecuți când vă ofeream mulțumiri, ceaiuri și cărți, nu am nici o ședință foto specială ca cea de anul trecut, de altfel nu am mai mult decât o poveste pentru voi și poate o provocare. Iar ea se numește: Despre întâmplările și întâlnirile deloc întâmplătoare. Asta pentru că exact o astfel de întâmplare a fost și este Bialog-ul pentru mine, dar ar fi păcat să spun că doar Bialog-ul, așa că mai jos (și așa îmi tot spuneți că nu știți nimic despre viața mea, în afară de călătorii), câteva întâmplări întâmplătoare aleatoare din viața mea:

“Sunt sigură că cel puțin o dată în viață ați simțit că anumiți oameni cu care ați intrat în contact au fost genul acela care v-au dat senzația de “a trebuit să ne cunoaștem”. Am dreptate? Referindu-ne la prezența noastră fizică în lume putem dovedi științific că, fiecare ființă de pe lume este rezultatul întâlnirii altor două ființe. Dar și despre Oamenii din noi, în sensul complet și/sau metaforic, se poate spune același lucru: ceea ce Suntem este rezultatul întâlnirilor pe care le-am avut de-a lungul vieții… La fel și cu întâmplările, privite de multe ori ca simple și banale întâmplări, ele sunt întâmplările care “trebuiau să se întâmple” și care ne-au făcut oameni.

În aparență, unele întâlniri și unele întâmplări par a nu avea legătură cu nimic, iar altele, considerate negative la un moment dat, se dovedesc a fi unele din cele mai benefice de care am avut parte de-a lungul existenței. Altele s-au născut în clipe grele, dar au rămas pentru totdeauna clipe de neuitat. Altele ce s-au petrecut în momente minunate, poate ne-au dezamăgit mai târziu, însă toate, absolut toate, ne-au făcut cei de azi.

În 2013 am început o colaborare, sezonieră, am crezut eu, cu o grădiniță, asta după ce m-am trezit zicând într-o zi: “cred că mi-ar plăcea să lucrez la o grădiniță!” Ei bine, după mai bine de 3 ani, am ceva mai mult decât o colaborare cu o grădiniță. Am cunoscut 3 grădinițe bune (că una nu se pune), sute de oameni cu sute de povești, o grămadă de dezamăgiri, dar și mii de zâmbete, îmbrățișări, pupici și bucurii ce au în comun un singur lucru: lumea inocentă și extraordinară a copilăriei. Am câțiva copii atât de lipiți de suflet, că fără să știe sau să-și dea seama, m-au schimbat pentru totdeauna.

În 2009, pe când mă pregăteam să plec în Franța, am pus pe un forum de călătorii o întrebare despre cum pot ajunge cel mai simplu de la aeroportul Beauvais la aeroportul Charles de Gaulle în Paris. Mi-a răspuns simpatic o persoană entuziasmată de Paris și de Franța cu care am ținut virtual legătura pe timpul șederii mele acolo. Un an mai târziu ne-am întâlnit la Cluj și eu m-am îndrăgostit complet de felul ei de a fi și de a trăi, iar în 2011 mi-a devenit mai mult decât prietenă, mi-a devenit parte din familie, simplu: Nașa! E una din cele mai frumoase întâlniri din viața mea.

Prin 2008 am cunoscut pe cineva, care prin felul de a se comporta, mi-a zdruncinat extrem de tare încrederea în mine. Încă mai cred că întâlnirea cu acel om mi-a ruinat multe din visele de creștere pe care le aveam. Dar într-un mod extraordinar, acea întâlnire m-a făcut să văd ce fel de om sunt în afara acelei sfere ce ne lega și astfel, personal vorbind, am crescut enorm, mi-am descoperit cu adevărat pasiunile și mi-am depășit limitele creative. Nu știam că de asta am nevoie până nu mi s-a întâmplat, chiar dacă pe moment totul avea o alură foarte negativă.

Întâlnirea cu primul meu job în 2007 a fost una din cele mai nereușite experiențe ale mele din viața de adult. A fost un an și jumătate de chin în care nu-mi amintesc să se fi întâmplat ceva bun. Însă, întâlnirea asta cu locul și oamenii din acel loc m-au făcut să-mi doresc așa de tare libertatea, încât ziua în care mi-am dat demisia a fost una din cele mai fantastice din viața mea. În plus, simpla plecare de acolo mi-a adus atât de multe experiențe frumoase mai apoi, încât m-am gândit adesea ce păcat ar fi fost ca acel prim job să-mi fi plăcut și să-l fi continuat, căci aș fi ratat atât de multe!!

În 2005, o colegă de liceu cu care, ce-i drept, mă înțelegeam destul de bine, m-a rugat, dacă nu poate sta cu mine în chirie în ultimii doi ani de facultate, căci aranjamentele de cazare ce le avea până în acel moment nu mai erau OK. La scurt timp s-a mutat și prietenul ei cu noi. 5 ani mai târziu îi cununam, iar după alți 3 le botezam copilul, probabil cel mai bun partener de vals pe care îl poate avea cineva :)

Toamna lui 2003 a venit cu alte începuturi departe de casă, departe de “acasă”. În primele zile de facultate mă atașasem cumva din întâmplare de o colegă cu care s-a dovedit că nu aveam prea multe în comun. Debusolată fiind, într-o zi ploioasă la final de octombrie, am întrebat-o ceva pe Ea, nu-mi mai amintesc ce, dar îmi amintesc puloverul ei petrol și vocea extrem de prietenoasă. Așa am făcut cunoștință cu cel mai are câștig al meu din anii facultății: o prietenie sinceră ce durează de aproape 13 ani, dar care am senzația că durează din copilărie.

Apropo de prieteni din copilărie: să tot fie prin ‘94/’95 într-o primăvară, vedeam dimineață de dimineață în fața mea, în drumul spre școală, un băiețel într-un fâș albastru. “Nu știu cine e că nu l-am mai văzut, dar uite ce cuminte e!” m-a lămurit tata, după ce-l întrebasem, probabil, în stilul meu caracteristic: “Cine o fi copilul ăsta, tati? Oare cine e? Cum îl cheamă? E de la noi de pe stradă? E de la noi de la școală? Oare cu cine e în clasă?”. Nu părea mai mare cu mult decât mine, doar că era nou prin zonă, extrem de cuminte (liniștit și ordonat a se citi, nu ca mine), eu eram curioasă ca de obicei și ochii lui se asortau de minune cu fâșul ăla albastru. A trecut un trimestru bun până am vorbit prima dată (pe vremuri copiii erau timizi), poate chiar o jumate de an până ne-am împrietenit, iar ca să devină prietenul meu cel mai bun vreo 6/7 ani ne-a luat (pe vremuri adolescenții aveau răbdare), de la acel moment. Dar aș zice că nu-i bai, anul ăsta în iunie am făcut 5 ani de când m-am căsătorit cu el și vorba aia, am avut vreme să recuperăm… :)

În 2015, ba nu, cred că era deja 2016, să tot fie prin luna mai… dar stai, stai… nu putem lăsa toate întâmplările dezvăluie la un singur articol… Vor mai fi multe întâlniri și întâmplări întâmplătoare, căci ce ar fi viața fără ele? Vă mulțumesc pentru răbdare, pentru fidelitate, interes și de ce nu, pentru dragostea pe care o purtați acestui blog. Vă mulțumesc din suflet pentru prezența din acești 8 ani și nu știu de ce, dar am certitudinea că vom aștepta curioși împreună întâlnirile și întâmplările viitoare… “

Cu drag, Bia Bialog…