Escapada americană (I): Welcome to The Sunshine State!

După ce ne-a povestit foarte fain aici pe Bialog despre China, Kazakhstan și chiar câteva episoade frumoase tare despre Viena, de data aceasta l-am rugat să ne lase să intrăm în jurnalul său american. Cu regretul că în urmă cu 9 ani, nu l-am pus să povestească în scris escapada americană de atunci (deh, era la început Bialogul) și nu ne-a prea rămas nimic din acel traseu în afară de poze și povești ce le mai aud și azi, de data aceasta am zis să nu ratez ocazia. Așa că, pe parcursul câtorva episoade, în săptămânile următoare, blogul va găzdui un serial american fără precedent, cu poze (mai puțin acesta, acesta e fără poze, căci se vrea a fi o introducere, iar eu n-am avut timp să le aleg, să fiu sinceră) și povești entuziaste, dintr-o țară mare, departe tare, ce mă atrage și pe mine și căreia sper să-i vină cândva rândul. Până atunci, wishlistul meu cuprinde pe rândurile de sus destinații minunate și mult mai apropiate… 

Dacă zona vă interesează și pe voi, o puteți accesa mai ușor printr-o vacanță la Miami și prin Caraibe, dar nu înainte de a citi despre experiența lui Clau. Așadar, să-i dăm cuvântul autorului, pe care, în afara jurnalelor de călătorie, îl puteți găsi oricând printre stele și rachete și desigur între paginile revistei Știință și tehnică winking

După nouă ani, am ajuns din nou pe teritoriu american, la sfârșitul unei vize, care a început cu Houston Space Center și se termină la Kennedy Space Center. Mai în glumă, mai în serios, îmi spun că a fost o formă de pelerinaj. Motivul pentru care am ajuns din nou în SUA a fost tot prezența la o conferință, dar fiind de data asta în Florida, nu în Texas, chiar nu puteam rata vizita ȘI la centrul spațial de acolo.

Zborul transatlantic nu a părut deloc obositor sau lung, poate și din cauză că am avut legătură la internet tot timpul. Sau poate din cauză că eu încă sunt entuziasmat la fiecare zbor. Evident, internetul nu a fost gratuit și viteza nu se compara cu ce avem acasă, dar a meritat fiecare euro. Dacă ar fi să mă plâng de ceva anume, m-aș plânge de faptul că Lufthansa nu folsoește A3780-800 pe ruta asta happy

Ajuns pe tărâm american întâi la Washington, am observat că bagajul de cală era avariat, dar nu am avut timp să depun plângere: dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg, a trebuit să-mi iau bagajul și să-l mut pe o altă bandă. Buzunarul exterior era rupt și deja mă gândeam că va trebui să-mi cumpăr o valiză nouă, pentru întoarcere. După ce am plimbat valiza între benzile rulante, au urmat procedurile de la vamă: coadă lungă (nici nu eram sigur că stau la coada care trebuie), după care ajung la un automat care-mi face poză, îmi ia amprentele și îmi dă o bucată de hârtie. Unii au un X roșu pe bucata de hârtie și sunt invitați la altă coadă (habar nu am ce înseamnă asta, că nu părea să-i trimită totuși înapoi, erau destul de mulți), eu nu am X-ul, ajung la o coadă mai scurtă și în câteva minute în fața autorităților. Dacă în urmă cu 9 ani, la Chicago, era un domn impunător și rigid, care pe un ton milităresc mă întreba ce caut și cât stau în US, de data asta ajung la un ofițer relaxat, care mă ia cu “Hey man, where are you heading?”. Discuția durează câteva secunde și am ștampila care-mi permite să mă îndrept spre următorul zbor, unul intern.

Ajung la Jacksonville în Florida, aproape de miezul nopții și caut din priviri un birou la care pot depunde o plângere referitoare la bagajul rupt și unde în ciuda orelor de drum acumulate am parte de un prim episod funny în America. Undeva la capătul terminalului găsesc un Baggage Office, unde o doamnă trecută de prima tinerețe, extrem de amabilă, îmi spune că habar nu are cum să-mi rezolve problema pentru că lucrează acolo de doar câteva ore. Face însă eforturi, sună în stânga și dreapta, completează un formular pentru mine, îmi cere pașaportul și mă întreabă: ”So, your last name is… Bucharest?”. Era prea târziu să-mi vină o replică spirituală de genul: ”Nu, la noi oamenii nu au numele capitalei” și în cele din urmă merge undeva în spate de unde se întoarce cu o valiză nouă, mai mare și mai frumoasă decât a mea. ”E tot ce pot să fac” îmi spune, dar eu eram bucuros că am o valiză nouă și că nu mai trebuie să-mi cumpăr alta. După ce îmi mut toate bagajele în valiza nouă mă gândesc să-i dau și chiar îi dau o ciocolată Rom pentru efort și amabilitate, în plus aveam destule în bagaj pentru a le oferi suvenir. ”Aveți grijă, conține ceva alcool” îi spun, dar ea zâmbește și îmi spune ”Oh, dar mie îmi place alcoolul!” și ne despărțim zâmbind. A decurs destul de bine episodul și de extrem de rapid totuși, având în vedere ora și circumstanțele.

Era trecut de miezul nopții și trebuia să găsesc un SuperShuttle pe care-l rezervasem cu câteva săptămâni înainte, ca să nu-mi mai bat capul cu asta la ora târzie în noapte, dar mă temeam să nu fi plecat ultima mașină fără mine și să fi închis biroul. Majoritatea pasagerilor au părăsit aeroportul, însă biroul SuperShuttle era încă deschis și așa nimeresc un șofer croat în ultima lui cursă, iar drumul îl împart cu un șofer de camion, care mergea să se culce în cabina cu care a doua zi urma să se întoarcă în Phoenix, Arizona.

Gata, nu mai aveam niciun dubiu, ajunsesem în State și abia așteptam ca după un somn bun, a doua zi să plec în recunoaștere…

va urma.

2 comentarii pentru “Escapada americană (I): Welcome to The Sunshine State!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.