La mulți ani!
Sensul vieții
Am vrea să avem importanță pentru noi “din exterior”. Dacă viețile nostre considerate în ansamblu, par fără rost, atunci o părticică din noi e nemulțumită – aceea care veșnic se uită peste umăr să vadă ce facem. Multe eforturi omenești, în special cele puse în slujba marilor ambiții mai degrabă decât în slujba confortului și supraviețuirii, se hrănesc cel puțin în parte, dintr-un sentiment al importanței, sentimentul că ceea ce faci nu este important doar pentru tine, ci e important într-un sens mai larg: important, punct. Dacă am fi nevoiți să renunțăm la el, s-ar putea să ne trezim că ne piere tot elanul.
Dacă viața nu este ceva real și serios, dacă la capătul ei nu ne așteaptă decât mormântul, poate că e ridicol să ne luăm în serios prea tare. Pe de altă parte, dacă nu putem trăi fără a ne lua în serios, poate ar trebui să ne obișnuim cu gândul că suntem ridicoli. Poate că viața nu e numai lipsită de sens ci și absurdă.
(din Thomas Nagel – Oare ce înseamnă toate astea? – o scurtă introducere în filosofie)
Îți vei pune câteva întrebări după ce o vei citi, garantat!
Semeni cu mașina ta?
Fiinţele umane seamănă frapant de mult cu automobilele lor. Unii au o viaţă fără opţiuni, care doar merge, nu prinde viteză prea mare, clachează şi are deseori nevoie de reparaţii; este o viaţă în partea de jos a gamei, puţin solidă, care nu-şi protejează ocupanţii în caz de accident. Alte vieţi au toate opţiunile posibile: banii, dragostea, frumuseţea, sănătatea, prietenia, succesul, precum airbag-ul, A.B.S.-ul, scaunele tapisate cu piele, servodirecţia, motorul cu 16 supape şi aerul condiţionat.
(Martin Page – M-am hotărât să devin prost) – o carte Ge-ni-a-lă :)
Crimă și pedeapsă
Dostoievski, Crimă și pedeapsă, singura carte pe care am citit-o de la acest rus celebru, despre care N. Steinhardt spunea ca a fost pe cale să scrie o nouă evanghelie. Idiotul sau Fraii Karamazov mă așteaptă, dare eu încă mă războiesc cu Raskolnikov. Și e un război vechi…
Crimă și pedeapsă este o carte care mi-a plăcut, ca și construcție epică, ca și roman de o valoare incontestabilă, cu personajul principal am eu ceva mai “grav”, dar în rest cartea e foarte bună, este printre preferatele mele… Chiar dacă nu am citit-o chiar în trecutul apropiat, mă simt legată de ea.
Fiind cel mai citit roman al rusului cam toată lumea știe “povestea”: un student cu înclinații filosofico-dramatice ucide o bătrână cămătăreasa pentru aș rezolva problemele financiare, dar mai mult pentru a demonstra propriei persoane că este capabil de crimă și mai mult, că aceasta crimă este una “dreaptă” (dar așa ceva se știe că nu există). Am înțeles modul său de gândire și nici măcar nu l-am judecat pentru asta, ba mai mult mi-a plăcut de el la început, chiar dacă pentru mine a fost un personaj fără corp, Raskolnikov a fost doar o atitudine, un caracter și nimic mai mult.
Dar aici intevin probleme noastre. În primul rând Raskolnikov este fără dubii un băiat inteligent, foarte deștept. Își iubește mama și sora, pe Dunia chiar încearcă să o protejeze de anumiți domni care o curtează, profitând de pe urma faptului că e săracă. Raskolnikov are un suflet mare, încearcă să-l ajute pe tatăl Sonei, apoi se îndrăgostește de fată, deși aceasta se prostituează pentru bani și mâncare. De fapt atât Raskolnikov cât și Sonecika sunt două persoane extreme de generoase, chiar dacă comit greșeală după greșeală. Chiar m-am gândit: ei sunt foarte curați la suflet, dar și-au mănjit trupurile prin orori și și-au bătut joc de viețile lor. Încearcă să găsească fericirea într-un mod eronat, niciodată drumul spre pierzanie nu te va duce la fericire.
Acestea fiind spuse, ce mă deranjează: că Raskolnikov nu a fost capabil de crimă până la sfârșit. Adică, omori. Da, bun, ai făcut-o, dar de ce ai remușcări? Un criminal cu remușcări este un criminal ratat. Mă înșel? Nu, nu cred că mă înșel. M-a deranjat teribil zbuciumul interior al “eroului” nostru după crimă. A fost suficient de nebun ca să o facă, dar mult prea normal ca să accepte după aceea ce a făcut. Cum naiba? Ori suntem criminali, ori nu mai suntem?
Stați… nu l-am privit superficial pe Raskolnikov, desigur construcția sa interioară a fost complexă, căci tocmai de aceea mă mir. Ce nu a avut el pentru a comite crima și moral? A avut crima perfecta și nu a știut ce să facă cu ea. Aici mi s-a părut slab și mi-a venit să-l omor eu, fără remușcări. Dar am sperat din suflet că o va face el pentru mine. Și, cu riscul de a dezvălui din final, celor care nu au citit cartea, vreau să spun că am fost șocată de faptul că nu s-a sinucis. Am terminat cartea cu un gust amar. După ce am am dat ultima filă, chiar am zis: hai mă… chiar așa? Sincer vă spun că mă așteptam să se sinucidă, iar faptul că nu a putut să o facă mi s-a părut crunt.
Da, Raskolnikov și-a recunoscut crima și a preferat să fie închis, după 600 de pagini de chin în care muream de curiozitate să văd cum naiba se vor așeza lucrurile, mi-a fost trântit în față exact finalul pe care nu mi l-am dorit. Dintre toate personaje cu care am împărțit carți extraordinare, Raskolnikov era singurul de care aș fi fost mândră dacă și-ar fi luat viața, și tocmai el nu a făcut-o. Bine că s-a sinucis Anna Karenina… ce să zic? Dar hai să nu încurcăm borcanele…
Revenind: am tot stat și m-am gândit. Poate dragostea l-a reținut, dragostea pentru Sonia, singurul lucru câștigat în viața sa. Poate el a considerat capitularea o formă mai gravă de pedeapsă decât siniciderea, nu știu… cert este că, chiar și așa, Raskolnikov nu mi-a părut fericit nici la final chiar dacă a rămas cu Sonia. Știu că Romain Gary a spus că nu este o condiție că dacă doi oameni sunt nefericiți separat, ca să fie fericiți împreună. Și cam asta cred că a fost și între Sonia și Raskolnikov, însă… așa am simțit că el a avut, dar în același timp nu a avut un destin tragic… Aiurea puțin. Interesant, poate.
La o privire mai atentă, în lumea guvernată doar de legile lui Dumnezeu, Dostoievski nu ar fi putut să-l pună pe personajul său principal să comită cel mai mare păcat asupra propriei persoane, dar în schimb i-a obținut salvarea prin suferință, i-a acordat o șansă în plus spre iertare. Se prea poate ca acceptarea să fie cea mai grea pedeapsă și asta să fi vrut să sublinieze; să-ți cioplești crucea și apoi să ți-o și cari până la judeata de apoi și să nu decizi momentul acestei judecăți.
Totuși, poate a fost o lecție de morală creștină și pentru mine, greu digerabilă, ce-i drept. Se prea poate, asta nu mă face însă să semnez un armistițiu cu Raskolnikov. Nu! Mai avem probleme de lămurit.
(aceasta nu este o recenzie ci prea mult o părere pur subiectivă)
Freud: viața și psihanaliza
“M-am născut pe 6 mai 1856 la Freiberg, în Moravia un orășel aflat în Cehoslovacia actuală. Părinții mei erau evrei, eu însumi mă consider evreu. Despre ramura paterna a familiei știu că s-a stabilit pentru o lungă perioadă în ținuturile renane (la Koln), că în secolul al XIV lea sau al XV lea, din cauza persecutării evreilor, a pribegit spre răsărit , și că în cursul secolului al XIX lea a revenit din Lituania , prin Galația, într-o țară de limbă germană. Austria. Am fost adus, la vârsta de 4 ani, la Viena, unde mi-am făcut toată înstrucția. “
“În primăvara anului 1895 am fost numit conferențial în neuropatologie, pe baza lucrărilor mele histologice și chimice . Puțin după aceea datorită caldei recomandări a lui Brucke, am primit o subvenție destul de însemnată pentru studii în străinătate. În toamna acelui an am plecat la Paris.”
“Înainte de a mă întoarce la Viena, m-am oprit câteva săptămâni la Berlin, cu intenția de a obține cunoștințe despre bolile specifice ale copiilor.”
“În 1886, toamna, m-am stabilit ca medic la Viena și m-am căsătorit cu fata care mă aștepta, de mai bine de patru ani, într-un orășel îndepărtat. Am să fac o revenire în trecut, spre a arăra că din vina logodnicei mele n-am devenit celebru încă din anii primei tinereți.” :)
“Cu scopul de a-mi perfecționa tehnica hipnotică, am plecat în vara lui 1889 la Nancy, unde am stat câteva săptămâni. L-am văzut la lucru pe bătrânul și înduioșătorul Liebault, ocupânduse de femei nefericite și de copii proletari.”
“În 1909, Jung și cu mine am fost chemați de G. Stanley Hall în America pentru a ține timp de o săptămâna prelegri în germană la Clarck University Worcester, Mass., al cărei președinte era cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a acestei instituții. […] Aveam atunci 53 de ani, mă simțeam tânăr și sănătos. Scurta ședere în Lumea Nouă a avut, desigur, un efect reconfortant pentru sentimental propriei valori.”
“Războiul mondial, care a spulberat atâtea alte organizații, n-a putut clinti deloc “Internaționala” noastră. Prima întâlnire de după război a avut loc la Haga, pe teren neutru.
“Aruncând o privire retrospectivă asupra muncii ce mi-a fost dat să o împlinesc în această viață, pot spune deci că am deschis multe căi și am dat numeroase impulsuri, care vor putea duce la un rezultat viitor. Nu pot ști dacă acest rezultat va fi însemnat sau nu.”
(Din cartea: Viața mea și psihanaliza, Editura Excelsior, Timișoara, 2001)
Sfinții de pe 8 și 9 noiembrie
Cu siguranță că toți știm că pe 8 noiembrie îi sărbătorim pe Sfinții Mihail și Gravil, dar câți știm că la o zi după, adică pe 9 noiembrie îi sărbătorim pe Sf. Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian si Nicostrat; Sf. Mucenici Onisifor si Porfirie si Sf. Nectarie al Pentapolei? :)))
Ei bine, pentru că știu câteva Mihaele și Gabriele și câțiva Mihai și Gabrieli vreau să le urez LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI !!!
Iar pentru mâine, nu pot decât să zic faptul că am în apropiere un Claudiu și o Claudia către care merg toate gândurile mele bune și din nou LA MULȚI ANI, DRAGII MEI !!!
Totuși, s-a dus și Păunescu.
Citeam ieri la Luiza, despre scrisoarea Anei-Maria Păunescu și nici nu am avut curajul să comentez. M-a atins oricum…
Nu l-am agreat foarte tare pe Păunescu, nu știu de ce mereu mi s-a părut o persoană care se apleacă după cum bate vântul, dar poate nu eram eu la curent. Insă după ce am citit scrisoarea ficei, ieri, în această dimineața m-am întristat destul de tare…
Poetul care ne-a dat Totuși, iubirea, creatorul Cenaclului Flacăra care la rândul lui a dat României mari artiști, a plecat azi… îmi pare rău, Ana-Maria, știu că nu ați “făcut destule împreună” și poate că nu te va alina nimic, dar te rog să mă crezi că niciodată nu ar fi fost destule, mereu, el ar fi plecat prea devreme…
“Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.”