Să scrii. Să TE așterni…

… e un semn de vulnerabilitate fără de care eu nu pot trăi. Și totuși, au fost câteva momente în care nu am putut să o fac. Nu am putut scrie niciun cuvânt pentru că nimic nu mi se părea că poate exprima ce simțeam exact, nu, cuvintele nu erau prea sărace, erau pur și simplu inexistente. Nu se inventaseră. E drept că la marile fericiri și la marile nefericiți n-am putut scrie, chiar dacă la nefericiri putea fi chiar terapeutic… n-am putut. Sigur că era blocaj pe toate planurile, gânduri prea multe, amestecate îmi alergau prin minte ca într-un blender. Na scrie! Așterne pe hârtie ce e în capul tău! Scrie dacă poți!

ecrire-lamour

Au fost, de asemenea, alte câteva momente când am crezut că o scrisoare, pe care nu am scris-o, mi-a schimbat cursul vieții și alta, pe care scriind-o, poate că m-a adus unde sunt azi și la ce sunt azi. Cred de asemenea că pot, încă, scrie ceva care să schimbe alte căi ale vieții, dar poate nu neaparat ale vieții mele. Că e o scrisoare, un mail, un mesaj, un articol aici sau în altă parte, ele pot schimba și cred în puterea cuvântului scris mai mult decât în mine cu tot ce reprezint. IDEILE așternute încă ne definesc, omul e o ființă care scrie… își scrie viața, povestea, patimile. Dacă n-ar fi scris nimeni, cine am fi fost noi azi?

écrire est une armefoto 1 & foto 2

You may also like

12 comentarii

  1. Articolul e minunat. Si pentru mine scrisul e ceva terapeutic. Scriu de atat de mult timp incat nu-mi pot imagina. Pe vremea cand nu existau telefoane, le scriam prietenelor mele de la bunici. Cand am suferit din iubire, am scris scrisori care nu au fost vazute niciodata de nimeni, dar care mi-au facut mai mult bine decat orice altceva. Scrisul e minunat!

    1. ESTE! În ultimii ani cred că am scris la fel de mult pe cât am vorbit. Și cine mă cunoaște știe cam cât vorbesc eu și cam cât de lejer discut cu oricine, aproape despre orice. Să nu aud, varianta taciturnilor la asta, cum că cei care vorbesc mult gândesc puțin, că e o stereotipie tâmpită, înfiorătoare. Mai bine să aud cât de mult sunt apreciați cei de la care nu trebuie să scoatem câteva cuvinte sub amenințare, căci nimic nu mi se pare mai stânjenitor decât o discuție care nu se leagă cu un om care tace mai tot timpul… laughing

  2. Pana la urma sunt povestile pe care le intalnesti in drumul tau prin viata cele care se doresc a fi scrise. Scrisul e intr-un fel datoria noastra fata de ceea ce ne ofera viata.
    Frumos articolul tau. M-am regasit in el.

  3. Eu mi-am dorit intotdeauna sa scriu insa nu mereu am gasit calea potrivita. Au fost jurnale, le-am distrus, au fost scrisori, le-am trimis departe, au fost randuri ce acum zac prin mailuri, a venit blogul si am inceput sa ma lupt cu autocenzura, cu sensurile figurate ale cuvintelor etc. si toate astea mi-au prins bine pentru ca azi fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: scriu.
    Legat de mari fericiri sau nefericiri, eu in primul caz ma bloghez, in al doilea… scriu versuri sau ceva mai ermetic ca de obicei. Asa simt nevoia sa ma exprim si in toti acesti ani am invatat sa nu-mi controlez exprimarile ci sa le las sa-si gaseasca forma pe care sentimentele si starile interioare o cer… Poate de aceea, n-as schimba niciodata formatul blogului din ceea ce e acum: unul personal.

    1. Nici eu nu am găsit mereu calea potrivită de a scrie… nici acum nu sunt sigură că am găsit-o, dar cert e că dacă nu scriu o zi sau două mor câte puțin, serios! In urmă cu 10 ani nu credeam asta despre mine, deși aveam vagi semnale in directia asta. Cred că mi-au mai trebuit 10 ani de lectură ca să-mi dau seama că eu TREBUIE să scriu… Sunt curioasă după încă 10 ani cum va fi, cum mă voi fi “așternut” happy

  4. Foarte frumos spus! intradevar si eu cred in puterea cuvantului si de fiecare data imi iese daca scriu, daca astern pe hartie, daca exprim ce simt eu in momentele acelea.

    Multumim pentru aceste ganduri si la cat mai multe postari

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.