Finetti și comedii italiene (sickness report)

Nu-s în vreo depresie, să lămurim lucrurile de la început :) Sunt doar într-o formă fizică execrabilă și sunt singura vinovată pentru starea de acum. Ieri pe la prânz mi-am sunat, panicată, doctorița de familie, pentru că, așa cum v-am spus de câteva zile, răcisem iar, însă de data aceasta ceva nu a mai fost la fel ca dățile trecute.

Am trecut de la faza de muci în batistă și tuse seacă undeva în fundal, la febră, dureri de spate (nu osoase), tuse de îmi ieșeau ochii din cap și genul acela de moleșeală cruntă, unde nu doar faptul că plouă afară te face să te simți aiurea. Deși dau de ea greu, ieri doctorița m-a primit imediat, proabil în urma descrierii mele prăpăstioase (nu că-s genul mimoză, că de aș fi, la cât răcesc, mi-aș face veacul la ușa ei, dar ieri scenarii, care includeau pneumonie la fiecare replică, mi-au inundat creierul și așa pârjolit de febră).

Se vede treaba că n-am mai fost de multă vreme la doctor, că am avut în fața ușii de la cabinet niște emoții de zici că urma să mă opereze. Cum doctorița mea e și pediatră, copii plini de viroze așteptau la ușa ei, ceva mai calmi decât mine. Intru și îmi spun of-ul astfel încât să o fac să înțeleagă că petrec multe ore pe zi undeva unde virușii fac horă în jurul meu din septembrie până în mai și în plus eu n-am luat în afară de paracetamol și saridon, niciun alt medicament de mai bine de 10 ani (sunt foarte alergică la medicamente, dar asta e altă poveste).

Minute bune un stetoscop rece ca gheața se plimbă nestingherit pe plămânii mei în timp ce eu respir în toate felurile, tușesc în toate felurile și gândesc într-o singură direcție: Dă Doamne să nu fie pneumonie și îți promit că data viitoare la orice muc de viroză o să am mai multă grijă de mine!! (Desigur, pe cine vreau să mint eu aici?)

“Da, zice doamna doctor! Tușiți bine, aveți puțină febră și se aude un murmur pulmonar, dar din fericire nu e pneumonie. Ați răcit tun și vă simțiți atât de rău pentru că sunteți și foarte obosită… iar după ce mi-a spus asta n-am mai auzit restul. Știu doar că m-am trezit cu o plasă de medicamente care să scadă febra, unele care să îmi oprească tusea (care tuse îmi și irită groaznic gâtul), 3 zile de concediu medical (nu doar cu numele, ci la pat) și o minivacanță de Paște în pericol de izolare :( M-am bucurat că am scăpat doar cu o răceală nașpa și fără o chestie care mă putea face să îmi petrec Paștele la spital (posibilitate care mi se părea horror, chiar și în condițiile în care bolile de plămâni nu mai sunt incurabile de ceva vreme).

Așa că azi, m-am trezit la 7 jumate numai ca să îmi fac un ceai “Hapciu” și să-mi iau “boabele”. N-am nu știu ce poftă de mâncare, dar am dat iama la cutia cu Finetti, ținută în casă în caz că am chef să fac clătite (și cum nu prea am, stă acolo pentru cazuri din astea urgente). N-am avut nici chef de scris sau de citit, așă că am văzut Scusa ma ti chiamo amore, o comedie romantică, italiană, cu Raoul Bova, care, dacă nici el nu te face să uiți că te dor toate ale tale, nu mai văd pe nimeni în stare să o facă…

sursa foto