Titlu: In Memoriam-mic tratat de morți celebre
Autor: Stephane Audeguy
Editura: Nemira
Colecția: bonton
Nr.pagini: 123 (+index)
Preț: 16.99 lei în Cora

Vă rog să-mi permiteți să vă spun că o carte care nu e altceva decât o înșiruire de “morți” un fel de necrolog lărgit, poate să stârnească râsul într-un mare fel.
Cartea lui Stephane Audeguy e înainte de toate așa cum îi spune și subtitlul “mic tratat de morți celebre” și abia mai apoi vine titlul “In memoriam”, căci povestirile din ea nu te fac să te reculegi ci mai degrabă să te “culegi” de pe jos după ce te-ai tăvălit de râs. Comicul vine evident din felul în care autorul alege să relateze trecerea în neființă a unor oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți: de la scriitori, la actori, la botaniști, cosmonauți, sfinți sau dansatoare toți sunt “o apă și-un pâmânt” în fața “doamnei cu coasa”. De exemplu Tennessee Williams moare după ce se sufocă cu un…dop. Marilyn Monroe moare, este dusă la morgă și nimeni nu merge să-i ridice trupul, Victor Hugo trece la cele veșnice după ce se bucură de cele trupești ultima oară, Jimi Hendrix moare sufocat de propria vomă, ce să mai zic de Rasputin, ăsta nu putea lipsi, ba mai mult trebuiau să-i dea și un premiul de “cel mai asasinat om din istorie” :)) Unii mor fără suferință, alții după zile de chin, probabil la fel cum au trăit. Ce să mai zic…oricum niciuna din “morțile” prezentate nu te face să spui ce ai spune de obicei după ce auzi că cineva “a dat colțul”, deci sorry… da nu pot să reproduc toată cartea deși a fost greu să mă rezum la câțiva.
Autorul ne lămurește într-un fel de ce acestă carte se prezintă astfel și ce sunt defapt micile sale povestiri: “Însemnări mai laconice decât ipocritele discursuri funerare, mai delicate decât aridele necrologuri și categoric mai vii decât mormintele. Pe scurt, moartea ca artă de a trăi.”
Nu-mi rămâne decât să vă recomand cele aproape două sute de povestioare ca lectură obligatorie de weekend, sau de nopți fără somn, de zile fără chef, de momente mai puțin inspirate sau de ce nu … de curiozitate. Merită și vă asigur că în plus vă îmbogățiți cultura generală. De exemplu după ce o să citiți cartea o să știți răspunsul la întrebarea “La ce oră a murit Nietzsche?” sau la întrebarea “Care cosmonaut a murit în accident de avion?
Dacă o să particip la “Vrei să fii miliardar” poate o să-mi folosească aceste răspunsuri :))

Titlu: De veghe în lanul de secară
Autor: J.D. Salinger
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 279
Preț: 17 lei de pe Librărie.net

Cred că mi-aș da jumate de viață să fiu ca Holden Caulfield măcar pentru o zi, deși știu că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu-mi rămâne decăt să-i savurez povestea și să mă amuz, să mă mir, să mă înduioșez și să mă enerveze faptul că nu l-am cunoscut mai demult. Salinger a devenit pe bună dreptate extrem de popular cu acest roman superb, un roman practic despre “nimic”, el nu are o acțiune care să te țină cu sufletul la gură și nici un fir pe care să-l urmărești crezând că depistezi un țel, el e povestea unei atitudini, atitudine caracteristică unor oameni regăsiți oriunde pe axa timpului. Holden e un HuckleberryFin mai stilizat dar în același timp e tipul pe care nu-l puteai suporta în liceu, sau colegul tău de bancă din generală cu care te băteai în fiecare pauză, sau fratele mai mic sau mai mare pe care îl adorai și detestai în același timp. Sau poate Holden ești TU :)
În linii mari în cartea lui Salinger, Holden are 17 ani, e înalt și slab, umblă după fete, rămâne corigent la vreo 4 materii și e dat afară din școala la care învăța (era a treia în ultima vreme). Se bate cu colegii de cameră, dar la o adică îi face compunerea la engleză unuia din ei doar pentru că el era foarte priceput la asta. Holden nu-și înțelege profesorii, dar merge să viziteze unul din ei când e bolnav, leagă prietenii cu ei, le recunoaște meritele și dacă e ceva de respectat la ei, respectă. Holden crede în prietenie, crede în familie, nu vrea să-i rănească. O iubește pe Phoebe, sora lui mai mică, din ultimii bani îi cumpără un CD (care nu se inventase inca deci era disc :)10x Radu) cu muzica preferată, spune că e foarte inteligentă și adorabilă. Și sentimentul e reciproc. Îi pare rău pentru mama lui care suferă enorm pentru că în urmă cu ceva vreme și-a pierdut un copil. Și Holden și-a pierdut un frate, e extrem de afectat dar pare că vrea să treacă peste, evident nu e foarte ușor, sechele au rămas. Holden e foarte inteligent, dar își cunoaște limitele, citește mult dar numai ce-i place, e genul care nu știe ce vrea de la viață, dar știe ce nu vrea și asta e destul de important. Dacă vorbește prostii e pentru că și-a dat seama că numai așa poți comunica cu unii, dacă minte e pentru că viața se cere de multe ori mințită pentru a descoperi adevărul, iar dacă înșală e pentru că numai așa poate descoperi când este înșelat.
Într-un mod extrem de ciudat, poate numai pe hârtie, (cine știe?) Holden s-a reabilitat în ochii mei imediat după ce a decăzut, are acestă capacitate extraordinară de a te face să-l ierți când nu ar merita și de a te înduioșa când ar trebui să-l spulberi în bătaie. De multă vreme nu a mai trezit în mine un personaj atâta afecțiune ca Holden, e genul acela care se lipește de retină și suflet, nu-l poți uita. El nu vedea viața simplu, chiar din contră, dar părea că faptul de a nu-i pasă de ea îl făcea mai liber, viața se simplifica într-un stil ciudat, chiar dacă la două minute după, el era deprimat că o văzuse și o trăise astfel.
Finalul poveștii e emoționant, Holden se întoarce acasă, recunoaște că fusese exmatriculat, rămâne lânga surioara sa și la fel de senin își face alte planuri: va merge la altă școală, se va gândi mai bine ce va face cu viața lui, etc (dar nu cred că la modul serios). Bucuria fără margini a venit însă din felul inocent în care și-a dat seama că-l iubește sora lui, din fericirea imensă pe care a simțit-o privind-o învârtindu-se în carusel, adică din lucrurile simple pe care doar un om cu inimă mare (indiferent cum ar fi el în rest) le poate simți.
Poate că Holden e un șmecheraș sau ceva (vorba lui preferată, un fel de tic verbal pentru mine înainte de a citi cartea) dar e un șmecheraș prea tare pentru a nu-l iubi. Poate am eu o problemă sau ceva :))

Titlu: Gâsca sălbatică
Atutor: Mori Ogai
Editura: Humanitas
Colecția: Cartea de pe noptieră
Nr. pagini: 145
Preț: 9,90 lei în Librăria de pe Iuliu Maniu

O poveste care curge lin împletită cu starea cititorului care numai lin nu curge duce la o lectură fragmentată și anevoioasă a câteva pagini care puteau relaxa. Relaxându-mă puțin aseară am reușit să duc povestea la bun sfârșit, dar după trei zile.
Nu sunt familiarizată cu literatura japoneză, dar dacă ea merge pe linia lui Mori Ogai, autorul cărții despre care vorbesc, atunci cu siguranță o să mai servesc din ea cu cea mai mare plăcere. De asemenea traducerile din japoneză au fost semnate de Rodica Frențiu, profesor la catedra de japoneză de la Facultatea de Litere din Cluj, un om pentru care cultura asiatică nu e doar o funcție didactică ci și o pasiune nemărginită.
Povestea cărții se petrece în 1881, unde un tânăr, student în an terminal la medicină relatează despre o poveste de iubire care ar fi putut avea loc între bunul și vechiul său prieten și coleg Okada și frumoasa amantă a unui cămătar, tânăra Otama. Povestitorul este chiar autorul, care precizează asta în comentariile pe care le face pe marginea poveștii.
Într-o zi în timp ce se afla pe panta Muen, Okada întâlnește privirea unei fete superbe care se părea că locuiește chiar în una din casele de pe acea stradă. Fata este Otama, femeia întreținută a unui cămătar pe nume Suezo, bărbat căsătorit și cu copii, dar căruia i se aprinseră călcâiele după tânara de 17 ani, săracă, crescută doar de tatăl ei și fără educație. Bătrânul său tată a dorit să o căsătorească cu un băiat care să-i asigure traiul, dar tocmai datorită condițiilor lor materiale nimeni nu era interesat de ea, chiar dacă era de-o frumusețe răpitoare. Așa că atunci când Suezo, despre bătrânul nu știa că e cămătar, i-a propus să i-o dea pe Otama, bătrânul ca să scape de sărăcie a făcut și acest gest, chiar dacă în felul acesta a trebuit să se despartă de fiica sa. Ajunsă singură și instalată într-o casă frumoasă pe panta Muen, în apropierea căminelor studențești, Otama a ajuns să se plictisească și între vizitele stăpânului ea stătea la geam și privea oamenii, sau își făcea de lucru prin curte sau alte îndeletniciri cu care fisese obișnuită pe vremea când locuia cu tatăl ei. Într-o astfel de zi îl zări pe Okada și inima ei nu mai avu liniște. Nici lui Okada frumusețea ei nu-i rămăsese indiferentă, dar fata fiind prea timidă nu îndrăznea să facă niciodată niciun gest, chiar daca Okada omorâse odată un șarpe care îi atacase păsările din colivie.
Povestea se termină foarte abrupt, dar merită descoperită încet, așa că din nou recenzia mea se termină în doi peri, căci nu pot spune ce și cum. De asemea tot ultimele pagini sunt cele care dezvăluie de ce această carte poartă un asemea titlu.

Titlu: Un cuib de nobili
Autor: Ivan Sergheevici Turgheniev
Editura: Corint
Colecția: Leda Clasic de Buzunar
Nr. pagini: 300
Preț: 10 lei în Librăria Teora, Central.

Prin această carte s-a petrecut întâlnirea mea cu Ivan Sergheevici Turgheniev. Un roman frumos construit ca toate romanele rusești, “Un cuib de nobili” aduce în prim plan o poveste din înalta societate rusească unde onoarea familiilor și obediețna femeilor sunt cele mai importante lucruri în societate. Pe acest fond orice răzvrătire este puternic taxată, iar viețile oamenilor pot fi distruse printr-un simplu gest sau banal cuvânt.
Cum Turgheniev ne apare ca un analist desăvârșit al vieții sentimentale a eroilor săi, romanul abundă în disecarea iubirilor de la prima scânteie și până la zbuciumul iubirilor târzii care sunt evident îngrădite de normele sociale (care norme funcționau diferit de la o persoană la alta).
Povestea începe în 1842 în luxoasa casă a Kalitinilor din orașul O. Aici trăia văduva Maria Dimitrievna împreună cu fetele sale Liza și Lenocika dar și cu mătușa ei excentrica Marfa Timofeevna Pestova. (Trecem peste faptul că eu urăsc numele rusești, dar trebuia să prezint oarecum personajele).
Aici viața pare să-și urmeze cursul ei firesc, femeile se căsătoresc fără să iubească, iar bărbații trebuie să fie școliți și să aibă avere. Cum fata cea mare a familiei Kalitin, Liza are deja 19 ani, mama ei dorește să o căsătorească cu un tânăr din familie bună, dar și cu un viitor strălucit, pe deasupra și artist. Culmea e că-l și găsește în persoana tânărului Vladimir Panșin venit în orașul O pentru o misiune de stat. Liza nu-l place pentru că-l consideră destul de lipsit de profunzime, dar pentru că “așa trebuie” ea avea de gând să-l accepte ca soț.
Toate se schimbă în momentul în care în oraș apare vărul Mariei Dimitievna, Feodor Ivanovici Lavrețki, un bărbat trecut de 35 de ani care căsătorit fiind cu Varvara Pavlovna și tatăl unei fetițe, o părăsește pe acesta în momentul în care alfă că ea l-a înșelat la Paris cu un tânăr prieten. Întors în Rusia, foarte amărât de viața sa, dar furios pe soția infidelă, el dorește doar să se mute la țară și să-și vadă de alte treburi pentru a nu se mai gândi la viața lui distrusă.
În vizita pe la rudele sale își cunoaște nepoatele și bineînțeles că se îndrăgostește Liza, făcând-o pe acesta să se îndoiască de decizia de a se căsători cu Panșin. Sentimentele lui sunt împărtășite de fată, și probabil ar fi putut trăi fericiți împreună, dacă societatea ar fi fost alta.
Ce se înțâmplă de aici încolo nu mai dezvălui pentru că iau tot farmecul lecturii, dar mai adaug faptul că deși Turgheniev descrie foarte frumos și plăcut ochiului femeia și sentimentele ei, el nu este lipsit de umor când descrie anumite obiceiuri și deraiări are socități din acele vremuri. Cartea este savuroasă, mi-a plăcut mult și mă bucur că am reușit să o citesc.

“Viaţa pe un peron” este o carte metaforizată în întregime care vorbeşte despre încleştările din om în fiecare rând.
Un bărbat şi o femeie aşteaptă pe un peron să vină “trenurile” lor, în acesată aşteptare se desfăşoară poate cel mai sumbru scenariu despre viaţa cuiva cu temeri şi neputinţa de a le înfrunta. În mare proporţie autobiografică (sau cel puţin eu aşa am simţit-o), cartea lui Octavian Paler este o creaţie de valoare. Daniel Cristea-Enache spune în prefaţă că: “Viaţa pe un peron este un roman al angajării şi dezbaterii morale, cu întrebări fundamentale splendid formulate, şi răspunsuri din toată gama prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el e scăldat în oricare dintre aceste ipostaze în lumina rece a unei singurătăţi esenţiale.”
Până la urmă despre acestă singurătate este vorba, despre cum singur în faţa unui destin pe care îl poţi înfrunta dar nu o faci, viaţa se prăbuşeşte iar tu nu ai luat trenul potrivit.
Viaţa pe un peron la modul cel mai simplu se desfăşoară după un decalog inventat de autor, care funcţionează ca o filosofie de viaţă:

“Prima porunca: Sa astepti oricit.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sint bune decit amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gindul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavind altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvinteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tirfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.”

Mi-am dorit să citesc acestă carte din primul moment în care am auzit de ea, iar ieri când am terminat-o mi-am dat seama că am învâţat o lecţie atât de preţoasă despre viaţă cum nu mi-aş fi imaginat. În faţa fricii suntem ca nişte manguste imperfecte în faţa unei cobre şi ar trebui să ne comportăm ca atare pentru că mangusta chiar dacă ştie de neimunitatea sa, sare la gâtul cobrei cu aceeaşi ardoare. Sunt multe de învăţat dintr-o asemenea carte, e o viaţă de om în cele 250 de pagini. Sunt încă sub influenţa ei şi tot îmi spun că nu mai trebuie să scriu despre cărţi atât de “la cald”.
N.B. În timp ce citeam nu mi-am putut imagina decât gara de la Ineu, linia ferată ce trece prin spatele casei mele şi doi oameni în pardesie aşteptând trenul. Care tren?

Există mai multe motive pentru care recenzia unei asemenea carti se scoate greu, dar hai să vă spun motivele pentru care merită luată în seamă.
1. Cartea lui Amelie Nothomb e scurtă şi cuprinzătoare, şă-i faci recenzia înseamnă să dezvălui tot ceea ce nu-i cazul.
2. Cele 130 de pagini merg în 2 ore cu tot cu reflecţia deci ai putea-o citi şi fără şă ştii că-i minunată :)
3. E genul acela la care dacă treci de primele 15 pagini în care nu ştii la ce se referă autoarea, restul vor fi pe loc devorate.
4. E o carte cu totul surprinzătoare, o să te consterneze probabil dilalogul-monolog cu care te vei confrunta şi ştiu ce spun.
5. Nu ai de-a face decât cu două personaje: Jerome Angust şi Textor Texel.
6. Eu am încercat să văd totul sub forma unui scenariu de film excelent în care Textor Texel este jucat neaparat de Kevin Spacey (cred că ar face un rol remarcabil)
7. Laureline Amanieux spunea că această carte este cel mai reuşit roman al lui Nothombe şi cel mai tulburător, întunecat, care pune sub semnul întrebării fundamentele societăţii noastre.
8. Şi doauă citate care vin ca cireaşa de pe tort: “E un pleonasm. Riscul este viaţa însăşi. Omul nu-şi poate risca decât viaţa. Iar dacă nu şi-o riscă, nu trăieşte.”, “E caraghioasă nevoia asta a oamenilor de ai acuza pe ceilalţi că le-au distrus viaţa. Deşi reuşesc foarte bine şă o facă ei înşişi, fără ajutorul nimănui.”
Citiţi şi “Biografia foamei” de acelaşi autor.