Calea neuitării

Titlu: Franţa – Calea neuitării (în Spectacolul lumii)

Autor: Ioan Grigorescu

Editura: Neverland, 2011

Nr. pagini: 305

Preţ: 29 Ron în librariaonline.ro

Volumul despre Franţa, al lui Ioan Grigorescu (volum din seria Spectacolul lumii), nu este doar o altă carte despre Franţa, un pseudo ghid turistic de duzină ci o lucrare încântătoare despre Arta de a călători. Autorul a ales să dedice un volum întreg Franţei şi citind, descoperi şi motivul; era îndrăgostit de ţara lui Moliere şi a lui Edith Piaf, mergea până la adoraţie către patria care i-a înfiat pe Brâncuşi, Ionescu şi Cioran. Avea un respect deosebit pentru cultura franceză înţeleasă în toate formele sale.

Astfel, cartea lui Grigorescu ajunge un document foarte serios despre Franţa în deplinătatea calităţilor sale, culturale şi artistice, umane şi dincolo de substrat. Răzbat în fiecare frază vastele cunoştinţe ale autorului în toate domeniile cărora Franţa le-a adus atingere. Însă, oricât despre Franţa ar fi dorit scriitorul să fie această carte, ea , în esenţa ei, tot una despre Paris rămâne. Puţinele pagini dedicate altor regiuni (drumul vinului la Norbonne ori notele de pe Valea Loirei) nu fac decât ca, întoarcerea la Paris să fie resimţită mai puternic.

Avem rădăcini adânci în glia Parisului. Aici, sub umbra turnului care zgârie norii, îşi dorm somnul de veci Eugen Ionescu, Tristan Tzara şi Emil Cioran… Să fie oare acesta motivul principal care îl aducea atât de des şi atât de grabnic pe Ioan Grigorescu la Paris, să fie acesta oare motivul pentru care spunea că tremură de încântare căci se află abia la începutul poveştilor sale despre Paris?? Grigorescu a simţit mereu o afinitate până la înfrăţire a poporului român cu cel francez, bazat pe darurile culturale ale unei patrii faţă de cealaltă.

Calea neuitării, a pus scriitorul, subtitlu acestei cărţi şi tot ce a făcut de-a lungul celor 300 şi ceva de pagini a fost să demonstreze cât de nemuritoare sunt până la urmă sentimentele omului faţă de inima Franţei, ce bate necontenit la Paris. Timpul se scurge îndepărtând tot mai mult trecutul care ne ia cu el ca pe nişte siluete vremelnice fără contur. Parisul este o lecţie a salvării de sine. Ba mai mult: Parisul este o lecţie de nemurire!

E o carte complicată, mi-e oarecum greu să scriu despre ea. Probabil o voi relua cândva, însă e o carte vizuală care merită citită după ce ai văzut deja locurile despre care scrie Grigorescu. Mă imaginez recitind din ea, într-o seară caldă de vară, pe treptele ce urcă spre Sacre Coeur, auzind în mintea mea versurile lui Nichita (rostite de acesta după un apus la porţile cimitirului Bellu): Amintiri nu are decât clipa de acum./ Ce-a fost într-adevăr nu se ştie…/ Morţii îşi schimbă tot timpul între ei/ numele, numerele, unu, doi, trei…/ Există numai ce va fi,/ numai întâmplările neîntâmplate,/ atârnând de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate…/ Există numai trupul meu înlemnit,/ ultimul, de bătrân, de piatră./ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini,/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră./ O, numai ei vor fi într-adevăr!/ Noi, locuitorii acestei secunde/ suntem un vis de noapte, zvelt,/ cu o mie de picioare alergând oriunde…”