Țara mea inventată

“O carte e un mesaj aruncat într-o sticlă în mare cu speranța că va ajunge pe celălalt mal.” Isabel Allende
Scriitoarea chiliană este o autoare foarte cunoscută cu cărți publicate și traduse în peste 30 de limbi. Este nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, înlăturat brutal de la putere odată cu lovitura de stat din 1973. Deși autoarea se naște la Lima în Peru în 1942, deși călătorește de mică petrecând varii perioade în străinătate acolo unde tatăl ei adoptiv primește diferite job-uri, deși se vede nevoită să se refugieze in ’73 în Venezuela și deși în prezent trăiește alături de cel de-al doilea soț în SUA cartea de față este o pledoarie pentru țara din sufletulul ei, țara unde a copilărit, unde a trăit cele mai mari drame și cele mai intense bucurii-CHILE.
Este clar o carte de memorii, Isabel Allende iși pune la bătaie toate amintirile spre construirea unui roman captivant și extrem de bine alcătuit. Descrie istoria așa cum a fost, descrie peisajul mirific al țării sale, descrie felul oamenilor, descrie trăirile ei de copil, adolescent și în cele din urmă om matur, de refugiat și descrie contiția de scriitor și jurnalist. Nu la sfârșit lasa însă descrierea foarte amănunțită a calității de străin (înstrăinat de locurile dragi).
Este primul meu contact cu Isabel Allende și primul cu un scriitor chilian (sau a mai fost și Pablo Neruda ?!?, dar parca ceva poezii, în fine). Deși vorbește cu nostalgie nu pot să nu remarc umorul ei extraordinar care apare până și la descrierea părinților, a regimuli politic și chiar a propriei persoane. Astăzi în vârstă de aproape 70 de ani, Allende pare o jovială desăvârșită care deși trecută prin atâtea, inclusiv dedesul fiicei sale Paula in urma unei boli rare, dar manifestată deja la maturitate (lucru consemnat în carte) găsește resurse de a mai scrie, ba chiar de a scrie mai mult și mai bine căci romanele sale ce apar după 1993 anul tragicului evenimet devin bestseller-uri internaționale. Dar dacă stau bine să mă gândesc ea crede că “nimeni nu moare nici cu un minut mai devreme sau mai târziu decât îi este scris” așadar îmi pot imagina de unde optimismul ei debordant și ușurința cu care a trecut peste anumite evenimente.
E genul de carte care nu te lasă să respiri, se citește ușor și parcă, parcă ai vrea să ajungi și tu ca cititor măcar odată in Chile. Cu aceasta cred că Isabel Allende și-a îndeplinit obiectivul: nu a lăsat pierdute amintirile ei despre Chile ba mai mult le-a împărtășit și poate chiar le-a “înflorit”/inventat. ” Asta e nostalgia, (spune ea): un dans lent și circular. Amintirile nu se organizează cronologic, sunt ca fumul, schimbătoare și efemere, dacă nu le așterni pe hârtie dispar în uitare.”