Povestea târfelor mele triste


Titlu: Povestea târfelor mele triste
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: Rao
Colecția: Biblioteca “Gabriel Garcia Marquez”
Nr. pagini: 123
Preț: nu știu (citită online)

“Niciodată nu m-am gândit la vârsta pe care o am ca la o crăpătură în tavan prin care plouă și care îți arată cât ți-a mai rămas de trăit…vărsta nu e cea pe care o ai ci cea pe care o simți.”

Pornind de la această idee subtil inoculată Garcia Marquez construiește un roman pitoresc chiar dacă de mici dimensiuni, în jurul unei povești incredibile din viața unui ziarist bătrân care în ziua în care împlinește 90 de ani vrea să-și facă un cadou inedit. „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”

Așadar șansele ca această carte să te prindă din prima sunt destul de mari și nu vei înceta să te gândeti la ea până ce nu o vei termina. Totuși, acesta nu este un roman erotic, deci dacă te vei lăsa înșelat de cuvântul “târfe” din titlu, o să trăiești o deziluzie, dar chiar și așa romanul trezește pe alocuri sentimente destul de “hot”.

Cu dorința în suflet și nu doar în suflet, bătrânelul nostru pornește spre bordelul unei vechi cunoștințe, Rosa Cabarcas care i-a promis într-un final că a găsit virgina potrivită pentru el. Astfel o cunoaște pe “Delgadina” (botezată așa de el, căci fata se numea altfel), o tinerică de 14 ani, sfioasă dar foarte săracă care tocmai de aceea a venit la bordel ca să căștige bani pentru a cumpăra de mâncare fraților săi.

Deși a plătit pentru o noapte furtunoasă de dragoste, bătrânul nu se atinge de ea pentru ca fata dormea iar lui oarecum i se făcuse milă de ea. În același timp însă moșneagul care avusese la viața lui peste 500 de relații cu diferite femei pe care le plătise, prinsese drag de fată, iar după câteva nopți petrecute la fel, adică doar dormind cu ea în brațe acesta se îndrăgostise pentru prima dată în viața lui. Era cu siguranță un lucru neobișnuit, mai ales că începuseră să i se arate și primele gânduri ale morții, chiar dacă el încă mai afișa șarmul de Don Juan.

În paralel cu noua sa dragoste, omul mai trăiește și amintirile lăsate de celelalte femei care trecuseră prin viața lui (și aici trebuie să remarc faptul că această “laudă” cu carnețeul în care bărbaul trece numele femeilor cu care s-a culcat, apare obsedant prin multe cărți ale lui Marquez). Faptul că le plătise pe toate nu se datora lipsei de potențial a bărbatului ci mai degrabă unei alegeri de conjunctură (la fel ca în “Dragostea în vremea holerei”). Oricum regretul nu își avea locul pentru că omul nostru spunea că “sexul e consolarea care-ți râmăne atunci când nu-ți ajunge dragostea”. Dar nu părea să-l deranjeze nici ideea că nu avusese până la acea vârstă o iubire împlinită, căci și aici era ceva de adăugat: “Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită ci cea neîmplinită”. Omul era mulțumit de viața lui… până la “Delgadina” când realizează că “nu-i nenorocire mai mare decât să mori singur” și mai presus de toate “… să mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste”.

Nu am să vă spun care e deznodământul poveștii, dar dacă doriți cartea mă ofer să o trimit prin mail. Lăsa-ți un comentariu cu mailul și o primiți imediat.

Pisicile frantzuziste…și Capi.

Nu a fost loc în care să ajung aici în Franța și să nu văd pisici peste tot. Se plimbă agale pe stradă și nu dau semne că ar fi sperioase, ba din contră. Pe unele am reușit să le suprind după cum urmează:

Pisica de la Beziers, din fața de la Musee de Beaux Arts dormea liniștită până nu am deranjat-o eu, dar parcă nici foarte tare nu s-a sfiit pentru că am reușit să pun măna pe ea. Cred, pentru că nu mă pricep, că era un motănel pedant.

În Saint Jean de Vedas am găsit următorul exemplar. Vedeți și voi ce elegant stă ea la pozat, aproape că și clipește ca în desene animate. Pare că zice: “…moi?”, sigur e o mademoiselle de cameră scăpată din greșală pe afară.

Mândruța din imagine stătea fix în centru la Jacou ca la stop. Ma privește puțin speriată, dar nu suficient ca să se miște un centimetru. E frumoasă foc și era așa de curată că dacă nu trebuia să calc iarba din părculeț aș fi mers să o iau în brațe.

Domnul este un “cățeluș cu părul creț” care nu fură rața din coteț din simplul motiv că nu cred să fi văzut în viața lui vreuna. Este fotografiat la Montpellier în Tram 2 exact pe scaunul din spatele șoferului. Era împreună cu stăpâna și stătea extrem de cuminte. Cum citesc Singur pe lume, l-am botezat rapid Capi, deși pe Capi din carte mi-l imaginez oarecum altfel :)

Cum nu mă pricem deloc la rase și din astea vă rog pe voi care vă pricepeți să-mi ziceți ce fel de animăluțe văzui :))

La lumina felinarelor

Superbă seara trecută la Montpellier, vânt slab, frig cât să nu uiți că totuși e toamnă, lume multă peste tot, un oraș animat chiar și după lăsarea întunericului.

Și totuși pe Esplanda Charles de Gaulle era liniște deplină, două-trei persoane își mai făceau alergarea de seară, sau vreun stăpân își plimba alene câinele plictisit.
În rest parcul dormea liniștit la lumina felinarelor, în mijlocul orașului și totuși departe de el.



Azi nu am chef.

Nu am chef de plimbări lungi…
…. nici de vizite în locuri noi… nu, azi nu.

N-am chef nici măcar să scriu o poezie deși culmea nu-s într-o stare proastă, ba din contră, am energie chiar dacă m-am trezit la 6 dimineața… poate din cauză că am băut deja două căni de lapte ceea ce acasă nu am făcut de când mă știu.

Nu am chef să termin “Singur pe lume” pentru că am descoperit altă carte care îmi mănâncă timpul. Este vorba de cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii.” Și cum să nu o citesc când este de fapt jurnalul lui Simion din cei trei ani petrecuți în Franța ca profesor? Cum să nu o citesc când descrie Parisul în noiembrie? Cum, când așa îl voi descoperii și eu?

Nu am chef să mă chinui să-i înțeleg pe localnici când vorbesc în franceză, pentru că au un accent care mă termină. Azi la școală mi-am dat seama că mă pot înțelege în franceză cu străinii fie că vin din Israel, Maroc, Spania, Anglia sau Algeria pentru că probabil vorbesc franceza așa ca mine, adică tare, rar, introducând cuvinte din altă limbă sau inventând pe loc altele :)) Și auzi… cică în Paris s-ar putea să înțeleg franceza puțin mai bine, așa m-a lămurit azi într-o engleză de baltă o franțuzoiacă născută la Paris care credea că Transilvania e o țară separată de România, dar văzându-mi nedumerirea s-a corectat la timp.

Nu am chef să-mi termin de copiat cursurile de pe foicelele mele în caiețelul cumpărat (chiar au faine caiete francezii) recent văzând cât de mult scriu ăștia la ore. Enorm, în trei săptămâni aproape am cursuri cât pentru un caiet, ceea ce mie în facultate îmi ajungea poate chiar un semestru (specific că este vorba de un caiet mic).

Eh… și scriind aici, încet și fără grabă parcă, parcă mi-a mai venit cheful. Aș vrea să merg la Cape d’Adge să mai văd odată marea până nu vin iar ploile căci le simt aproape și nu a mai plouat de multă vreme. Dar nu merg azi…. poate mâine.

Voi cum stați cu cheful?

Dacă timpul ce ni se dă…


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ce-ar fi cu viața noastră,
Cum ne-am modifica?
Ce-am face dacă mâine,
nu ar mai exista?
Răsăritul dimineața,
cum l-am aprecia?

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Am fi mai triști cu toții,
dar suntem și așa.
Am alerga spre moarte,
dar alergăm deja.
Apusul serii calde
nu l-am mai apuca.

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ne-am comporta aiurea
și nici n-am observa.
Ne-am dojeni cu gândul
că TOT nu ni se ia.
Dar știm cu siguranță
că totuși nu-i așa?

Poza: efectuată Marți 3 noiembrie 2009 , aprox. ora 7 dimineața, locația Montpellier.
Poezia: compusă Marți 3 noiembrie 2009, aprox. ora 8 seara (da, m-a apucat damblaua) tot Montpellier.

Întrebări și păreri:
De ce din toate listele (minunate) de lecturi care se găsesc pe blogurile oamenilor “citiți” lipsesc cărțile de poezii? Mă răcâie de multă vreme întrebarea asta mai ales pentru că sunt sigură că oamenii aceia au citit și poezii. De ce nu li se dă acestor cărți importanța cuvenită? Cred că o carte de poezii poate cântării cât două romane. Părerea mea :D

Îmi fac planul (în detaliu)

Am pus o grămadă de întrebări pe forumuri despre ce nu ar trebui ratat în Paris. Am primit o grămadă de răspunsuri la obiect și nu numai, deci le mulțumesc tuturor.

Însă vreau ca atunci când mă întorc de acolo să spun că am văzut tot ceea ce mi-am dorit în ăștia 25 de ani. Dar având în vedere că-i vorba de Paris și doar de câteva zile de ședere aproape că nu mai știu ce-mi doresc… sunt atât de multe…

Am rezolvat cu transportul și cu cazarea, deci chiar numai “obiectivele” și “pulsul” ne interesează. Dacă citește cineva aici și a fost pe acolo (pe la Paris), sau chiar dacă nu a fost, dar are o idee cât de mică, nu strică absolut nicio informație în plus, deci să o spună cu VOCE TARE. Mai am două săptămâni de făcut planuri (parte care nu mi-a displăcut niciodată la o călătorie), iar apoi mai multe săptămâni la întoarcere de povestit dacă planul a ieșit (parte care îmi place și ea la nebunie) :))

Diferențe care ne apropie, asemănări care ne despart

Unul din cele mai importante aspecte ale șederii mele pe meleaguri franceze este legat de observarea oamenilor. Nimeni nu m-a trimis aici ca să fac o analiză socială, dar eu cred că asta mă îmbogățește mai mult decât orice altceva pentru că nu în fiecare zi poți studia asta. E una să observi oameni și comportamente pe durata unei vacanțe de 2 sau 9 zile și alta să trăiești o vreme (chiar dacă scurtă) într-un alt mediu decât cel în care te-ai născut, crescut, educat, etc. Și cred că-i al naibii de important. Până la urmă schimbul de experineță înseamnă contact zilnic cu altceva decât la “tine”.

Oamenii de aici știu ce înseamnă următoarele: să gândești liber, să te distrezi liber, să iubești liber, să nu fii constrâns de probleme, să treci de prejudecăți, să nu te uiți urât la cel de lângă tine, să-ți ceri scuze pentru orice nimic (ba chiar să spui că-ți pare rău: je suis desolee e un gest reflex). Deci toate astea înseamnă într-un cuvânt: civilizație. În mai multe cuvinte înseamnă: cultura simțului civic și respect maxim pentru propria persoană care se refrânge asupra celor din jur. Un fel de “Pay it forward” dar la o altă scară. Nu spun că nu există “uscături”, dar eu una, dacă în jur e foarte verde, pot trece lejer peste o creangă uscată.

Să le luăm pe rând:
-în aeroport: sunt atât de relaxați că parcă s-au născut “cu vreme” cum spunem noi, nu se grăbesc (poate doar la metrou puțin, dar nu să te dărâme ca la București), zâmbesc mereu, iar dacă greșesc după cum spuneam își spun mereu chiar între ei că le pare foarte rău.

-în avion: dacă au auzit că s-ar putea să aterizăm în altă parte, nu s-a supărat nimeni ca și cum era tot una.

-în cămin: nu știu engleză decât foarte puțini, dar în aia câtă știu fac glume și parcă nu te poți supăra pe ei, salută de la poartă la spălătorie, în orice moment al zilei au pregătit câte un bonjour/salut chiar dacă te-au văzut prima dată-n viața lor, nu fac petreceri în camere, nu urlă la miezul nopții pe coridoare, nu strigă după tine “păpușa” oricare ar fi apelativul, nu se bagă în seamnă (decât dacă NU sunt francezi cumva, pentru că sunt tare mulți străini pe aici), nu fac mizerie în “oficiu”, nu aruncă gunoaie de la etaj, nu vandalizează camerele.

-în Universitate: sunt conștiinciosi, citesc, nu râd de profesori ci cu ei, profesorii îi respectă și se comportă cu toți ca și cum sunt cei mai inteligenți din lume, le zâmbesc străinilor, se implică, nu fumează în wc-uri, nu intră la oră când îi taie capul, se scuză dacă au lispsit la un, UN curs, pun întrebări și nu abia așteaptă să termine “deșteptu” ăla de la catedră odată, participă la o grămadă de evenimente, umplu bibliotecile.

-la Mall: dacă te întreabă ceva și zici “sorry” își cer scuze cam de patru ori, nu intră în fața la rând la hipermarket nici dacă ei au doar o pâine și tu ai luat jumate de magazin, dacă îi lași în față îți mulțumesc de 10 ori, dacă se blochează o casă nimeni nu vociferează că “nuuu am toată ziua de pierdut, doamnă…”

-în tramvai/tren: dacă te ating din greșală te roagă să-i ierți, nu circulă fără bilet, nu rup scaunele, nu se descalță și nu se întind, nu vor să urce și să coboare toti odată, bătrânii nu zumzăie dacă nu stau jos.

-pe stadă: râd, glumesc, se țin de mână, se pupă des, se îmbrățișază (nu contează vârta, love is in the air), se plimbă foarte mult, aleargă ca să se mențină, nu circulă cu mașinile ca apucații, dacă îți dau un pliant și l-ai luat apreciază asta.

Pe sexe:
Femeile: nu sunt foarte frumoase, dar sunt foarte finuțe, nu se îmbracă extravagant ci chic, extrem de chic, te cucerește stilul lor, cele mai în vârstă sunt tare aranjate (am observat asta și la italience). Cred că de mici li se cultivă un anumit simț estetic. NU am văzut nicio fetiță îmbrăcată în roz, toată cu bluzițe cu Barbie și ciorăpei cu volănașe.

Bărbații: mulți sunt galanți, respectuoși, îndrăgostiți de partenerele lor, li se citește pe față încântarea. Cei tineri par mai rebeli, cei mai bărtâni mai emancipați, dar majoritatea par foarte mișto, deși nu sunt cele mai atrăgătoare ființe.

Mulți spun că francezii sunt “superiori” și “răutăcioși”, asta poate pentru că țin foarte mult la limba lor și nu țin neaparat să se facă înțeleși. Și mai mulți spun că francezii sunt o nație care trăiește după urma unei istorii fabuloase, pentru care cei de azi nu au niciun merit. Poate o fi așa, dar asta nu înseamnă că sunt doar norocoși, ci și că au grijă de ce le-a fost lăsat. Mulți spun că în Franța dacă au întrebat ceva li s-a întors spatele, ei bine…mie nu mi-a întors nimeni spatele încă, ba chiar poate că am avut baftă și am întâlnit oameni buni până acum. Poate la Paris (acolo unde au ajuns majoriatea care au emis păreri) am să văd mai multe fitze decât aici în sud, dar asta nu pot spune decât după. Și dacă e de rău o să vă spun, stați liniștiți.