Am ajuns noaptea trecută la Montpellier după un drum mai lung decât crezusem și pe care nu l-aș mai face a două oară la fel, dar nu știm unele lucruri până nu dăm cu capul de ele. Nici nu prea aveam de ales, dar oricum a meritat din plin drumul și ar fi meritat și dacă aș fi stat doar două zile în orașul acesta absolut fermecător, pe care acum încep să-l descopăr.

Povestea drumului, că despre ea vreau să vorbesc acum, a început la Cluj pe 8 octombrie în jur de ora 9 dimineața și s-a terminat pe 9 octombrie ora 2 la Montpellier. Ce s-a întâmplat între timp o să-mi amintesc toată viața ca fiind poate una dintre cele mai solicitante și interesante acțiuni “all by myself”.

De la Cluj, cu o întârziere de nu mai puțin 3 ore și jumătate cauzată de o ceată persistentă, am decolat spre Paris Beauvais. Zborul a fost deosebit de plăcut, am reușit să și ațipesc puțin, să și citesc ceva, 3 ore au trecut ca secundele, din păcate am mers pe deasupra norilor și nu am zărit nimic jos. Oricum la Beauvais ploua foarte tare. De aici pentru 13 euro un autobus ne aștepta să ne ducă spre Paris. Trebuia să facem maxim 50 de minute, am făcut însă cam o oră jumate pe o ploaie torențială. Cu această ocazie afăm că în Franța plouă de 3 zile fără oprire.

În Paris am trecut peste Sena și am văzut de la foarte mare depărate vârful turnului Eiffel, care mie mi s-a părut mic, abia aștept să-l văd din apropiere. Am fost debarcați la Porte Maillot, un fel de stație mare de autobuz, unde eu am crezut că numai ce mă cobor din autobuz și intru în metrou. De fapt aici începea nebunia. Și totuși un pic de noroc am avut. Am călătorit până la Paris cu o doamnă extrem de drăguță pe care o aștepta aici prietenul ei. Dânsul m-a mai lămurit puțin înainte de a porni singură spre aerportul Charles de Gaulle, de unde trebuia să iau AirFrance spre Montpellier.

Așadar în Porte Maillot travesezi două artere mari, intens circulate și ajungi la o gură de metrou. Deja după 15 minute începusem să regret amarnic faptul că aveam două bagaje, erau foarte grele, abia le târam după mine. La metrou, pentru 8,5 euro mi-am luat un bilet până la CDG 2, chiar dacă știam că trebuie să schimb. Am mers cu domnii de care ziceam până la stația Champs Elysees Clemenceau, aici ei au coborât urându-mi drum bun și tot ziceau: sper să te descurci…deși cred că nu sperau sincer că o să ajung la capăt cu bine. Nici eu nu eram chiar sigură :D

De aici eu am mai mers 5 stații, apoi am coborât la stația Chatelet le Halles (un fel de nod), unde cu o hărtuță în mână am încercat să schimb metroul 1 cu RER B, care urma să mă ducă direct pe CDG 2. Faza nasoală cu acest RER B e că aceeași linie de aceeași culoare merge în 4 direcții. De unde să știu eu care merge spre CDG? Întrebi, că altceva ce? Și mă duc spre o tipă de culoare care lucra acolo (după echipament mi-am dat seama) care văzând că mă uit foarte dezorientată, după ce-mi explică ceva, mă bate pe spate și-mi arată…c’est CDG…ufff răsuflu ușurată după cam o oră de plimbări inutile de la o line la alta, sus, jos, stânga, dreapta, întrebi pe unul, pe altul, îmi era atât de cald, era atât de aglomerat. Deja îmi uram bagaje din toată inima, le-am răsturnat de vreo două ori, mă dureau măinile și eram stoarsă de puteri. Plus că vedeam o sete….A, și mai ceva, porțile alea micuțe de la metrou sunt imposibile, bagajele nu încap decât dintr-o anumită poziție, iar eu aveam două bagaje mari, poșeta și bineînțeles biletul ce trebuia validat de fiecare dată. Cum? :)) Acum mi se pare nostim, dar atunci mi-aș fi dat palme, dacă mai aveam mâini libere :))

Așadar am urcat plină de speranță cu ochii spre stații. În metrou mi s-a făcut rău, am inceput tratamentul cu autoconvingerile cum că nu o să vomit. A funcționat. Am mers nu mai puțin de hai să zic 10 stații foarte lungi, am pierdut șirul, oricum am făcut aproape o oră până la CDG 2. Aici trebuia să găsesc terminalul. M-am panicat deoarece am văzut numai trenuri și metrouri, niciun avion. LOL, uitasem că avioanele nu aveau cum să fie sub pământ? Trebuia să urc. Cât? Nu știam. Mi-am luat de la un tonomat o sticluță cu apă, trebuia să mă hidratez și să respir. Stăteam pe drum de 10 ore, nu băusem apă deloc și eram abia la jumătatea lui.

În episodul următor povestesc despre partea a doua a drumului și despre cât de bine s-au potrivit toate :)