A călători doar cu un bagaj de mână poate fi pentru multă lume o provocare, dar mai ales înseamnă și o organizare foarte bună și o conștientizare a faptului că aproape de fiecare dată, fie bagajul cât de restrictiv, tot punem în el și lucruri în plus, pe care nu le vom folosi. Tocmai din acest din urmă motiv ador să testez cât de light pot călători.
Sâmbătă, înainte de Ziua și Noaptea Muzeelor, am trecut pe la Mitingul Aviatic de pe Aeroportul Internațional Cluj Napoca. Ce s-a întâmplat acolo vedeți în fotografiile de mai jos, iar dacă doriți mai multe, găsiți un album aici (cel de anul trecut aici). Articolul participă la Miercurea fără cuvinte, detalii la Carmen.
E foarte bogat în evenimente weekend-ul care începe azi!! Primele două sunt la nivel național, iar celelalte 3 sunt pentru clujeni și pentru cei care ajung în Cluj la acest final de săptămână. Despre primul aș fi putut zice că e chiar la nivel european: Finala Eurovision, da, da, aceea pe care nimeni nu suportă, dar toată lumea se uită și vorbește despre ea :) Eu mă uit de aproximativ 15 ani și nu m-am plictisit. Cine mai e ca mine, poate fi sâmbătă seara pe recepție când TVR-ul o transmite în direct de la Malmo (Suedia) începând cu ora 22.
Al doilea eveniment, pentru care chiar va trebui să vă deplasați undeva, este Noaptea Muzeelor. Ediția 2013.
DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3.Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). 4. (Pop.) Durere fizică. Dor de dinți. 5. Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. Atracție erotică. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).
Da, mi-e dor de un zbor cu avionul deşi nici două luni nu au trecut de când am zburat spre Paris, dar cred că v-am mai spus cât îmi place mie cu avionul, nu? Dorul de acum se datorează şi faptului că ieri am fost în aeroport cu Clau, care a zburat spre Viena, mirosul şi forfota aeroportului fiind suficiente ca să îmi alimenteze pasiunea. Iar a ajunge în aeroport fără ca mai apoi să urmeze un zbor pentru mine, nu-i lucru uşor :) Chiar acum când scriu aceste rânduri un avion rupe tăcerea şi cucereşte cerul.
În plus, de ceva vreme stau cu ochii lipiţi de Zbor peste Transilvania, un proiect minunat în spatele căruia se află pasiunea pentru zbor, călătorie şi fotografie. Vedeţi şi voi mai multe detalii la ei pe site şi poate îi susţineţi, mi se pare imposibil să nu vă placă proiectul.
Şi băieţii care zboară peste Transilvania mi-au dat şi mie ideea de a crea un mic album cu fotografii realizate de mine în zbor. Album fără pretenţii, cu fotografii din chiar primele zboruri, în care totul mi se părea de necuprins şi entuziasmul atingea cote alarmante, spre amuzamentul lui Clau (care are ceva mai multe zboruri la activ).
Aşadar, zbor liniştit tuturor celor care zboară, departe sau aproape, zilele astea!
Prima mea poză la bord :)
Mi se aşterne un zâmbet pe faţă când îmi amintesc de acest episod, deşi la vremea respectivă nu mi s-a părut amuzant. Eu ador să zbor, senzaţia pe care o am când constat că avionul se înalţă, când ştiu că picioarele mele pe pământ sunt doar o amintire, îmi dă speranţa că totul este posibil. Mă simt chiar bine în avion, nu mi-e frică, nu mi-e rău şi deşi nu am făcut zboruri în afara Europei, cred că m-aş comporta excelent şi pe un zbor transatlantic de exemplu. Probabil tocmai din cauză faptul că iubesc zborurile, cred că mă iubesc şi ele pe mine, căci am avut parte de multe zboruri line cu aterizări blânde. Toate, în afară de unul…
Plecam în Franţa pentru o perioadă mai lungă timp. Trebuia să ajung la Montpellier via Paris, unde nu trebuia să schimb doar avionul ci şi aeroportul. De la Cluj am plecat cu o întârziere de peste 3 ore, singura dată când am petrecut atât de mult în aşteptarea plecării. A fost minunat până la Paris, am citit, mâncat şi chiar aţipit în premieră. De la Beauvais a trebuit să mă transport până la CDG pentru următorul zbor spre Montpellier. Nu mai contează peripeţia de până la CDG, ar constitui o postare separată, căci odată ajunsă la poarta de îmbarcare nu a mai contat nimic. După ce au schimbat porta şi am alergat de nebună prin imensitatea de terminal, apoi după după un drum de 45 de minute cu autobusul până la avion, am urcat în sfârşit şi putea decola spre destinaţia mea finală, deşi eram pe drum de peste 12 ore…
Am fost tare dezamăgită că norii ocupaseră abuziv cerul la ora când avionul se înălţa deasupra Parisului luminat. Să văd oraşul luminii de sus pe timp de noapte era tot ce-mi puteam dori pe ziua respectivă, însă nu a fost să fie. Mi-am comandat un ceai care a venit asortat cu doi biscuiţi delicioşi şi mă amuzam de o familie nordică cu un copil de vreo 2 ani (probabil unul din cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, ca părinţii de altfel, un el şi o ea să presupunem că din Finlanda, blonzi spre alb aproape cu nişte ochi albaştri cum n-am văzut în viaţa mea). În fine, erau haioşi, eram obosită şi brusc mi-am dorit să arate aşa şi familia mea… deh… urma să stau ceva vreme departe de ea, deci sentimentele se explică.
La un moment dat, o lumină aruncată de nicăieri brăzdează cerul negru ca tăciunele, nu ştiu ce este… îmi întorc privirea spre “familia mea perfectă”, apoi din nou, “biciul lui Dumnezeu loveşte cerul”, odată şi încă odată… WOW, fulgera mai des decât îmi fusese dat să văd şi totul de la înălţime, pe timp de noapte, păream într-un documetar de pe Discovery, nu, nu în “Catastrofe aviatice”, cel puţin nu încă :)
Trec aşa minute bune, eu lipită de geamul mic al avionului, numărând fulgerele şi mirându-mă cum de în furtuna care se instala vizibil, avionul parcurgea distanele atât de lin. Nu mi-am terminat gândul până marea pasărea de metal a început să se scuture, puţin, câte puţin până deja unii au început să zbiere în avion, copilul din nord a început să plângă, iar eu încă aveam speranţa că e doar o zonă cu turbulenţe pe care o vom depăşi rapid. Încă zâmbeam copilaşului din stânga mea. Apoi a început să plouă extrem de violent, iar fulgerele nu mai putea fi numărate, avionul s-a înclinat destul de tare şi aflăm de la microfon că cel mai probabail din cauza condiţiilor meteo nu vom putea ateriza la Montpellier ci la Toulouse. Totuşi căpitanul decide să încerce să pună avionul la Montpellier, ne zgâlţâim tare de tot, moment în care mi se face rău… foarte rău, unii încep să vocifereze crispaţi, copilul plânge din nou, tatăl său îl ţine ferm în braţe. Suntem anunţaţi că nu se poate, vom merge la Toulouse… îmi era deja atât de rău că din partea mea puteam şi cădea, nu-mi mai păsa… Dar, wait nu, copilul frumos de lângă mine… nu puteam pica totuşi. Putem doar să ne zgâlţâim, tare, tare de tot (nu voi uita în veci). Nu ştiu ce mai încearcă pilotul, nu ştiu dacă cineva ne-a mai anuţat ceva căci mi se înfundaseră groaznic urechile şi apoi o cădere total anapoda, care mi-a amintit şi ce măncasem cu două luni în urmă, ne-a anunţat ca un trăsnet că am aterizat undeva. Toată lumea a aplaudat frenetic nu doar aşa de complezenţă.
Regretam amarnic ceaiul pe care-l băusem, nu m-a impresionat nici prezenţa căpitanului la uşa navei (căpitan cu care unii oamenii dădau mâna felicitându-l), nu m-a împresionat nici ploaia năspraznică care m-a udat până la piele de la uşa avionului şi până la intrarea în aeroport, m-a impresionat numai tăbliţa pe care scria Aeroport de Montpellier Mediterranee… ufff… ajunsesem chiar la destinaţie, după minute bune în care habar nu am avut unde sunt şi nici nu puteam întreba pe nimeni căci… căci… apoi am putut vomita liniştită :D Avionul a rămas însă mijlocul meu de transport preferat, iar Clau mi-a zis că ce noroc pe mine să prind aşa o aventură la bord, el a zburat mult mai mult, a traversat şi oceanul şi nimic… “zbor ca-n palmă” :D
* Acest articol participă la concursul organizat de Airlines Travel şi Carpatair. Mai puteţi participa şi voi cu o poveste de la bord, până pe 15 iulie. Baftă tuturor! :)
Așadar ajunsesem pe CDG 2! Era doar ora 19, mă gândeam că oricum pânâ la 20:40 când începea bordingul aveam timp să mă dezmeticesc. Am urcat mult de la metrou până la terminalul D2. Cu scări rulante, cu scari normale, cu banda, mult. Am dat de niște tabele uriașe cu zborurile. L-am găsit pe al meu, urma doar să mai văd de unde se face chek in-ul și eram ca și rezolvată.
Pe CDG toată lumea te întreabă unde călătorești și eventual de unde ești. Am auzit și vorbindu-se românește, dar nu chiar ca în Italia. La început mi s-a părut ciudat, apoi mă gândesc că poate e normal. Cu toată graba și tot stresul am ajuns mai devreme cu 15 minute la chek in, m-am calmat când am văzut că lumea e drăguță, că mi s-a făcut semn discret să vin spre ghișeu, că doamna care tocmai îmi întorcea poșeta pe dos mi-a lăudat telefonul și brățara. Că realmente avea mănuși și se comporta în consecință. Tot aici mi-am dat seama ce multe persoane cu dizabilități călătoresc singure cu avionul. În aeroport erau voluntari care ajutau aceste persoane să se simță cât mai în largul lor.
După ce mi-am sunat tot familionul, am așteptat cuminte la Gate D55B îmbarcarea. Nu mică mi-a fost mirarea ca acolo să înceapă bordingul pentru Torino. Mi s-a părut suspect și am mers să întreb. Normal că domnii de pe CDG au schimbat Gate-ul fără ca măcar să anunțe. Mi s-a părut o lipsă totală de respect. După un alt set de întrebări aflu că trebuie să aștept la Gate 61. Aici multă lume dezorientată evident alerga în toate părțile. Nu am avut loc să mă așez pe scaun, atât de agomerat era. Pe la 20:30 ne anunță că avionul Air France ce urma să ne ducă la Montpellier aterizase, dar că din cauză că se schimbă echipajul îmbarcarea nu poate începe. În fine, nu știu ce anume a cauzat mai exact întârzierea, dar destul de bine că am am plecat din Paris pe la ora 22, în loc de 21:10 cum ar fi trebuit. Ca norocul că aveam din nou loc la geam, dar norii nu m-au lăsat să văd Parisul de sus. Aceasta a fost dezamăgirea zilei.
Air France nu m-a impresionat. Biletul a costat triplu față de WizzAir și vă spun foarte sincer că navele arată poate ceva mai bine la Wizz. Spatiul din avion cică e mult mai mic la low cost, dar nu mi s-a părut foarte spațios nici la Air France. Diferența a făcut-o ceaiul și biscuiții pe care i-am primit la bord, dar la cât de adormită am fost puteam lejer și fără ei. (Între noi fie vorba oricum i-am vomitat când am ajuns la Montpellier) :D
Călătoria cu Air France a fost însă ceva mai aventuroasă. Se face că am prins o furtună. Într-adevăr am văzut niște fulgere cum numai dincolo de nori poți vedea, dar am și trăit niște emoții cum numai în avion le poți avea. La un moment dat am fost anunțați că din cauza condițiilor meteo nefavorabile o să aterizăm la Toulouse. Am crezut că mor, asta îmi lipsea să aterizez la 250 de km de Montpellier. Nici nu am vrut să mă gândesc. A început să mă doară stomacul de la asta, mă și vedeam scriind o postare nervoasă de pe aeroportul din Toulouse. Din fericire nu a fost cazul, căpitanul a anunțat că încearcă totuși să aterizeze pe Mediteraneene, în Montpellier. Dar bineînțeles că pentru asta am trecut prin niște turbulențe care mi-au adus stomacul în gât. Am fost strajnic zgâlțâiți, am prins niște goluri de aer care au făcut lumea să țipe, iar la aterizare au fost aplauze ca la operă. Și nu cred că cerau bis :))
Ploua infernal. În fața aeroportului niciun taxi, cică din cauza ploii orașul era blocat. Just Great! Era către 12 noaptea. După jumate de oră prin bunăvoința unui domn, că altfel nu-l pot numi, iau un taxi ce mă duce până la Cite Universitaire Triolet moment în care mă gândeam că și dacă dorm pe hol tot e bine că am ajuns. Nu a fost nevoie, pentru că alt domn foarte simpatic care zicea că vorbește engleză ca Louie de Funes m-a ajutat cu hârțogăraiele pentru cazare. Și cazată am fost. Am o cameră foarte, foarte drăguță, luminoasă, călduroasă, cochetă în care sper să mă simt bine. E vital ca să funcționez la parametri normali.
A fost bine, mă bucur că sunt aici :)
Am ajuns noaptea trecută la Montpellier după un drum mai lung decât crezusem și pe care nu l-aș mai face a două oară la fel, dar nu știm unele lucruri până nu dăm cu capul de ele. Nici nu prea aveam de ales, dar oricum a meritat din plin drumul și ar fi meritat și dacă aș fi stat doar două zile în orașul acesta absolut fermecător, pe care acum încep să-l descopăr.
Povestea drumului, că despre ea vreau să vorbesc acum, a început la Cluj pe 8 octombrie în jur de ora 9 dimineața și s-a terminat pe 9 octombrie ora 2 la Montpellier. Ce s-a întâmplat între timp o să-mi amintesc toată viața ca fiind poate una dintre cele mai solicitante și interesante acțiuni “all by myself”.
De la Cluj, cu o întârziere de nu mai puțin 3 ore și jumătate cauzată de o ceată persistentă, am decolat spre Paris Beauvais. Zborul a fost deosebit de plăcut, am reușit să și ațipesc puțin, să și citesc ceva, 3 ore au trecut ca secundele, din păcate am mers pe deasupra norilor și nu am zărit nimic jos. Oricum la Beauvais ploua foarte tare. De aici pentru 13 euro un autobus ne aștepta să ne ducă spre Paris. Trebuia să facem maxim 50 de minute, am făcut însă cam o oră jumate pe o ploaie torențială. Cu această ocazie afăm că în Franța plouă de 3 zile fără oprire.
În Paris am trecut peste Sena și am văzut de la foarte mare depărate vârful turnului Eiffel, care mie mi s-a părut mic, abia aștept să-l văd din apropiere. Am fost debarcați la Porte Maillot, un fel de stație mare de autobuz, unde eu am crezut că numai ce mă cobor din autobuz și intru în metrou. De fapt aici începea nebunia. Și totuși un pic de noroc am avut. Am călătorit până la Paris cu o doamnă extrem de drăguță pe care o aștepta aici prietenul ei. Dânsul m-a mai lămurit puțin înainte de a porni singură spre aerportul Charles de Gaulle, de unde trebuia să iau AirFrance spre Montpellier.
Așadar în Porte Maillot travesezi două artere mari, intens circulate și ajungi la o gură de metrou. Deja după 15 minute începusem să regret amarnic faptul că aveam două bagaje, erau foarte grele, abia le târam după mine. La metrou, pentru 8,5 euro mi-am luat un bilet până la CDG 2, chiar dacă știam că trebuie să schimb. Am mers cu domnii de care ziceam până la stația Champs Elysees Clemenceau, aici ei au coborât urându-mi drum bun și tot ziceau: sper să te descurci…deși cred că nu sperau sincer că o să ajung la capăt cu bine. Nici eu nu eram chiar sigură :D
De aici eu am mai mers 5 stații, apoi am coborât la stația Chatelet le Halles (un fel de nod), unde cu o hărtuță în mână am încercat să schimb metroul 1 cu RER B, care urma să mă ducă direct pe CDG 2. Faza nasoală cu acest RER B e că aceeași linie de aceeași culoare merge în 4 direcții. De unde să știu eu care merge spre CDG? Întrebi, că altceva ce? Și mă duc spre o tipă de culoare care lucra acolo (după echipament mi-am dat seama) care văzând că mă uit foarte dezorientată, după ce-mi explică ceva, mă bate pe spate și-mi arată…c’est CDG…ufff răsuflu ușurată după cam o oră de plimbări inutile de la o line la alta, sus, jos, stânga, dreapta, întrebi pe unul, pe altul, îmi era atât de cald, era atât de aglomerat. Deja îmi uram bagaje din toată inima, le-am răsturnat de vreo două ori, mă dureau măinile și eram stoarsă de puteri. Plus că vedeam o sete….A, și mai ceva, porțile alea micuțe de la metrou sunt imposibile, bagajele nu încap decât dintr-o anumită poziție, iar eu aveam două bagaje mari, poșeta și bineînțeles biletul ce trebuia validat de fiecare dată. Cum? :)) Acum mi se pare nostim, dar atunci mi-aș fi dat palme, dacă mai aveam mâini libere :))
Așadar am urcat plină de speranță cu ochii spre stații. În metrou mi s-a făcut rău, am inceput tratamentul cu autoconvingerile cum că nu o să vomit. A funcționat. Am mers nu mai puțin de hai să zic 10 stații foarte lungi, am pierdut șirul, oricum am făcut aproape o oră până la CDG 2. Aici trebuia să găsesc terminalul. M-am panicat deoarece am văzut numai trenuri și metrouri, niciun avion. LOL, uitasem că avioanele nu aveau cum să fie sub pământ? Trebuia să urc. Cât? Nu știam. Mi-am luat de la un tonomat o sticluță cu apă, trebuia să mă hidratez și să respir. Stăteam pe drum de 10 ore, nu băusem apă deloc și eram abia la jumătatea lui.
În episodul următor povestesc despre partea a doua a drumului și despre cât de bine s-au potrivit toate :)
