O poveste nespusă despre București

Zilele trecute, pe când vă povesteam de pauza de 10 zile de aici de pe blog, vă întrebam următoarele: V-am mai spus, sau nu, că Bucureștiul, pe mine, mă melancolizează de zici că am trăit pe acolo cândva? Cred că știu de la ce mi se trage și o să vă povestesc când voi avea condiția necesară de a o face…

200406-omag-father-daughter-600x411

Pentru cei născuți în vestul României, Bucureștiul e departe tare. Așa departe că majoritatea vedem două sau trei capitale occidentale înainte de a ajunge pe la București. Însă spre deosebire de cei care după ce au văzut Budapesta sau Viena nici nu vor să mai audă de capitala noastră, eu mi-am dorit extrem de tare să ajung la București. De ce? Pentru că de când mă știu, tata mi-a povestit de Bucureștiul adolescenței sale și pentru că îmi amintesc mereu cum îmi tot zicea că odată, când voi fi și eu mai mare, o să mergem la București să-mi arate pe unde mătușa Sanda l-a plimbat și pe unde, zicea el, plecat dintr-un sat din vest, a învățat multe lucruri despre bunele maniere și deosebite lecții de viață.

Mătușa Sanda a fost un personaj al poveștilor tatei despre București, un personaj pe care, din nefericire, nu am apucat să-l cunosc niciodată, așa cum n-am mai apucat să văd niciodată Bucureștiul cu tata. Tata a plecat la București în adolescență să facă o școală de asistenți tehnici. Bunicul meu avea un văr la București, a cărui nevastă (da, mătușa Sanda) l-a îndrăgit foarte tare pe tata. Cum ei nu aveau copii, venirea tatei la București a făcut-o să se comporte ca și cum ar avea unul, sau cel puțin așa l-a făcut pe tata să se simtă în cei doi sau trei ani cât a durat acea școală.

Așadar, povești de București am auzit toată copilăria. Într-un fel am înțeles că la București, tata a primit deprinderi care i-au marcat destinul și l-am simțit nu rareori că lui i s-ar fi potrivit un oraș mai mare, cu biblioteci, teatre și cinematografe, restaurante și cafenele ca cele în care îl ducea mătușa Sanda. Nu a fost să fie, dar știu că într-un colț din inima lui Bucureștiul a fost mereu acel ceva special ce i s-a întâmplat în adolescență/tinerețe.

Tata mai povestea și despre faptul că a mers la București cu avionul. Mi se părea super grozav, la vârsta mea mică, faptul că atunci când o să mergem la București împreună, probabil tot cu avionul o vom face. Oferte și informații despre zona Otopeni sau povești din avion am auzit de la tata pe vremea când nici nu știam sigur cum arată un avion. Sigur că eu, nici până în ziua de azi nu am ajuns cu avionul la București, dar cine știe…

Fără să-mi dea prea multe informații despre Bucureștiul turistic, tata a creat în jurul capitalei României o atmosferă de care eu m-am atașat înainte cu mult să calc pe acolo. Oricum o făcusem târziu de tot, abia prin 2007 am ajuns prima oară la București și știu că el arată acum cu mult diferit față de cum arăta în anii ’70. Însă nu pot să nu mă gândesc la Bucureștiul din poveștile auzite, de fiecare dată când mă pierd pe străduțele din centrul vechi cu gândul că tata și-ar fi dorit tare să se așeze acolo la o măsuță și să bea un ceai, o cafea sau de ce nu o bere, cu mine și eventual cu mătușa Sanda.

Pozele din cea mai recentă vizită la București le puteți vedea aici.

sursa foto

You may also like

3 comentarii

  1. Pe langa faptul ca era Bucurestiul tatalui tau, cred ca Bucurestiul de altadata era mai asezat, mai burghez, mai de bun gust. Imi dau seama cat am imbatranit cand ma gandesc cum arata Calea Mosilor pe vremea cand nu erau blocurile de zi, cand mancam gogoase divine de la o gogoserie din zona, cand erau tot felul de magazine de mestesugari. Si erau mai putine masini. Ma bucur, insa, ca nu mai este statuia aceea cu taranul de la 1907. Era putin infricosatoare pentru mine.

  2. Ma bucur ca Bucurestiul are un loc aparte in inima ta. Ca nu mai este cel din anii’70 este evident, dar ca orice alt oras din lume, sunt locuri in care timpul sta pe loc. Mi-am propus nu o data sa vorbesc despre acele locuri, necunoscute in general caci nu sunt “obiective turistice” , care inca au ramas in afara schimbarilor radicale. Cartiere cu strazi vechi, case frumoase si care vara sau iarna, au aceeasi liniste. Si noua bucurestenilor get-beget ne este uneori atat de dor de Bucurestiul in care am crescut. La fel cum ne este dor de copilarie, prajiturile bunicii sau joaca din fata blocului. Nu stiu daca a fost mai frumos dar, a fost parte din viata noastra.

  3. Ah, cum te-am ratat iarasi cand ai fost in Bucuresti! Mai anunta si tu din timp, ca bucurestenii (cel putin eu big grin) te asteapta la un cico in Centrul Vechi sau poate o ceainarie mai draguta, departe de agitatia centrala. Eu, din pacate, nu o sa am niciodata acest atasament fata de Bucuresti, aici m-am nascut si aici inca traiesc. Poate asemanatoare sentimente cu ale tale am fata de Brasov, orasul natal al tatalui meu, in care nu a trecut an de cand ma stiu sa nu merg acolo, mai intai cu parintii, mai nou cu partenerul. Este unul dintre orasele mele preferate si mereu ma voi simti bine in el!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.