Ziua mondială a poeziei; două poeme turistice

Azi este ziua mondială a poeziei şi cum ador poezia atât pe cea de pe hârtie cât şi pe cea din viaţă, una hrănindu-se din cealaltă, nu am putut să ratez această zi fără să vă ofer câteva versuri mai ales că am găsit două poezii “turistice” foarte frumoase şi… pitoreşti ;)

Prima este poezia lui Ion Minulescu – Turism, din volumul Nu sunt ce par a fi :)

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi…
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi…

Aşa sunt toate fetele la munte…
În prima zi –
Oricare-ar fi –
Se lasă sărutate doar pe frunte…
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze…
Iar în a treia
Sau a parta zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate…
Deşi – prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele… coboară…

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi…
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi –
Un dar de ziua nunţii lor –
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii… vecilor!…

Iar a doua poezie aleasă îi aparţine mai tânărului Mircea Cărtărescu, intitulată Pompei,

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterana,
dar cum este posibilă atâtă distrugere?
aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi 
zidurile rămase-n picioare,
pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă 
o curte interioară cu un ciot de havuz. 
sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe 
tencuiala slinoasă? 
menadele sunt roşu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgălite? 
ce amintire, din ce oraş, din ce seară, le umflă sânii rotunzi? 
norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite 
furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişă
ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie. 
fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu, 
graminee foşnind lânga pulpa satirului –
dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ, 
unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde 
sunt termele 
de faianţă şi fard ale snobismului tău?

sunt vitrine apoi, cu oameni pietrificaţi, cu câini surprinşi de 
catastrofă încolăciţi
dormind sau abia făcând ochi
cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică
uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin curţi,
la pensionarii pictând cu terebentină şi duco tablouri de gang,
totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de şist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte –
găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ
incolăcită de râme şi urechelniţe.
rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite, 
printre dărăpănăturile astea,
printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta