Despre “programul de vacanţă”

Când voi citiţi aceste rânduri… (Doamne cât îmi place să încep aşa!!! Căci asta înseamnă că eu tocmai fac ceva ce aş împărtăşi, n-am timp să stau cu voi să vă povestesc, dar totuşi pun ceva la cale) :)

Să reluăm, când voi citiţi aceste rânduri, eu mă pregătesc să plec spre Ineu, spre Ineul unde n-am mai petrecut o vacanţă din 2006 (tocmai am făcut socoteala). Bine, evident am petrecut la Ineu 20 de vacanţe şi toată viaţa de până pe la vârsta frumoasa de 20 şi tocmai asta e buba, dacă e să mă întrebaţi. Ba, mai mult, am început încă de după vacanţa de Paşti să mă plâng pe la colţuri de recordurile astea bătute unul după altul, recorduri de stat departe de Ineu şi de auzit una bucată mamă doar la telefon, mai multe bucăţi prieteni tot la telefon şi concluzionat că nici dacă eram plecată să locuiesc în altă ţară nu puteam bate recordurile astea aşa… şi totuşi… mea culpa, recunosc.

Aşadar, după ce am văzut Parisul în iunie, încheind o primăvara foarte grea, din motive la care nu m-aş fi gânditi niciodată şi începând o vară nu chiar aşa cum mi-am dorit (nu doar din cauză de caniculă), am hotărât să mergem la Ineu pentru cel puţin două săptămâni. Spun, cel puţin pentru că aşa cum n-am ştiut exact când o să plecăm, tot aşa n-am hotărât încă nici când ne întoarcem. Ştiu doar că va fi bine, frumos şi plin!

Începem cu un drum, pe care de obicei îl facem pe ruta Oradea-Chişineu Criş (rută de care m-am săturat până peste cap), dar de data aceasta am zis ca mergem spre Ineu prin Apuseni, adica pe la Baia de Arieş-Brad-Vaţa :) Peisajul va fi clar mai interesant şi drumul spre Ineu mai cu o oprire două, pentru poze, ar trebuiesă ne încânte ceva mai tare :)

Ce vreau să mai fac la Ineu sau pe lângă Ineu în perioada imediat următoare:

  • un weekend la deal  aka Dealul Mocrii (anunţ eu pe cine trebuie când ştiu exact ce şi cum)
  • o zi la Gyula (bazine + cetate + shopping la Tesco)
  • şi/sau una la Aquapolis Szeged (Doamne de când vreau să merg!)
  • o zi la Cetatea de la Şiria unde nu am fost din clasa a IV a

Asta bineînţeles dacă voi putea, căci în principiu vreau să stau pe acasă, pe stradă pe la mine, să joc badminton (mi-e un dor de mooooor), să facem “clisăfriptă” pe stradă sau în curtea cuiva, să merg la Criş, să alerg pe dolmă, să mă văd cu toţi prietenii de care mi-e dor, să mergem la terasă, să jucăm tenis, să stau la plajă în grădină, să beau ceai seara în curte, şi dimineaţa cappuccino normal, să stau până la 11 noaptea pe stradă ca în copilărie şi să vorbim ca atunci despre tot şi despre nimic… Câte din aceste lucruri voi reuşi să fac, vă voi anunţa după sau chiar în timpul… căci net o să am. Nu ştiu  însă cât voi apuca să stau pe net, dar de citit vă voi citi, la comentarii în măsura în care pot vă voi răspunde şi tot aşa, iar în jur de 25 august o să fiu înapoi la Cluj la programul de frumoasă şi liniştită rutină aşa cum ne–am obişnuit… dar repet, şi de la Ineu încerc să vă mai povestec una-alta.

Chiar dacă e mijloc de săptămână vă doresc drum bun tuturor celor care mai pleacă pe undeva, iar celor din câmpul muncii spor la treabă şi zile frumoase. Din fericire (pentru mine cel puţin) vara nu e gata!

Înapoi în viitor: Poiana Mărului ’87

Aia mică de abia se vede în poză de slabă şi mică ce era (numai gura era de ea, la propriu) sunt eu. Fotografia e făcută la Poiana Mărului în prima şi singura excursie (cred) făcută cu naşii mei de botez. În fotografie de la stânga la dreapta e Naşa (cu Paul cu burtică), tati (cu mustaţa de concediu), mami (cu “freza” secolului, îţi place, nu mami?) :) iar jos e Diana (fiica naşilor de botez care este cu vreo 5 ani mai mare ca mine), şi eu care nu aveam 3 ani încă (se vede!) :)

Partea ciudată este că deşi cu un an înainte fusesem la mare şi am de acolo o groază de amintiri de care v-am zis, de la Poiana Mărului am puţine amintiri (poate că am stat puţin, un weekend, nu mai ştie nimeni). Îmi amintesc de anumite faze mai mult din poze şi daaa… de un câine mare şi alb care nu ştiu al cui era dar era tare frumos.

La vremea acestei vacanţe eu am atins apogeul perioadei mele de “ţânţar”, am fost atât de slabă că în unele poze dacă mai cădea câte o rază de soare pe mine, nu mă vedeai :) Şi normal din moment ce nu mâncam aproape nimic, nu-mi plăcea nimic pe lumea asta ce putea fi păpat, ceea ce l-a făcut pe naşu să exclame: “cred că asimilează ceva din aer copilul ăsta, astfel nu-mi imaginez cum supravieţuieşte!”. Ai mei şi-au amintit multă vreme această remarcă…

De atunci n-am mai revenit la Poiana Mărului, dar cam aşa arată ea astăzi, e frumos locul, nu?

Foto

Înapoi în viitor: Prima mea vacanță ever!

A fost la mare în ’86, pe când aveam peste 1 an și jumătate. De atunci datează primele mele amintiri, chiloți mov, bărcuță roșu cu galben, mărgelele colorate ale mamei, mingea de tenis primită cadou de la niște băieți ce se antrenau pe un teren de la malul mării, nisip, apă, medicamente și oprirea la Predeal sau la Sinaia, căci nu mai știu exact, de unde mi-a rămas ca amintire fotografia de mai jos (Albă ca zăpada și cei… 8 pitici) :)

Din nefericire nu știu de ce ai mei n-au făcut poze din acea vacanță la mare, poate pentru că ei deja mai fuseseră și aveau o grămadă de poze (știu că tati apare în ele cu un vaporaș gonflabil) :) Funny, credeam că există doar saltea, minge, colac, bărcuță sau periniță gonflabilă.

Așa că din acea primă vacanță eu n-am poze, dar în schimb am o grămadă de imagini pe retină, până și de răul proverbial de mașină îmi aduc minte, mami îmi zicea mereu: “ți se închid ochișorii, mai bine dormi”. Eu eram pasagerul de pe bancheta din spate, pasager care când nu dormea vomita :) Șoferul era tati, proaspăt posesor de permis de conducere de câteva luni, curajosul care se încumetase la așa drum cu un fel de bebe mârâit de peste un an și cu o soție cu harta în brațe, pe post de GPS :)

La mare m-am înbolnăvit și drept pedeapsă ai mei m-au cărat apoi numai la munte, urmând ca marea noastră neagră și plină de amintiri din prima mea vacanță, să mă aștepte preț de… 19 ani (LOL! în 2005 m-am reîntors abia, vă vine să credeți?). Dar nu i-am dus dorul, căci munții patriei mi l-au alinat, dar despre acei munți și amintirile lor, în episoade viitoare, ilustrate cu fotografii alb/negru cărate de la Ineu.

Cheile Turenilor

Și uite că se face aproape o lună de când am vizitat Cheile Turenilor, acest colț minunat de natură, aflat la foarte mică distanță de Cluj. Nu la fel de popular ca și Cheile Turzii, unde și noi am ajuns prima dată în 2009, iar apoi anul acesta am făcut Traseul Crestei, Cheile Turenilor sunt, vorba prietenului care ne-a condus prin zonă, un copil al zonei aș zice, :) mai “sălbatice”. Da, Cheile Turenilor, nu sunt la fel de spectaculoase ca și Cheile Turzii, dar sunt mai sălbatice și mai “românești” :D

O să las fotografiile să vorbească despre peisaj, dar ce vreau eu să mai adaug este că dacă aveți posibilitatea să le vedeți, alegeți așa ca și noi o toamnă din asta mai târzie sau o primăvară cu miros de liliac și evident, nu faceți ca mine, adică mergeți încălțați adecvat. Eu am mers cu niște sandale sau ce sunt alea, pentru că inițial nu am pornit spre Chei ci spre un alt loc, unde nu am zăbovit. Așa că am tras o căzătură de toată frumusețea, una de să o țin minte ceva vreme, una care mă obligă să mă încalț potrivit, data viitoare :)

Pentru prietenii care vor să ne viziteze zona, adăugăm așadar la lista impresionantă de obiective din județ, Cheile Turenilor, în “circuitul brevetat al Clujlui” :). Mai vreau la Băișoara, că e aci la o aruncătură de băț și asta, dar deja Clau are oroare când aude, că nu poate pricepe ce vreau eu să văd și să fac acolo dacă nu schiez… Dar se va remedia cu răbdare, revin ;)

Nimic de văzut la Bonțida

Acu’ vreo două săptămâni se anunța peste tot prin Transilvania că va avea loc a doua ediție, cred, a Festivalului Barock de la Bonțida. Pentru cei care nu știu, Bonțida e aci aproape de Cluj și a devenit oarecum sat celebru după ce pe Charles al Marii Britanii l-a apucat să-și cumpere ceva conac aici. În rest, ce să zic, sat micuț care mai are prin centru și un așa zis castel, chiar aici urmând să se desfășoare festivalul mai sus amintit.

Și pentru că nu am fost niciodată și pentru că vremea a fost mai mult decât excelentă am zis să mergem să vedem castelul și poate o să ni se pară ceva intersant de festivalul care se desfășura. Ei… să vedeți ce repede ne-am dezumflat când am ajuns în fața ruinei, scuze, a castelului și am descoperit că intrarea era 10 lei de persoană ca să ai aces în curte… ca să vezi NIMIC. Ideea era că seara erau concerte, dar noi am fost ora 12 la prânz când în curte era doar un rârg de antichități, genul de târg anual care se desfășoară în Iulius Mall la noi și unde nu te pune nimeni să plătești intrare. Am dat o tură pe lângă gard ca să zic așa, mai mult ca să ne convingem dacă să plătim intrarea sau nu, dacă ar fi ceva de văzut de acest castel, până ne-am dat seama că până și “castelul” de la Ineu arată muuuult mai bine, e mult mai interesant decât ruinele alea de la Bonțida, pe care puseseră ăștia taxa. Aproape m-am înfuriat, eu ca eu, dar Clau, care nu prea a fost mega încântat de planul meu cu Bonțida (căci evident a fost al meu) :D

Așadar, așa cum am venit, așa am și plecat îndreptându-ne spre o altă locație care să ne facă să nu simțim că am pierdut ziua complet, dar despre această locație într-o altă postare. Până atunci iată o mostră de castel de la Bonțida…

Prin România Pitorească

Vara asta, destul de haotic și de fără chef, am hoinărit ceva prin România, mai mult de nevoie decât de voie. O spun pe un ton așa de apatic pentru că de fapt planurile mele (noastre) erau altele și pentru că, din motive care, de ce să nu recunosc, au ținut și de noi, nu s-au concretizat, am încercat să facem ceva care să mai stingă din dorul de ducă (al meu e mereu în alertă) :)

Întâi a fost Sinaia (jumate business, jumate pleasure). Pentru mine a fost a treia vizită la Sinaia, dar cea mai complexă, în care am vizitat locuri, m-am întâlnit cu oameni dragi și da, am și “muncit” un pic. Sinaia îmi place căci nu prea are ce să nu-ți placă în cea mai frumoasă stațiune de munte din România. Cel mai și cel mai mult, înafară de Peleș (a doua vizită, dar de data aceasta în întregine), mi-a plăcut Parcul Ghica și Cazinoul (unde am și fost în penultima seară la un concert de muzică clasică). Locul este cu adevărat o oază, o oază și nu doar de liniște. Mi-am făcut toate scenariile în parcul acela, ba chiar cu ochii minții am văzut domni și domnițe în perioada interbelică plimbându-se pe acolo. Ce mai… Sinaia e de văzut, la pas sau cu trenulețul (ce surpriză plăcută!)… A! de urcarea la cota 1400 nu mai zic nimic, a fost ceva inedit, m-am distrat ca un copil mic ;)

Apoi a urmat o escapadă scurtă rău într-o parte de Bucovina. Planul a fost Vatra Dornei și atât, dar ține-mă pe mine într-un loc dacă poți :) Așa că am dat o fugă până la Gura Humorului cu opriri la 2 mănăstiri de renume mondial (nu exagerez știți prea bine) Voroneț și Humor. Însă pentru că la volan a fost subsemnata i-am dat bătaie până la Suceava de unde numai o oră ne-a despărțit de Botoșeniul și Ipoteștiul lui Eminescu (chiar dacă am mai fost, însă trecură anii). Acolo era închis, căci era 5 fară 5 și doar la 5 se închide casa (ca la bancă), dar asta nu ne-a împiedicat să zăbovim pe prispa eminesciană însoțiți de o vreme mai bacoviană de felul ei și să ne gândim la apropierea de lacul cu nuferi… Oare de câte ori s-a lăsat inspirat poetul de momente ca acela pe care le-am petrecut noi pe prispa lui?

Și cum v-am zis cu două postări în urmă ne-am întors de la Vatra Dornei, pe cărări de munte ca Hogaș. Frumoase și pitorești cărări care m-au adus cu 23 de ani în urmă pe la Durău și mai apoi pe la Borsec (ambele văzute în ’88). Și cum din acea direcție drumul spre Cluj trecea pe la Toplița, am vrut să vedem defileul Mureșului, Toplița-Deda (mare păcat că tot drumul ăla e spart și în lucrări de modernizare sau ceva de genul asta sper să fie) o superbitate pe care mi-am amintit-o de la orele de geografie din liceu.

Cu o oprire scurtă la Târgu Mureș (oare pentru a câta oară?), oraș care-mi place personal foarte mult, ne-am reîntors la Cluj din ceea ce nu trebuia să fie vacanța noastră de vară, însă totuși mulțumiți de ce văzurăm și ce simțirăm. Mai sunt multe în România care merită văzute, simțite și trăite căci România în acel fel sublim de “acasă”, merită descoperită. Și merită descoperită în porții mici, așa ca cele luate de mine vara asta, suficient de dese ca să nu-ți lipsească și destul de rare încât să ți se facă dor.

Durău, după 23 de ani!

Nici nu știu de ce dintre toate vacanțele mele din copilărie, cu ai mei, hai-hui prin țară, cele mai puternice amintiri le am din vacanța de la Durău (Ceahlău) din 1988. Atât de vii sunt acele amintiri că parcă toate au fost ieri… tocmai de aceea atunci când ne-am întors de la Vatra Dornei (nu v-am povestit încă, dar e în plan) am zis să tragem o fugă și până la Durău (eram atât de aproape).

Marea mea dorință era, dacă vă puteți imagina, să regăsesc o piatră, un pietroi mai bine zis, un pietroi din fața hotelului în care am fost cazați atunci, un pietroi pe care am poză cu ai mei și cu prietenii cu care am fost în concediu… Nu îmi mai aminteam numele hotelului și nici acum nu știu cum îl chema pe vremea aia. Îmi mai aminteam doar faptul că Mănăstirea Durău se vedea undeva pe aproape (aveam să-mi dau seama că era chiar mai aproape decât îmi dădusem eu seama la 4 ani).

Ei, nu are sens să vă spun că imediat ce am ajuns în Durău primul lucru pe care l-am văzut era pietroiul acela, chiar dacă acum se află în spatele unor tufișuri și a unui părculeț plin de copaci, care nu existau pe vremea aceea. Pur și simplu l-am văzut, ceva mai înegrit de vreme, dar tot acolo, timplul nu l-a mișcat, oamenii au mai dispărut, dar piatra aia a rămas acolo, nemișcată. Nu la fel s-a întâmplat și cu inima mea… după 23 de ani…

Îmi pare rău că nu am poza veche la Cluj, dar când ajung la Ineu o să o caut, o scanez și o postez. Până atunci vă las cu poza de acum, poza în care apar doar eu, căutându-i pe ceilalți în general și pe cineva în mod special. Dacă mergeți cumva la Durău (să vedeți Ceahlăul la apus “departe-n zări albastre dus”), cu siguranță piatra asta o să vă iasă în cale, poate vouă nu vă spune nimc, dar pentru mine păstrează o amintire prețioasă a familiei mele și-mi spune atât de multe…

Promit să încarc pe picasa și alte poze din zonă, însă timpul meu e din ce în ce mai limitat din păcate :(