În cartea Istorie trăită, publicată în 2003 de fosta Primă Doamnă a Americii (și posibil viitor președinte), Hillary Rodham Clinton, am găsit un pasaj trist, dar sincer despre vizita dânsei în România anului 1996. M-a tulburat acea Românie din descrierea ei și cred că am citit fragmentul de vreo 3 ori, mai apoi mi-a fost evident că trebuie să-l redau aici pentru voi… asta până o să citiți cartea, desigur.
“Călătoria mea a început în București, cândva una dintre cele mai frumoase capitale europene. Bucureștiul a fost comparat cu Parisul la începutul secolului al XX-lea, dar a pierdut mult din eleganță și strălucire în timpul celor patruzeci de ani de guvernare comunistă. Rămășițele unei epoci cosmopolite se păstrau încă în clădirile neîngrijite, datând de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și situate pe bulevarde largi, unde cândva existau cafenele foarte animate. Arhitectura dominantă acum era realismul socialist în stil sovietic, vizibil chiar și în scheletele goale ale clădirilor gigantice, care nu au mai fost terminate.
Nimeni nu poate măsura suferințele din România de dinainte de căderea violentă a lui Nicolae Ceaușescu, dictatorul comunist care împreună cu soția sa, au terorizat națiunea ani întregi până când a fost înlăturat și executat pe 25 decembrie 1989. Prima mea oprire a fost în Piața Revoluției, unde am depus flori la monumentul victimelor revoluției care l-au răsturnat pe Ceaușescu. M-am întâlnit cu reprezentanți ai Asociației 21 Decembrie, care și-au luat numele de la prima zi a evenimentelor. Ei mi-au spus povestea revoluției lor. O mulțime de 3000 de români se adunaseră să mă salute în cea mai importantă piață din oraș, un decor minunat distrus de găurile produse de gloanțe în pereții clădirilor din jur. Am fost surprinsă de haitele de câini vagabonzi de pe străzi – așa ceva nu am mai văzut în niciun alt oraș – și l-am întrebat pe ghidul nostru despre ei. – Sunt pretutindeni mi-a spus, oamenii nu-și permit să-i țină ca animale de casă și nu există nicio metodă de a-i strânge de pe străzi. Câinii s-au dovedit a fi un semn prevestitor al unei neglijențe și mai mari din România.”
În continuare vorbește într-un fragment măricel și înfiorător despre SIDA și interzicerea metodelor contraceptive, situația femeilor din România obligate să nască cât mai mulți copii și umilința la care au fost supuse prin controalele ginecologice cu poliția de față. M-a frapat mențiunea că: “Atunci când îmi apăr poziția în favoarea dreptului de a alege al femeilor, în dezbaterile despre avort din țara noastră, mă refer adesea la România!”
Apoi amintește de problema adopțiilor din țara noastră, un adevărat coșmar care încă ne mai bântuie ca nație și deși concluzia asupra vizitei în România nu este una complet negativă m-am simțit prost citind în această carte impresii nu tocmai bune despre țara mea, însă bazate pe fapte reale pe care nu le putem nega. Asta apropo de imaginea României în lume, imagine care nu se construiește într-o zi și la care vor contribui mereu opinii care ale lui Hillary Clinton :(
“Mai este nevoie de strădanii pentru eliminarea corupției și modernizarea sistemului de asistență a copilului. Dar, de la vizita mea, România, a făcut progrese impresionante în condiții foarte nefavorabile.”
(ed. Rao, 2003, traducerea: Angelica Lazăr, Elena Plic, Verginica Barbu)
11 comentarii
Intr-adevar destul de neplacut sa citesti lucrurile astea.
E neplacut sa te lovesti de aceleasi intrebari legate de saracie, caini vagabonzi, copii orfani si adoptii, insa cred ca provocarea noastra sta in a accepta acest fapt.
Eu cred că provocarea noastră ar sta în a depăși acest fapt. Cred ca l-am acceptat, dar din păcate îl depășim foarte, foarte greu :(
Uff, de fiecare dată când citesc cuvinte dintr-acestea e ca o palmă peste mândria mea de român. Chiar dacă nu vrem să ne amintim despre episioade ca interzicerea avortului, nu putem scăpa de trecut sau, mai nou, de prezentul care aspreşte şi mai mult palma pe care ne-o primim.
Sunt ca niste palme, da sunt, nu putem nega asta :(
Pai daca noi ne plangem de trecut, nemtii sau rusii ce sa mai zica?:P Eu zic ca istoria trebuie doar asumata, nu deplansa, si cred ca majoritatea statelor europene au si parti mai putin roz ale trecutului. Problema noastra e ca, spre deosebire de altii, nu am invatat nimic din ele, asta mi se pare trist si rusinos…
Păi noi se pare că o ținem tot într-o istorie recentă și nedepășită, din păcate… și nu vom putea spune lucruri foarte roz nici despre anii de acum, peste 50 de ani… istoria o construim zi de zi… în prezent…
Dragă Bia,
Situaţia economică, socială şi politică actuală este în mare parte consecinţa unui regim politic teribil la care a fost supus timp de circa cincizeci de ani poporul român.
Nu trebuie să ne simţim vinovaţi pentru greşelile altora.
Iar dacă doamna Clinton insistă, o invit să vadă filmul: “12 Years a Slave”, poate îşi aminteşte câte ceva din istoria USA.
Important este însă, aşa cum scriau prietenii din comentariile de mai sus, să învăţăm ceva din tragediile istoriei şi să încercăm să schimbăm lucrurile, să fim oneşti, civilizaţi şi cu respect faţă de lege.
Zice, zice și despre USA, doar că pe mine, ce a zis depsre România m-a atins direct, chiar m-am mirat că m-a atins așa :(
NU avem un nume bun. Si nu stiu daca doar comunismul e de vina. Eu cred ca si noi, fiecare in parte este de vina. Dar nu merg pe ideea de vinovatie, ci pe asumare!
Tot ce s-a intamplat trebuie asumat. Din pacate pe noi nimic nu ne ajuta sau schimba. Ramanem aceiasi tristi si acelasi victime ale comunismului. Cred ca fiecare popor are istoria lui nu in totalitate roz si apoi … mie personal mi se pare ca totul se misca extrem de greu! Nu faptele lasa de dorit, ci felul in care gandim noi ca si popor!
Aproape că și mie îmi vine să spun că nu doar comunismul a fost/este de vină ci și acești pași de melc pe care îi facem azi :( Eu nu prea mă plâng de România, dar asta nu înseamnă că am ochelari de cal și nu văd ce se petrece… Iar când citesc ceva rău de România (mai ales în cărți)… ufff… simt că mă sufoc :(