First of all… nu știu alții cum sunt dar eu, nu că nu m-am considerat o ființă dificilă, dar nici cei din jurul meu (99%) nu m-am categorisit drept o astfel de persoană. De când mă știu am fost mai mult altuistă decât egoistă (uneori nu strică să fii egolist, e chiar indicat), așa că nu mică mi-a fost mirarea ca cineva care mă cunoaște într-o foarte mică măsură să mă facă pe față o egosită fără leac. Buuun… am trecut peste asta… au urmat altele… din partea aceleiași persoane (am renunțat să le mai contabilizez)… au trecut și alea… eu mereu am lăsat și las portițe deschise, nu-mi plac conflictele de orice natură ar fi ele, indiferent cine le provoacă… dar de pus la suflet la pun, mai ales atunci cănd ȘTIU că vin din răutăți de care eu nu aș fi capabilă. Celebrul “nu e drept” îmi sună în minte ca un clopot vechi din turla unei biserici înalte.
Cred că în momentul de față am o dilemă, credeam că pot comunica cu oricine, la orice nivel, nu intrând peste oameni de-a valma ci cu tact, însă (cam târziu poate) mi-am dat seama că există și ființe cu care nu pot comunica deloc, indiferent cât de mare ar fi efortul din partea mea (a se citi, indifernt cât las de la mine). Pe unii pur și simplu orice atitudine îi nemulțumește, dar rău de tot și atunci din frustare probabil, că mai bine nu pot să zic (deși mă feresc de acest cuvânt) vin și-ți aruncă în fază niște chestii (verbale evident) pe care nu știi cum să le iei și sub pretextul de” “eu nu mă feresc, îți zic în față”, fără să se gândească (normal dacă au creierul cât o stafidă) că ceea ce consideră ei legitim de “spus în față” e doar o părere (proastă) de-a lor, îți varsă ție tot năduful.
Să fiu mai “precisă”… o persoană din anturajul meu (cu care sunt pe picior de egalitate, nu-mi e superioară sau ceva…) găsește tot felul de motive (complet idioate) că să aibă nemulțumiri vis a vis de mine (sau mă rog, de felul cum mă “comport” eu vis a vis de ea). Nu cred că are sens să vă zic că eu mă comport normal ca și cu ceilalți oameni din jur, doar că ce o fi normal pentru unii e total deplasat pentru alții, altceva nu aș ști să zic.
Sunt perfect conștientă că nu poți mulțumi pe toată lumea, în definitiv nici nu cred că ar trebui să ne propunem asta, dar uneori genul de persoane relativ descrise mai sus par aș face un scop în viață din a fi “gică contra”. M-am dezamăgit mulți oameni cu atitudini de acest fel, dar o persoamnă asemănătoare cu așta de care aluziv încerc să vorbesc nu am mai nimerit. Poate că dacă nu aș fi trăit în colective de oameni unde armonia se împletea cu stil cu anumite stari tensionate, poate dacă nu aș avrea har Domnului prieteni și nu aș fi încojurată de oameni care mă cunosc, aș zice că e ceva în neregulă cu mine, cu persoana mea sau cu reflecatarea personalității mele în relațiile cu cei jur.
Apoi, după ce îmi trece starea de “cum naiba?” îmi aduc aminte de viața mea, de familia mea, de prietenii mei și de cunoscuții care îmi inspiră încredere și cărora și eu le inspir asta fără să mă cunoască neaparat și brusc nu mă mai “arunc în cuțit”, să se arunce cei nemulțumiți, nu așa e corect?
