Cum e să fii boboc

După cum știm a început anul universitar. De ieri am luat și eu din nou drumul școlii mai energic (că noi am început de fapt de la 1 septembrie). Cred că finally acesta e ultimul an din cei 20 de care se pare că “mi-am făcut parte”. Nu asta e ideea, ci faptul că mergând alene pe stradă am observat cât de animat e Clujul din nou, cât de colorat și mai ales cât de “studențesc”. Pe cuvânt de cercetaș că dacă nu avem de mers la un seminar doctoral în altă parte decât la Universitate m-aș fi așezat frumos pe treptele de la sediul central de pe Kogălniceanu și aș fi urămărit forfota, poate aș fi fotografiat-o ca să v-o arat și vouă.
 
Cel mai mult din tot acest nou tablou vechi, de început de toamnă mă distrează bobocii, îi vezi și îi simți de la o poștă, sunt chiar de toate felurile, din aceeia cu inocență în priviri (încă) și cu o vestimentație de liceu (încă), din aceeia care par că ei puseseră coada la prună (doar acum sunt studenți, “ce pana mea”), din aceLEA cu colanți în toate culorile și eșarfe la gât mai multe decât necesarul, din aceLEA cu ochelari de aviator chiar dacă afară plouă, din aceeia care încă nu sunt studenți pe de-a-ntregul dar care știu ei acolo în sufletul lor că anii ce vor urma vor fi super cool. Mi-a venit să râd așa de tare azi pe stradă… dar brusc mi-am amintit de mine… pe vremea când eram boboacă (ce-i drept fără ochelari de aviator și fără colanți sau eșarfe pentru că nu erau la modă sau nu știam eu, dar cu gândurile alea de super cool acolo în suflet).
 
Nu o să uit în veci cum am mers fain frumos la Deschirea anului Universitar prima și singura dată din acești prea mulți ani universitari, cocoțată pe niște tocuri (nu știu ce o fi fost în capul meu), cu o pereche de pantaloni negri, cam ca la BAC adică, cu o poșetă imensă și cu hârtii de zici că drept atunci urma să ne țină cineva un curs la care noi trebuia să scriem. Eram așa de buimacă, dar eram și foarte cu capul pe sus, asta ca să nu zic cu nasul, pentru că cu nasul nu eram :D M-am dezumflat în două zile, sau hai fie, poate mai mult, dar a doua săptămână de studenție sigur m-a găsit dezumflată :))
 
Nu au trecut de atunci decât vreo 7 ani, dar azi m-am întors iar la statutul de boboacă și am încercat să-i înțeleg pe toți cei pe lângă care treceam, m-am gândit puțin la visele lor (sper ca unii să fi venit aici cu un bagaj de vise), m-am gândit la viețile lor (ce turnuri vor lua aici, de acum încolo?), m-am găndit până la urmă la viața mea… ce turmură a luat de când am fost boboacă și până acum? cum stau cu visele?…căci eu mersesem cu bagajul..hmmm….
 
Baftă celor care acum încep, curaj celor care acum termină, sau sunt pe cale de a o face, pentru că în ambele cazuri e nevoie de un strop de nebunie ca să poți merge mai departe. Bobocii o au, noi ceilalți putem lucra la asta :)

You may also like

2 comentarii

  1. E frumos sa fii boboc si sa crezi ca incepand de maine vei schimba lumea.

    Tocmai ce a ajuns dragul meu frate la Bucuresti sa-si ia camera de camin…e atat de entuziasmat de zici ca se muta la Hilton. happy

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.