octombrie, 2012 | Bialog

Pe vremea când nu aveam blog (amintiri de pe Starlog)

12 octombrie 2012 7 comentarii

Nu ştiu dacă v-am povestit vreodată, dar a fost ceva înainte de Bialog :D

A fost odată ca niciodată un blog frumos, conceput de Clau şi de alţi prieteni de la Ineu, de îi ziceau ei “blorum ineuan” şi ar trebui să-i mulţumesc lui Clau pentru existenţa acelui blorum, pe numele lui Starlog (poate de aici vă daţi seama şi cine mi-a botezat mie blogul), căci fără el poate nu aş fi aflat aşa devreme ce e blogosfera. Prin anii 2005-2007, aveau loc pe Starlog discuţii aprinse şi interesante, zilnice, dacă nu chiar mai multe pe zi şi odată, într-o zi de iarnă, mi-au făcut şi mie onoarea să mă cheme să-mi dau cu părerea pe acolo. În condiţiile în care ei erau (sunt) toţi băieţi, 90% pasionaţi de ştiinţă şi … tehnică, pentru mine a fost o onoare căreia, abia i-am făcut faţă…

Păcat că nu m-a ţinut prea mult şi asta la drept vorbind, pentru că nu îmi prea găseam locul acolo… şi cred că a fost unul dintre cele mai bune feeling-uri pe care le-am avut vreodată, căci văzând că locul meu nu-i acolo, i-am zis într-un 1 decembrie lui Clau că eu vreau să-mi fac blog, doar al meu… taaaadaaaammm…

Foto

Întorcându-mă în timp, în zilele astea de zăcut la pat, mi-am redescoperit articolele, puţine, de pe vremea când Starlog-ul m-a primit cu braţele deschise şi nu mare mi-a fost mirare să văd că de fapt şi pe vremea aia mă interesau aceleaşi lucruri, de unde mai concluzionez a mia oară că ceea ce ne defineşte nu se va schimba fundamental niciodată. Ca să vă lămuriţi, printre articolaşele mele se numără o excursie de 1 mai la Moneasa :) un articol anost, ce-i drept despre filmele anului 2006 (vai de capu’ meu!!), recomandarea unei cărţi şi chiar una din zilele petrecute la Paris în 2009 le-am scris acolo, nu pe Bialog, deşi Bialogul deja se pregătea să facă un an …

O să găsiţi aici şi reţetele mele care au mai apărut şi pe fratele pofticios al Starlog-ului, blogul gAstronomic, numai că într-o vreme Clau a dorit să elimine gAstronomicul şi a mutat tot pe Starlog, ei… până la urmă a renunţat la idee şi în prezent ele amândouă există, dar nu prea mai scrie nimeni pe ele, din păcate. Băieţii, majoritatea s-au însurat, majoritatea şi-au dezvoltat alte bloguri: Clau a mers pe parsec.ro, Tiq a mers pe STILPU, Cristi pe masa-pustie, Dani a rămas Ionesta, Radu a plecat la Berlin şi a ajuns la Dresda fără să-şi facă blog, Cătălin tot fără blog ne salută de prin Munchen, dar îi mulţumim că ne găzduieşte blogurile sub acoperişul său, iar de restul nu prea mai ştiu… eu sunt în fiecare zi cu voi, aici.

Foto

Carti

Lectura de convalescenţă

11 octombrie 2012 7 comentarii

Când nasul vrea să concureze robinetul, iar fiecare încercare de a-ţi ţine capul drept este sortită eşecului, a sta în pat este soluţia imperios necesară. Printre mormane de serveţele, pături groase, căni cu ceai medicinal, supe la plic cu mai multă apă decât e necesar şi ce să ne mai ascundem, o stare generală pe care literalmente o poţi auzi după cum îţi vâjâie capul, trebuie să-şi facă până la urmă loc, relaxarea. Şi sunt multe şi diferite moduri de a o obţine, e televizorul care orice ar debita nu prea mai contează că oricum eşti ocupat să îţi pui mucii în batistă la fiecare jumate de secundă, ar mai fi un prieten care să-ţi ţină de urât, dar care s-ar plictisi rapid pentru că tu gâfâi ca după maraton şi cauţi din priviri şerveţelul (unde e şerveţelul?), deci nu ţine şi ar mai fi, desigur, singurul lucru care să-ţi ia gândul de la respiraţia deficitară şi de la udat batista (de unde frate, atâta apă? eu mă tot întreb)… o CARTE! Deşi cu singuranţă răcelile mai trec şi altfel şi poate gândul v-a fugit acolo.

Dar cărţile, atunci când viroza e prezentă pot fi nişte duşmani cu care să te lupţi şi vă rog să mă credeţi că nu mai ai nevoie de alţi duşmani când ai cactusul în gât, inundaţia în nas şi tornada în creieri, aşa că trebuie să cauţi bine acea carte care să te ţină departe de problemele tale şi care, dacă se poate şi nu ceri prea mult, să te destindă, să te facă să râzi. În caz contrar mai bine alegi varianta la care v-a fugit gândul, serios!

Titlu: Sex în (per)versiunea clasică

Autor: Simona Catrina

Nr. pagini: 253

Cărţile Tango

Aşa că am abandonat toate cărţile pe care le aveam începute şi am început acea carte, care întruneşte toate atributele cerute de mucosul din vârful patului. Ocazie cu care am decretat că Simona Catrina e o tipă care ştie cu adevărat să scrie cât să alunge în doi timpi şi trei mişcări orice viroză nepoftită… Atât de nostim scrie, încât atunci când am râs cu gura până la urechi între paginiile cărţii Sex în (per)versiune clasica m-am simţit cel mult un bolnav închipuit, deşi nu eram… Nu se putea astfel, să las să treacă acest moment fără să vă recomand cartea cu căldura celor aproape 38 de grade ale mele. Eu vă spun sincer că, dacă azi mă simt mai bine e şi pentru că ieri am început această carte. Cu ea în braţe, cu o pătură mai moale ca o mâtă plictisită, cu o cană de ceai fierbinte ca toate visele de amor şi cu un borcan de miere mai duce ca păcatele, o răceală e doar un amănunt ce trebuie ignorat.

Dar să vă mai zic despre carte, n-am terminat-o evident… poate la următoarea viroză (glumesc!) dar merge repede şi e ceea ce eu numesc o carte mai amuzantă ca orice banc. De ce? Pentru că tratează cu extrem de mult umor lucruri de altfel foarte serioase, lucruri pentru care oamenii se iubesc, se urăsc, se împacă, se despart, se ironizează, se critică, se laudă, se sinucid, se maturizează sau nu, lucruri care în marea lor majoritate se petrec de când lumea şi pământul … în pat sau, mă rog…

Şi ce m-a făcut să mă rup din lectură şi să vă scriu este următorul fragmenţel: “Barbatului îi face rău sexul, cred. Altfel nu se explică de ce, după fiecare extaz artezian, are o faţă de bolnav de Salmonella. Cu o pereche de ochi sleiţi, cu gândul navetă între ce o fi grăuntele ăla din tavan şi ce se face Steaua fără Dică, bărbatul post-orgasmic zace jignitor. Te-ai străduit să scoţi scântei din el, impactul a fost senzaţional, patul făcea ca iapa lui Vodă, dânsului i-a plăcut şi dădea semne că o să-i pocnească splina de plăcere, gâfăia ca la urgenţe. Apoi, în momentul culminant, un urlet prelung, de lup nemâncat, a certificat calitatea actului. Dar la zece secunde de la măgulitorul răcnet satisfăcut, se trânteşte pe banda lui de pat şi auzi, pe întuneric, cum i se dezumflă faţa”.

Da, e o carte destul de feministă aşa, dar să nu credeţi că de femei nu se ia, ooo, se ia şi încă cum, aşa că dragii mei cititori bărbaţi, nu disperaţi, autoarea e doar comică nu şi ironică, sau cel puţin nu doar la adresa voastră. Că am reprodus eu acest fragment, este pentru că aici am râs mult şi bine de una singură şi am hotărât să merg să-mi mai fac un ceai… de mentă ;)

România, Travel

City break la Sfântu Gheorghe, unde fluviul se recunoaşte înfrânt

9 octombrie 2012 29 de comentarii

2007 a fost un an de pomină sau dacă vreţi, îi pot zice de graţie, ca să sune mai elegant, dar printre altele a fost şi anul în care am ajuns pentru prima, şi până acum, singura data, la marginea Deltei Dunării şi acolo unde marea înghite în ea şi ultima picătură din Dunărea zbuciumată. În timp s-a dovedit că excursia asta din Deltă a însemnat foarte mult pentru mine şi de aceea azi vă recomand să vă rupeţi din programul călătoriilor voastre, măcar un city break şi să i-l dedicaţi din inimă.

Trei sau patru zile în Deltă şi pe plaja de la Sfântu Gheorghe, căci acolo vreau să vă trimit, pot fi petrecute în orice sezon, dar nu vom ascunde faptul că iarna poate fi inaccesbil sau oricum foarte dificil de văzut şi savurat, însă oricare dintre celelalte anotimpuri vă stau la dispoziţie. Eu am ales vara, în fine, nici n-am ales eu, doar m-am trezit într-un început de august acolo.

Din orice colţ de ţară poţi ajunge la Tulcea cu un tren (chiar recomand trenul ca şi mijloc de transport pentru acest city break), iar de aici cu BAC-ul ajungi în oricare dintre braţele Dunării. Pentru Sfântu Gheorghe am avut senzaţia că am nevoie de Sfântu Aşteaptă, dar drumul obositor şi lung cât o zi de sărbătoare în plină zi de vară, şi-a anihilat efectul în praful celor 34 de grade dintr-un sat parcă părăsit. Dar ce să ştie un orăşean despre pustiu (?) căci cu siguranţă noi păream mai pustii decât oricare dintre oamenii care locuiesc şi trăiesc acolo. Nu o să uit niciodată cum îmi trăgeam trolerul prin nisipul acela atât de fin încât nu ştiai exact ce e. Nu mă întrebaţi ce căutam pe acolo cu troler-ul, eram la început în ale călătoriilor. Voi să nu faceţi ca mine.

Ne-am cazat la Delfinul, un sat de vacanţă cum nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci, dar pentru a simţi mai bine locul eu vă recomand să vă cazaţi la localnici, unde puteţi contra unei sume modice să luaţi şi mesele gătite de o gospodină iute la ea acasă. Altfel va trebui să vă mulţumiţi cu hamsiile prajite lângă o porţie de cartofi prăjiţi… în fiecare zi, oferta nu pare prea diversă şi în fond, pentru ce ar fi, doar n-ai bătut atâta drum ca să papi ca în centrul Clujului sau Bucureştiului.

Plaja de la Sfântu Gheorghe e nesfârşită şi jur că eu aşa plajă numai în Italia am mai văzut. Desigur în Italia era amenajată, aici era şi sper că încă mai este, sălbatică. Asta e toată nebunia cu ea, e SĂLBATICĂ şi e UNICĂ, nu ştiu cum arăta Vama pe vremuri (că eu eram mică în vremurile alea) dar eu am presupus că aşa. Şi ce valuri, chiar n-am mai văzut aşa valuri nicunde de atunci. Mai apoi e locul acela de contopire, eu mi-am zis că stau cu un picior în mare şi cu unul în Dunăre şi nu greşeam, aproape vedeai cum valurile se înţeleg să se accepte şi să trăiască împreună, e o lecţie a apelor. Fluviul se dă bătut în faţa mării, iar marea îl linişteşte cu valurile ei până îl înghite complet.

Desigur, Delta, poţi alege să petreci o zi aici măcar (aşa ca mine) sau să petreci o vacanţă întreagă şi să încerci să numeri cormoranii şi pelicanii şi alte vieţuitoare de care mai mult ca sigur vei auzi pentru prima dată. O barcă verde ne-a luat de pe un ponton şi ne-a transportat fix în mijloc de natură pură, aici am aflat că şerpii sunt prietenoşi (eu am o mare problemă cu ei) şi că un pelican bătrân când simte că-i pe moarte, se izolează de grup şi pleacă să moară singur. Mi s-a rupt inima când am văzut unul plutind încă viu (dar pentru cât timp?) în derivă.

Delta are mirosul ei, muzica ei şi în esenţă, viaţa ei. Delta te rupe de lumea ta, pentru o zi, două… nouă şi unii acceptă ruptura asta definitiv şi nici nu mai vor să se întoarcă la ale lor, alţii ca mine, ca voi, probabil o să părăsiţi aceste locuri după o vreme, dar Delta vă va rămâne în gând, ca locul unde nişte prieteni buni au făcut un castel de nisip, s-au simţit minunat, au trăit la maxim, da, la maxim şi s-au bucurat de viaţă… dar cât poate trăi un castel de nisip?

Vizitaţi Delta şi braţele Dunării, se poate ca în 3 zile să prindeţi gustul unui tărâm parcă din altă poveste. Când aud de cineva care a ajuns în Deltă aud instant în mintea mea, oare de ce?, melodia asta. A! şi toate astea se pot vizita cu bani puţini, destul de puţini, niciodată nu vei avea nevoie de bani foarte mulţi ca să fii numai tu cu gândurile tale, aminteşteţi asta când îţi vei plănui următorul city break.

Eu nu m-am mai întors în Deltă de atunci şi dacă ar fi să o mai fac vreodată, o să stau pe acolo cu un nod în gât, cu gândul la apă, la viaţă, la fericire, la nimic, la pustiu, la un castel de nisip şi la prieteni. Da, cu siguranţă la prieteni! Delta e la Sfântu Gheorghe şi e despre prieteni… la mine.

Acest articol face parte din campania blogosferei româneşti turistice cu scopul de a promova ideea de petrecere a unor city break-uri în România. Un mare număr de bloguri de călătorii au publicat astăzi articole pe această temă şi vă recomand să le citiţi: Placerea de a calatori, Lumea Mare, Viajoa, Travel Girls, Elena Ciric, Hai la Bord, Calator sau turist, Turistu, In turneu, Turism Market, Travel with a smile, Imperator Travel, Imperator Travel (in limba engleza), Trans-ferro, Ciprian Caraba, Cristian Francu, Pop Marius, Ioana Budeanu, Lipa Lipa, Paravion, Aliceee, TravelBadgers, Ghid turistic digital 2.0, Roxana Radu, Apolloro…

Carti, Concursuri, Franta, Travel

Escale europene (partea a-II-a) + Concurs

8 octombrie 2012 24 de comentarii

Fix acu’s două săptămâni începusem să vă povestecs despre o cărticică frumoasă, pe numele ei Escale europene, primită cu drag de la prietenii anticari Colţul Colecţionarului. Am ales atunci să vă povestesc despre ea în două episoade împărţind-o în Italia şi Franţa, iar dacă data trecută am vorbit despre Italia, azi vine rândul Franţei.

Noutatea o constituie însă faptul că vă ofer această carte cadou. Facem un concurs fulger: Ce oraş european aţi vizita fix maine şi DE CE, dacă s-ar ivi o oportunitate? Aştept răspunsurile voastre ca şi comentarii la acest articol, până duminică 14 octombrie ora 20. Lunea viitoare, pe 15 deci, vă anunţ cui voi trimite cartea. Va câştiga cel mai elaborat răspuns, asta pentru că eu urăsc tragerile la sorţi.

Să continuăm aşadar călătoria lui Virgil Marinescu şi a soţiei sale de la graniţa dintre Italia şi Franţa. Autorul notează: “10 septembrie 1986, ora 16.05. Suntem în Franţa!”, unde putem observa cu câtă victorie în glas îşi anunţă intrarea pe tărâm francez. Râzbate aici o dorinţă numai de un călător împătimit înţeleasă şi mai apoi cultivată pe ceea ce noi obişnuim să numim ori un “paradis al luxului” ori o “enclavă a snobismului”: Coasta de Azur (Nisa, Monaco, Monte Carlo, Cannes). Autorul le numeşte perle ale litoralului Franţei, iar dacă între timp chiar asta au rămas, eu n-aş putea să vă spun, căci din păcate n-am ajuns în zonă decât prin intremediul imaginilor altora. Şi da, a fost cam suficient ca să mă îndrăgostesc iremediabil. Oarecum dezamăgitor pentru mine a fost faptul că nu a inclus în această vacanţă măcar o oprire în Provence, căci a fost atât de aproape… dar probabil la acea vreme, adică cu nu mai puţin de 26 de ani în urmă, se prea poate ca zona să nu fie atât de atractivă pentru românul obişnuit cu satele sale, pun pariu (şi poate l-aş pierde) că ceva de genul acesta se gândea pe atunci: “avem noi sate destule ca să ne mai atraga Provence-ul lor”. Cu siguranţă unii aşa gândesc şi acum…

Foto

“… Seara, o ultimă revedere a falezei din Cannes, după care – a doua zi dimineaţa – <călătorului îi stă bine cu drumul>… spre Valea Loirei, următorul obiectiv al periplului nostru…” Aşadar pentru următorul capitol poposim pe arhicunoscuta vale franceză cu castele ei de basm. Superbă şi intimă întâlnirea descrisă cu fiecare castel în parte, asemănarea cu o Bucovină numai de el ştiută m-a făcut să-l îndrăgesc şi mai mult pe autor. Descrierile cu iz de basm apar şi atunci când, ajunşi în apropierea Parisului, merg să viziteze Versailles-ul.

Toate drumurile prin Franţa acestei vacanţe au dus la Paris “oraşul lumină”. Admiraţia, aproape excentrică pentru această metropolă, cucereşte fiecare propoziţie în care se încearcă descrierea ei. Însă, orice ar pune autorul, parcă tot sărăcăcioase rămân frazele, iar el ştie asta, ar cuprinde tot Parisul în căuşul palmei şi l-ar lua cu el în maşină înapoi spre România.

Veneţia “oraşul decor” este ultima oprire a călătorilor noştri în această vacanţă aproape neverosimila în acei ani. Ce ar mai fi de spus, despre acestă cărtică mică, vă voi spune lunea viitoare, când o să anunţ şi câştigătorul concursului. Până atunci, o să vă rog să nu uitaţi de un răspuns frumos referitor la oraşul european pe care vă doriţi cu ardoare să-l vedeţi… Baftă tuturor, abia aştept să vă citesc răspunsurile :)

P.S. La fel ca data trecută, am încercat să ilustrez cu poze de la mine, aşa că, în afară de prima fotografie, restul sunt din arhiva personală.

Carti, Franta, Travel

Cea mai frumoasă librărie din lume

7 octombrie 2012 16 comentarii

La Paris, în Cartierul Latin, pe Rue de la Parcheminerie, am descoperit cea mai frumoasă librărie în care mi-a fost dat să intru. Nu, nu este mai mult decât o librărie mică şi înghesuită cu cărţi de la podea şi până la tavan, dar este Raiul pe pământ. Aproape că am început să tremur la intrare, de încântare.

O zărisem după ce am luat masa de prânz şi am decis să mai hoinărim în neştire, să ne pierdem pe străduţe fără să bifăm obiective, fără să ne grăbim undeva anume, fără orar şi fără să ne pese de ceasul, ce măsura acum oricum, timpul, numai după bătăile inimii. Pentru a mia oară mi-am dat seama că aşa descoperi cel mai bine un loc, mergând fără ţintă, purtat de paşi şi de o intuiţie nedesluşită. Am văzut apoi câteva standuri din lemn, vechi, cu reduceri colorate… erau CĂRŢI…

Înăuntru nu era altceva decât nemurirea. La Librairie Canadiene, căci se pare că ăsta îi era numele, te întâmpina la intrare cu un raion maaare dedicat cărţilor de călătorie. Rafturi care aveai impresia că se vor rupe imediat, cărţi unele peste altele, claie peste grămadă, creiau acea atmosferă de pasiune pură pentru cei care deţineau librăria, se simţea miros de afacere din pură plăcere, parcă nu aveai parte de mult marketing pe acolo, cărţile acelea se vindeau din pasiune, pasiune pentru ele însele, iar mie asta mi s-a părut fabulos şi înălţător.

Aici mi-am petrecut următoarele patruzeci de minute şi aş mai fi stat dacă puteam să-mi cumpăr tot ce îmi doresc… dar, pentru că n-am putut, am decis să ies aşa cum am intrat, adică încântată peste măsură şi îmbogăţită spritual doar de răsfoirea delicată a unor cărticele despre Paris sau Provence, răsfoire făcută cu atenţie aproape religioasă, de parcă nu-mi doream să cadă ceva dintre paginile lor. Mi-am promis, că atunci când o să cresc şi o să am de spart o sumă frumoasă pe cărţi, aici vin să o sparg… până atunci, rămân cu o oarecare tristeţe că la pe la noi NU am văzut aşa o librărie care să mă bucure, dar în schimb noi avem concept-store-uri care de cele mai multe ori nu-mi spun nimic la cât sunt de impersonale… şi de fără viaţă… iar la o librărie VIAŢA e totul!

România, Travel

Vederi din Târgu Mureş (cuvinte şi fotografii)

5 octombrie 2012 23 de comentarii

Ieri am petrecut o zi mai mult decât agreabilă la Târgu Mureş, în companiei unei prietene. A fost o ieşire ad-hoc, dar una de care o să-mi aduc aminte multă vreme. Mersi Lili pentru invitaţie, am descoperit împreună cât de frumoasă poate fi o zi banală de joi (sau oricare alta).

Pentru că ştiu că Lili v-a pregăti pe săptămâna viitoare un material mai amplu despre acest orăşel din centrul ţării, eu mă voi rezuma la mult mai puţine cuvinte. În primul rând vreau să să spun că la o socoteală mai atentă am descoperit că eu am mai fost în două vizite la Târgu Mureş, dar niciuna de o zi, ca cea de ieri, şi pe lângă asta am mai trecut de două sau trei ori fără să opresc. De la prima vizită mi-a plăcut oraşul, iar ieri doar am aprofundat. Oraşul e mic, dar e curat şi e cu alt suflu decât alte oraşe mai mari sau mai ofertante din ţara noastră. Te poţi plimba şi pierde o zi la Mureş, în capitala de judeţ, fără să te plictiseşti, cu o singură condiţie; să ai o companie plăcută :)

Pe lângă asta mai este acea idee de slow travel (că bine zice Lili, tare ne mai place să reinventăm concepte vechi), care într-un oraş mititel se poate realiza cu brio şi poate fi un început pentru a practica alte “sporturi” slow. De ce e ok un oraş mai mic pentru asta? Pentru că lipsesc tentaţiile care te-ar putea pune pe fast forward, iar asta e mare lucru pentru cineva pe Duracell, înţelegeţi voi…

Aşa că până mă hotărăsc eu ce poze să pun pe Picasa, am ales 8 (opt) pentru acum şi aici ;)

Teatrul Naţional de unde şi-au luat avânt mulţi artişti ai României

Un gând pentru Franţa (în gând, cu gândul la Beziers)

Ei, dacă asta nu seamănă cu Piazza Venezia din Roma, nimic nu mai seamănă…

Multe poţi descoperi cu ochii spre înălţimi, nu spre asfalt

Şi acesta a fost momentul în care am ştiut cu ce mai seamănă Tărgu Mureş-ul, cu Aradul

Cât de curat vi se pare?

Fascinaţia pentru o casă care nu e acasă

Soarele de octombrie ne scaldă în “la revedere!”

Cam asta a fost o zi de toamnă bine petrecută, alte informaţii despre Târgu Mureş o să mai aflaţi săptămâna viitoare, îndemnul meu este să îi faceţi o vizită din orice colţ de ţară aţi veni. Se anunţă un weekend cu soare şi peste 20 de grade, numai bun pentru o scurtă ieşire…

Plăcerea a fost (şi) de partea mea ;)

Carti, Poezii