Oradea

Înainte de toate vreau să spun că acesta este un post cu dedicație…pentru prietena mea CLAUDIA (de care mi-e tare dor) și care știu că o să citească aici. Îi spun pentru a mia oară că fără ea timpul pe care eu l-am petrecut la Oradea ar fi fost mult mai sărac.

Bun, deci Oradea…cred că mami s-a îndrăgostit de oraș cu mult înaintea mea și poate aștepta din partea mea mai mult entuziasm care a venit cam greu…

Șederea mea la Oradea a început în 2003, într-o toamnă când am trăit toată nostalgia din lume, dar care mi-a adus în viață persoane interesante. Din acest motiv nu regret deloc trecerea mea pe acolo. Orașul este foarte frumos, destul de curat, vara și primăvara cu ghivece cu flori pe stâlpii din centru și peste toate populat cu bihoreni de treabă în marea lor majoritate.

Primul loc care m-a impresionat a fost (și este) pietonala Republicii (cea mai mare și mișto pe care am văzut-o până acum). Primul contact cu ea a fost la un apus de soare superb. Părea că toate clădirile alea frumoase sunt încălzite miraculos de ultimele puteri ale soarelui. De câte ori mi-a văzut strada asta pașii…

Apoi îmi place foarte mult pasajul de la Vulturul Negru, pare a fi o stradă acoperită cu sticlă, treceam rar pe acolo, de unde să fi știut că practic cam ultimele amintiri cu prietenii de acolo o să le am din acest loc? (4 iulie 2007, și multe lacrimi).


Nu e de ratat nici clădirea primăriei, deși îmi place mai mult cea din Arad ;) după cum am mai spus. Ce e drăguț e faptul că se află chiar în centru pe malul Crișului și vis a vis de Vulturul Negru. Astfel centrul se întregește frumos, probabil privit de sus pare un cerc aproape perfect, pentru că în vecinătate se află și fosta cladire centrală a bibliotecii Ghe. Șincai (retrocedată).

Tot din capitolul retrocedate sunt și Clădirea cu Parcul fostului Muzeu al Țării Crișurilor. Aici am ajuns prima dată în clasa a VIII a, când am decis să nu mergem la banchetul de final de gimnaziu și să venim toată clasa la Felix, oricum părerea mea că mai frumoase amintiri avem așa.

Apropo de Felix, se află la 10 minute Oradea și începând din aprilie te poți duce liniștit la bazine, recomand Apolo, dar am fost și în alte părți. Merită. Apă caldă, soare, liniște mai ales în timpul săptâmânii. Unii merg și iarna, iar mie îmi pare rău că nu am profitat mai mult de Felix când am fost așa de aproape.


La capitolul shopping există multe variante, mai ales că la ieșirea spre Borș tocmai stau să se deschidă niște mall-uri ce par destul de drăguțe. Dar și fără astea există LOTUS, care s-a modernizat din câte am auzit deși nu arăta rău nici cu ani în urmă.

Am zis de vama Borș, deci se știe ce aproape e Ungaria, în 15 minute ești la vecini, la cumpărături, la diversele lor stațiuni balneo care merită toți banii deși prețurile sunt extrem de mici.

Din păcate despre împrejurimi nu știu prea multe, pentru că n-am prea fost (veneam la Ineu aproape în fiecare weekend), dar dacă e cineva strict interesat, multe site-uri stau la dispoziție. Prin Bihor (zona Beiuș) am mai călătorit, dar alte impresii merită un post separat. Până atunci iau o pauză și mă uit peste pozele din perioada Oradea, cu nostalgie…

Altcineva. Cronica schimbărilor


Spre rușinea mea, dacă această carte n-ar fi fost la reducere, probabil aș fi trecut pe lângă ea lejer. Așa fiind la un preț derizoriu de 5 lei, am decis să o iau, mai ales că n-am prea citit autorii maghiari. Bine am făcut, pentru că am descoperit un Imre Kertesz extraordinar. Un autor de geniu, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2002 și al altor zeci de premii și distincții, un OM, nici evreu, nici ungur cu o viață pe care și-a închinat-o găsirii propriei identități. Ar putea fi un jurnal, ai zice că-s memoriile cuiva, pare o convorbire între eu și eu, dar defapt cartea e despre “Mine ca ALTCINEVA”.

Este trist, foarte trist, omul este marcat de viața pe care a petrecut-o în lagărul de la Auschwitz, peste tot e vorba de asta, nu se poate desprinde de ororile trăite acolo, pur și simlplu nu poate. Spune că “Dumnezeu a creat lumea, iar omul a creat Auschwitz-ul.” Autorul trăiește cu imaginea clară a realității, libertatea pe care a redobândit-o nu-i este suficientă, pentru că deși ajuns la vârsă venerabilă este suficient de lucid să vadă ce anume nu s-a schimbat în jurul lui.

Cartea are un registru filosofic desăvârit, citatele din Jung, Freud, Wittgenstein și chiar Cioran stau mărturie. În plus aforistica personală pare extrem de bine pusă la punct, chiar dacă pare că citează din “altcineva”. Cartea este o alegere foare bună, mă bucur nespus că am citit-o.

“Povestea mea s-a desprins, a căzut de pe mine: îmi pierd deodată echilibrul, asemenea cuiva care s-a rătăcit, care alunecă între trecut și viitor, iese din timp. Mai târziu mă voi redresa cu greu din această cădere și voi urma chemarea perseverentă, vocea care dindărătul negurii cenușii ce mă înconjoară, mă invită acum să trăiesc din nou. Dar în acest moment fără să știu nimic, stau pe ragul dintre viață și moarte, trupul mi-e înclinat în față, spre moarte, capul mi se întoarce în direcția vieții, picioarele mi se mișcă ezitant. Încotro pornesc? N-are importanță, pentru că persoana care va face acest pas n-am să mai fiu eu, va fi altcineva…