Titlu: Moartea la Veneția

Autor: Thomas Mann
Traducere: A. Phillipide, A. Voinescu, L. Iliescu
Editura: Sfynx, 1991
Nr. Pagini: 104
Nota: 10/10 (simply beautiful)
Pret: 7 lei, anticariat Cluj

Ah… Thomas Mann…

Nu fac parte nici de această data dintre cei care l-au citit de Th. Mann cu abnegație și care știu pe de rost pasaje din Muntele Vrăjit sau Doctor Faustus, dar această povestire scurtă, Moartea la Veneția este fermecătoare. Este una dintre cele mai artistice povestiri pe care le-am citit.

Volumul în care este introdusă cuprinde 9 povestiri dar ea răsare între ele ca un mac roșu într-un lan de grâu. Povestea scriitorului Gustav Aschenbach, cel cotropit de dorința evadării este minunată. După îndelungi perioade de gândire alege să plece la Veneția (superbe descrieri). Ajungând acolo cu vaporul (care mereu mi s-a părut cel mai boem stil de a călători), Aschenbach îl întâlnește la hotelul în care se cazează pe El, un tânăr polonez cu trăsături deosebite (mi-l imaginam ca pe un Narcis exemplar), par blond cârlionțat, ochi albaștri limpezi, un tânăr fermecător, destul de copilandru, dar de o frumusete electrizantă. De pe margine m-am îndrăgostit și eu de el și cred că oricine ar face-o.

Bătrânul scriitor se îndrăgostește nebunește de băiat, este o dragoste tandră, dar chinuitoare pentru că de lângă tot greul sitației ei se mai lovesc și de bariera lingvistică. În plus tânărul polonez se află la Veneția cu familia sa protectoare. Scriitorul este pus în fața unei iubiri nemaiîntâlnite, o iubire pe care vrea din suflet să o respingă dar care pune stăpânire pe inima lui. Deși refuză sistematic să-și accepte sentimentele în primă instanță, întâlnirile zilnice cu chipul băiatului, care-l face să uite de tot și de toate îl transformă în tot ceea ce nu ar fi crezut că poate deveni.

El ignoră zvonurile conform cărora în Veneția se răspândește cu repeziciune o epidemie de holeră și pe când toată lumea se pregătește să își scurteze vacanța el este decis să mai rămână atâta timp cât mai poate beneficia de prezența băiatului cu chip de înger.

Chiar în ziua când băiatul pleacă înapoi în Polonia cu familia lui, Aschenbach se stinge pe plajă chinuit de inima frântă a iubirii neîmplinite, dar și de holera care-l ajunsese. Moartea făcuse o vizită la Veneția pentru un scriitor bătrân, dar nu înainte ca viața sa-i mai ofere ceva și anume o iubire târzie, totală și inedită, poate chiar iubirea pe care a așteptat-o toată viața.

Deși am citit această carte anul trecut, parcă nu am putut să cuprind în cuvinte până acum nimic din cea aș fi vrut să zic despre ea. Și totuși faptul că am văzut de foarte curând filmul A Single Man (în care am găsit similitudini surprinzătoare cu cartea) am zis că este momenul să o abordez cât de cât. O recomand din suflet, este o povestire scurtă dar foarte frumoasă, foarte sensibilă sau cel puțin așa am găsit-o eu.

Titlu: Declarație de iubire

Autor: Gabriel Liiceanu
Editura: Humanitas, București, 2006
Nr. pagini: 176
Nota: 10/10 (mă gândesc că nu trebuie să justific mereu acest 10)
Preț: 32 de lei pe librarultau.ro

Sunt departe de a fi un fan al domnului Gabriel Liiceanu, dar ar trebui totuși să-i recunosc niște merite. Primul dintre ele fiind acela că a fost un fin observator la fenomenului cultural românesc și mai apoi acela că a înțeles că existența unei filosofii românești o avem doar cu numele și ne explică și de ce (mai subtil, mai direct, depinde ce ochelari ai când citești).

Liiceanu nu este un filosof dar ESTE un scriitor talentat care a beneficat de statutul de discipol al marelui Constantin Noica. S-a format și dezvoltat într-o companie selectă alături de Andrei Pleșu și alți colegi erudiți de generație și peste toate a scris mult, pe înțelesul tuturor și ce este de admirat (după mine) a scris din suflet, nu a inventat concepte și nici nu a dat-o în metafizică, dar a scris curat, frumos și îmbietor. Mă poate judeca cine vrea pentru ceea ce am spus (mai ales cei care nu-l suferă), dar nu consider că ar trebui să-i luăm ce i se cuvine. Măcar ce i se cuvine.

După ce am citit acu’ mulți ani Ușa interzisă, o carte greoaie pentru orice vârstă, o carte pe care m-am chinuit să o termin (mai ales că o primisem), l-am abandonat total pe Liiceanu până anul trecut când am citit în câteva ore cu patimă Declarația de iubire, una dintre cele mai bune cărți ale lui (nu o spun doar eu ci și cei care le-au citit aproape pe toate). Pe lângă fapul că este o carte valoroasă care vorbește despre multe și necunoscute aspecte și personaje ale culturii române, cartea este fără doar și poate un manifest al spiritului cultural românesc.

Ea îți vorbește de Mihail Sebastian care “trăiește ca toți ai săi cu îngerul morții pe umăr”, dar în același timp te face să te întrebi “cum ai putea să măsori viața unui om fără măsura pe care ți-o dă propria viață?”.

Cartea te implică în moartea lu Cioran făcându-te să te minunezi la “cum poate arăta sfârșitul  unui om care toată viața lui a vorbit despre sfârșit”, dar fără să găsești un răspuns în moartea sa ci în viața sa fabuloasă. Te face să te duci sa-i vizitezi mansarda din Paris pe le l’Odeon, 21 și să nu uiți să visezi.

Îți înfățișează provocarea lui Noica, aceea de a vedea filosofia ca pe o “rugăciune pe care o murmuri toată viața”, dar și felul în care el și-a găsit rezolvarea provocărilor; nu și-a permis să piardă niciun “meci al vieții”, deoarece “putem pierde meciul într-un singur fel: nemaijucându-l”. Noica a fost un om frumos “posibilul început al istoriei filosofiei românești”.

Declarația de dragoste se îndreaptă spre Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cei doi soți care au plătit scump iubirea de România și iubirea de adevăr. Cei care s-au făcut auziți la Europa Liberă, dar care au trait la Paris cu teama că nu vor fi liberi niciodată. Liiceanu îi respectă profund și condideră că “Fiecare om își alcătuiește în viață un edificiu afectiv. Măsura în care el este e data de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți. […] Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori ! – invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase, este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt”.

Nu întrebăm continuu alături de el: “câți dintre noi știm cu adevărat de la al câtelea pas al șurubului fibra morală plesnește în noi? Și la fel ca el, nu găsim niciun răspuns, tăcerea face să ne aplecăm capetele chiar dacă suntem doar noi cu cartea.

Apoi citind despre toate aceste dispariții de calibru ne dăm seama cu ușurință că “fieacare om înseamnă în viața noastră exact atât cât păstrăm din el după moartea lui”  și că “toate morțile neașteptate au ceva din aparența unei scamatorii”.

Și nu în ultimul rând avem o carte care ne vorbește despre carte, de fapt cred că toată povestea cu declarația de iubire , este o poveste despre o carte, despre cartea anonimă a tuturor timpurilor, cea prin care “stai de vorbă cu aproapele tău cum spune Noica sau cea în care nu ai văzut decât o scrisoare mai groasă scrisă unui prieten, sau cartea ca un lucru viu, cel mai viu. “Să vorbești despre o carte ca despre o ființă vie. Altminteri cum ai putea-o iubi? În fond gândiți-vă ce se întâmplă cu cărțile: le dorim, le avem, ne bucurăm de ele, ne plictisesc, le părăsim, le regăsim, ne pierdem în ele, le îngropăm numele în adâncul nostru, iar dacă e  nevoie le uităm. Nu așa arată toate iubirile noastre?”

Titlu: Arta de a avea întotdeauna dreptate

Autor: Arthur Schopenhauer

Traducerea: din germana Gabriel H. Decuble

Editura: ART

Nr. pagini: 112

Nota: 10/10 (fără justificări, este foarte bună, e un must în materie)

Preț: 25 de lei sau 19,50 lei pe librariaonline.ro

Arta de a avea întotdeauna dreptate, a lui Arthur Schopenhauer este o carte deosebit de savuroasă dar și de valoroasă, care vorbește pe înțelesul tuturor despre dialectica eristică (arta de a vorbi în contradictoriu).  Mai jos vă prezint câteva linii extrem de adevărate care nu neaparat că vă vor ajuta să deveniți niște artiști ai disputelor, dar cu siguranță vă vor da idei de replici inteligente sau vă vor demonstra că de cele mai multe ori nu avem  parteneri în comunicare de luat în seamă sau care nu pot fi combătuți:

Cel care poartă o dispută, de regulă, nu o face în numele adevărului ci în numele afirmațiilor sale. (din 2 persoane, 3 procedează așa)

Cine iese victorios dintro ceartă nu s-a bazat, foarte adesea, decât pe viclenia și abilitatea cu care și-a apărat considerațiile și doar rareori pe corectitudinea puterii de judecată cu care și-a formulat enunțul. (cred că toți ne-am certat la un moment dat cu părinții, nu? )

Cu cât mai generală este o opinie cu atât mai atacabilă este.

Dacă vrei să tragi o concluzie, atunci nu trebuie să lași altora posibilitatea să o prevadă […] pledează-ți cauza prin învăluire.

Adevărul poate reieși și din premise false, pe când neadevărul niciodată din premise adevărate.

Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect și să profite de ascendentul pe care îl are eventual asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur și simplu impertinenți, sâcâindu-l și fiind în chip vădit nedrepți cu el. (ahh, de-aș putea face asta, aș fi cea mai tare din … discuție) :)

Dacă observăm că urmează să pierdem, atunci trebuie să realizăm o diversiune; altfel spus enunțăm ceva care nu are nicio legătură cu discuția în cauză, dar care dă impresia că ar avea vreo legătură și-ar fi un argument impotriva adversarului.

Totul devine un simplu joc, dacă poți invoca o autoritate pe care adversarul s-o respecte.

Ceea ce adversarul nu înțelege poate acționa adesea ca o autoritate.

Foarte puțini pot gândi dar toți vor să aibă opinii. (Iubesc această afirmație și mereu îmi amintesc de ea când îi aud pe unii ce scot pe gură) :)

Pe om nu-l interesează decât satisfacerea propriei vanități și nicio rană nu doare mai tare decât vanitatea lezată. ( am zis că îmi fac o plăcuță cu asta și am să o port în poșetă și o scot de fiecare data când încep o discuție cu cineva care se crede buricul pământului) ;)

E dreptul oricărui om să bată câmpii. (acesta este replica preferată a lui Schopenhauer cu care obișnuia să se ia de Heghel)

Și cea mai tare din toată cartea, un fel de motto al celor care au impresia că au pus B-ul în banana: căci nu adevărul e important ci cine câștigă (aș merge până în pânzele albe ca să demonstrez că nu-i așa, chiar dacă asta ar însemna să mor pe drumul până acolo). N-am dreptate? :)

Nu am vrut să închei săptămâna oarecum dedicată doamnelor, fără să apuc să vorbesc pe scurt și despre câteva cărți pentru ele și “numai” pentru ele:

Dulcea plictiseală – Francoise Sagan (9/10, nu mi-a plăcut Dominique, dar cine sunt eu să judec?)

O poveste de amor în stilul Francoise Sagan (care-mi place la nebunie când vine vorba de astfel de povești). Este un roman provocator, foarte îndrăzneț pentru perioada în care a fost scris și care te prinde în mrejele lui și nu-ți mai dă drumul. Aș fi curioasă de reacția unui bărbat la citirea lui. Spun doar atât: Dominique o adolescent rebelă, se îndrăgostește de Luc, unchiul iubitului ei. Acest Luc este căsătorit, dar complet imatur, numai bun pentru o a aventură cu o adolescentă dornică de experiențe noi, mai mult sau mai puțin senzoriale. Ce ziceti? Nu e Sandra Brown, deci încerceți-l cu încredere :)

Mame și fiice – Justine Levy (9/10, totuși orice ar fi, nu aș putea să-mi urăsc mama, acest sentiment și ideea de mama nu le pot asocia)

Ah… o poveste atât de simplă și atât de tristă. Vrei să-ți suni mama după ce o citești numai așa că să vezi cum o mai duce. M-a înduioșat povestea și mi-a lăsat în același timp un gust amar. Facem atât de multe greșeli, ca fiice, ca mame, ca femei, toate le facem, de ce ne-am judeca între noi? În plus este atât de greu când ne pierdem una de alta… este înfiorător și totuși ne este greu și să ne înțelegem una pe alta. Aceasta e povestea noastră, a fiecărei mame și a fiecărei fiice.

Clar de femeie – Romain Gary (9.5/10, găsesc incitantă tristețea uneori, poate am eu o hibă)

Pornind de la ideea că: “nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiți separat ca să fie fericiți împreună”, Romain Gary scrie o poveste tristă de-ți vine să plângi mereu, simți că nu mai vezi scrisul, iar paginile zboară în speranță că personajele își vor găsi liniștea. Doi oameni nefericiți, care nu și-au găsit împlinirea în dragoste, se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt și se agață în disperare de rezidurile afective care le-au mai rămas. Dar se poate construi o fericire de două nefericiri care se amplifică? Încercați să găsiți răspunsul.

Franțuzoaicele nu se îngrașă –  Mireille Guiliano (10/10, o poveste despre cât de prost papa americanii și cât de inteligent înfulecă francezii nu poate fi decât amuzantă până la urmă)

O carte motivațională care a beneficiat de toată atenția mea. O carte la limita dintre o poveste de success și o carte de bucate. Mireille Guiliano este o franțuzoaică ajunsă in USA. Obișnuită cu un regim de viață ca cel din Franța, cu o alimențaie echilibrată, se vede nevoită în USA să facă o grămadă de compromisuri care duc la un rezultat sigur: îngrășarea excesivă. Întoarsă acasă în Franța, pornește pe lunga cale a războiului cu kilogramele în plus. Dar, lupta aceasta este dură și necruțătoare, iar Mireille trebuie să adopte o strategie pe termen lung: această strategie este modalitatea franțuzoaicelor de a se alimenta fără restricții, dar moderat și cu cap.  Pentru a exemplifica, autoarea se folosește de rețetele ei testate pe marginea cărora dă o mulțime de sfaturi de urmat pentru o siluetă franțuzească. Este comică și foarte serioasă cartea în același timp. Este un manual de “mâncat sănătos” mai ales pentru cele (ca mine) care doar au impresia că cunosc noțiunea. O “supeRecomand” :)

Titlu: Războaiele mele

Autor: Adelin Petrișor
Editura: Polirom, București, 2010
Colecția: Ego Publicistica
Nr. pagini: 248
Preț: 25 de lei, Cărturești, București, 2010
Recomandare: un must pentru cei din breasla, o carte deosebit de interesantă pentru restul

Probabil cu toții știm cine este Adelin Petrișor și de vorba aia “de ce?”. Probabil toți știm și ce a făcut Adelin în televiziune, toți știm că a transmis din zone de conflict, știm că avea transmisii în direct cu avioanele survolând deaspura lui și cu focuri de armă în spate, toți l-am văzut pe Adelin cu acei ochelari mici pe ochii mici și toți i-am simțit curajul mare, inima mare și tare care se zbătea în pieptul acestui bărbat fragil la prima vedere. Toți ne-am întrebat: ce îl motivează pe Adelin să își pună așa viața în pericol? Cât de mare poate fi pasiunea pentru ceea ce faci ca să fii capabil de asemenea sacrificii?

Ani de-a rândul, cu Adelin trecut de la un post TV la altul, cu Adelin transmitând din Iugoslavia, Irak, Israel sau Afganistan, în toți acești ani nu am știut exact ce se află în spatele acelor minute de direct sau în spatele înregistrărilor cu proiectile pe fundal.

Dar am aflat din acestă carte, în care Adelin cu un altfel de curaj de data aceasta, vorbește despre războiale sale și este perfect îndreptățit să le numească ale sale, pentru că de la ideea plecării, la soluția finanțării, la deplasare și la documentarea propriu-zisă, aceste războaie au fost pe drept ale sale. Iar să triești un război nu poate fi decât o experiență pur personală, dacă nu e personală, atunci e istorie.

Cartea cuprinde 10 povestiri de pe front, de pe cel de dinaintea plecării și despre fontul de luptă cunoscut. Ai tendința să le simți la fel de periculoase, dacă bătălia de pe frontul din fața șefului sau a finanțatorului nu a fost câștigată, frontul propriu al transmisiei nu ar mai fi existat. Pentu că, da, din păcate aproape niciodată nu a fost ideea televiziunii sau a departamentului de a-l trimite pe Adelin la război ci a fost mai mereu ideea sa. Ei mereu nu-i dădeau bani, el mereu căuta soluții și oameni dispuși să-I plătească deplasarea. Acum stand și gândindu-mă la ipocrita expresie “trimisul nostru special în Irak/Afagnistan/etc… Adelin Petrișor” o văd ca pe o chestie pompoasă și mitocană.

Cu Adelin la război toate aceste posturi TV au avut rating-uri uriașe, iar oameni au văzut și auzit o știre “bună”, de calitate, de la un “corespondent de război” nu de la un cvazi reporter care se dă mare în apă mica. Cu Adelin la război lumea uita de propriile nenorociri și asculta cu respirația tăiată relatările de pe câmpul de luptă. Cu aceeași respirație tăiată am citit și eu cartea, nu poate să nu te impresioneze, nu te poate lăsa indiferent nici dacă ai fi de piatră, probabil că dacă aș fuma, aș fi fumat și eu alături de Adelin toate acele pachete de țigări de care amintește, toate acele țigări fumate cu patimă și poate mereu acea țigară care putea fi ultima.

M-a impresionat cartea și mi-a dat de gândit, nu literar (căci este evident că această carte este scrisă într-un desăvârșit stil jurnalistic și atât) ci uman, calitatea poveștilor de viața este una ridicată, nu ai ce să reproșezi poveștii, redării ei, este perfecta și foarte adevărată. Felul în care Adelin spune povestea războiului te face pe tine ca dintre pagini să te transporți direct acolo, să simți sudoarea rece la tâmple, iar inima să o ia razna, într-un mod nebunesc.