Franta, Italia, Travel

Vizitând oraşe pe bicicletă

28 de comentarii

N-am putut să nu observ cât “de la modă” e această practică. În cele mai multe privinţe mă bucură şi consider şi eu că este o practică excelentă, însă mărturisec că am încercat-o o singură dată, la Verona. Atunci am descoperit oraşul pe bicicletă şi pe deasupra şi gratis. Clau a mai încercat ceva similar în Norvegia şi îmi tot povesteşte ce fain a fost şi eu mă înverzesc de ciudă că n-am experimentat împreună :)

Oricum sunt sensibilă la tot ce înseamnă o bicicletă, astfel că o caut peste tot pe unde ajung, în plus mi se mai şi pare fotogenică, aşa că m-am trezit cu ceva poze cu mademoilsele la biciclete în prim plan. Hai să vă arat câteva şi să vă spun povestea, (da, e o poveste fiecare) ;)

Ziceam de Verona, aici ne-am luat bicicletele de la gară unde le-am şi predat la final, le puteam ţine câteva ore (3-4, nu mai reţin exact). Am garantat cu buletinul (unul singur a fost suficient pentru două biţe). Am stabătut tot oraşul pe ele, până la Arenă, apoi până la Piazza Garibaldi, până la Julieta acasă, la podul cu lacăte etc. Ne-au fost foarte utile, mai ales că în acea zi am văzut două oraşe: Verona şi Padova… Amintirea cu bicicletele de la Verona o să o am multă vreme.

La Montpellier bicicleta e regină, e PESTE TOT şi o poţi închria de oriunde contra unei sume decente (mi se pare că era cam 2 euro/zi). Să vedeţi cum arata parcările de la Unniversităţi în Montpellier, eu m-am şi speriat prima dată, am avut un şoc, mai ales că pe vremea aceea prin Cluj nu existau standuri de închiriat biciclete (acum există). Ce îmi plăcea cel mai mult la biţele astea franţuzeşti era culoarea demenţială, îţi venea să le iei acasă pe toate. Una dintre cele mai vii imagini din Montpellier a rămas asta cu bicicletele.

Tot în Franţa am făcut şi cea mai faină poză cu două biciclete “îndrăgostite”. Aşa mi-am imaginat eu că sunt, stăteau rezemate de un felinar pe faleza din Palavas şi priveau marea. M-am îndrăgostit şi eu de imaginea asta, îmi revine mereu în minte când mă gândesc la acea perioadă.

Ultimile biciclete fotografiate care merită arătate le-am găsit anul trecut la Florenţa, pe o stradă îngustă şi plină de istorie. Stăteau liniştite lângă un zid îngălbenit de vreme şi m-au făcut să mă gândesc la cine le-a lăsat acolo şi ce treabă or avea cei care le-au abandonat fără nicio pază pentru o vreme… De dragul lor, ieri mi-am pus imaginea asta pe desktop.

Promit să merg într-o zi să le fotografiez şi pe cele din Cluj… poate chiar dau o tură toamna asta, că n-am mai urcat pe o biţă de ceva vreme… Voi?

Cluj

Ieri

5 comentarii

Dacă iubirea se întâmplă atât de rapid este probabil pentru că dorinţa de a iubi există dinainte de persoana iubită  – nevoia şi-a inventat soluţia. (Eseuri de îndrăgostit – Alain de Botton)

– Pentru ce nu scriu femeile? – Pentru că ele pot plânge oricând. (Pe culmile disperării – Emil Cioran) 

Învăţasem că nu totdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înţeleşi de cei din jur. (Cititorul din peşteră – Rui Zink)

 – Ai văzut stelele, Enaiat? – Ce legătură au stelele? – Numără-le, Enaiat! – E imposibil, sunt prea multe! – Atunci începe, a spus mama. Altfel nu le vei termina niciodată. (În mare sunt crocodili – Fabio Geda)

Cluj, România, Travel

Superba Biserica romano-catolică de la Floreşti

14 comentarii

În plimbările mele prin Floreşti m-am aşezat adesea la poarta Bisericii romano-catolice. Odată m-a şi prins o ploaie de vară acolo şi m-am adăpostit char sub poarta de intrare în curtea Bisericii. Inutil să vă spun ce sentiment frumos m-a încercat. Dacă vreodată vă doriţi să simţi aripile îngerilor în jurul vostru, priviţi o ploaie caldă de vară lipţi de zidul vechi al unei Biserici (care o fi ea).

Biserica asta o vezi din DN1, sunt convinsă că mulţi au văzut-o din maşină printre înjurături, mai ales înainte să se deschidă tronsonul de autostradă Gilău-Turda-Câmpia Turzii. Puţini au parcat să aştepte să se mai fluidizeze traficul şi dacă tot au oprit, să coboare să vadă Biserica… din exterior… Nici eu n-am oprit, până nu am luat Floreştiul la picior nu am ştiut ce există prin zonă. Acum v-aş putea plimba pe oricare dacă veniţi încoace cu ceva vreme şi nu vreţi la Mall (Polus Mall e la cinci paşi de mine, da, da e la Floreşti şi nu la Cluj, oricum insesizabilă ieşirea din Cluj şi intrarea în Floreşti, trebuiau să se unească, presiuni politice au existat să nu, oricum eu sunt fericită cu impozitele mai mici). Scuze de paranteza asta lungă.

Ce mi-a plăcut întodeauna la Biserica asta, faţă de celelate de prin sat (că m-am gândit să vă arat cu diverse ocazii şi altele, dacă tot sunt pe lista Monumentelor istorice din România), este că nu arată deloc a Biserică de sat românesc. Cu peretele acela gros din jurul ei, mie mereu îmi aminteşte de Biserica fortificată de la Densuş (aţi vizitat-o?). Exterior arată foarte bine, înăuntru nu am intrat niciodată, mereu treceam pe acolo după amiaza sau seara, era închisă şi NU pot să pricep de ce un loc cu potenţial turistic este închis… şi nici nu există un program niciunde de unde să vezi ce şi cum se procedează dacă vrei să vezi interiorul (atenţie! nu în timpul slujbelor).

Exteriorul este fantastic şi pe mine m-a cucerit. Copacii din jur îi dau un aer atât de proaspăt deşi edificiul datează din secolul al XIV lea şi din puţinele (foarte puţinele) informaţii găsite pe internet am aflat că este construit în stilul gotic târziu care îmi place foarte mult şi care îi dă o eleganţă extraordinară, în contrast, totuşi, cu căpiţele de fân ce tronează lejer în spatele ei. E frumoasă în orice anotimp, drept e că iarna nu am fotografiat-o, dar în celelate anotimpuri vă las să vă convingeţi singuri, iar dacă pozele din articol nu ajung, mai puteţi vedea altele aici şi aici.

Filme, Travel

Cu Woody Allen prin fascinantele oraşe ale lumii

19 comentarii

Ideea acestui articol mi-a venit după ce am văzut To Rome with Love, un film “foarte” Woody style şi pe placul meu 100%. Cunoaşteţi probabil fascinaţia lui Woody Allen pentru diverse oraşe din lume, pe care le-a ales ca scene naturale pentru unele din filmele sale, căci alături de fascinaţia pentru actriţe frumoase (vedeţi actriţele pe care le-a distribuit în multe din filmele sale: Diane Keaton, Meryl Streep, Penelope Cruz, Scarlett Johansson) iubirea pentru oraşe splendide a contribuit mult la succesul filmelor marca Woody Allen. Şi ce îmi place maxim este că, de exemplu, dacă o vezi pe superba Penelope Cruz într-o scenă de film la… Roma/Paris/Ineu/Arad, având o replică spumoasă şi destul de comică, fără să fi ştiut dinainte, clar îţi vei spune: “ăsta e un Woddy Allen!”.

Dar să le iau pe rând. Primul meu Woody, cred că a fost Match Point, foarte fain film, cu doi actori chiar frumoşi Scarlett Johansson şi Jonathan Rhys Meyers (pe care eu îl consider la ora actuală cel mai sexy actor în viaţă, are o moacă foarte, dar foarte interesantă). Filmul este pus în scenă la Londra, cadrele sunt multe şi deosebite, iar acţiunea acaparantă, aici mi-am dat seama că Londra este de fapt unul din personajele filmului. Mai apoi Woody va filma şi Scoop, tot cu Scarlett Johansson la Londra fără să o mai exploateze chiar aşa (pe Londra, zic). 

Foto

După cum îi spune şi titlul Vicky Cristina Barcelona este filmat în oraşul lui Gaudi, şi pe cât de sublim e filmul pe atât de mult apare şi Barcelona în prin prim plan. Alt film cu Scarlett Johansson şi Peneleope Cruz, dar şi cu Javier Bardem. Zic că merită văzut cât mai curând dacă nu l-aţi văzut ;)

Foto

Absolut încântător mi se are şi Everyone Says I Love You, un musical filmat atât la Paris cât şi la Veneţia cu Woody în rol principal alături de Goldie  Hawm şi Julia Roberts. Sublim, aproape că am plâns la el, deşi el e tot o comedie, însă o să vedeţi, dacă vă hotărâţi să vedeţi filmele astea (sau le-aţi văzut deja), comediile lui Woody sunt un altfel de comedii :)

Foto

Midnight in Paris e filmul meu preferat dintre cele de care vă povestesc aici, Parisul nu l-am văzut mai frumos în niciun alt film. Am stat cu respiraţia tăiată până la final. Povestea este unică şi imposibil să nu te atingă, dacă măcar odată ai fost la Paris, sau dacă măcar odată ai visat cum ar fi să ajungi acolo, filmul ăsta te va cuceri. A! se vede de la o poştă cât de cucerit a fost însuşi regizorul de acest oraş, maniera în care l-a tratat, l-a trădat fără doar şi poate.

Foto 

De la Roma cu dragoste sau Din dragoste pentru Roma? Nici nu mai contează cum a ajuns la noi To Rome with Love, cert este că am râs cel mai mult, mai mult decât la orice alt film al lui Woody. Povestea este delicioasă, iar dragostea lui Woody pentru Roma răzbate şi aici. Acest film încă rulează în cinematografele de la noi, iar sfatul meu este să mergeţi să-l vedeţi ACUM. Woody e genial, iar Roma mai frumoasă ca niciodată.

Foto

Însă pentru prima oară fascinaţia lui Woody s-a răsfrâns asupra New York-ului şi îl evocă cum poate mai bine într-un clasic Woody, Manhattan cu Meryl Streep şi Diane Keaton. De altfel criticii îl dau ca unul dintre cele ma bune filme ale sale.

Foto

Nu ştiu dacă sunteţi fani Woody sau nu. Am dat peste acest site unde sunt disecate toate filmele sale, e briliant site-ul, la fel ca acest artist care numai interesant nu poţi zice ce nu e. E ciudat, e genial, e altfel, îl poţi iubi uşor dar la fel de uşor poţi să nu-l înţelegi, să spui că filmle sale sunt prostioare. Cert este că nu sunt pentru toată lumea. Eu vă mai recomand Annie Hall şi You Will Meet a Tall Dark Stranger. Cele cu oraşele în rolul principal sunt însă un must pentru orice călător, eu în filmule cu Parisul, Veneţia şi Roma, m-am simit un figurant pe acolo şi tresăream la fiecare scenă spunându-mi: “uite, am trecut şi pe aici, şi pe aici… şi pe aici… vai ce dooooor mi-e…!!!” :)

Vizionare plăcută dragi prieteni!

Carti, Italia, Travel

Escale europene (prima parte)

8 comentarii

Titlu: Escale europene

Autor: Virgil Marinescu

Editura: Versa, 1991

Nr. pagini: 164

Preţ de anticariat: 5 lei

Cartea lui Virgil Marinescu am primit-o prin bunăvoinţa celor de la Colţul Colecţionarului, un anticariat despre care eu v-am mai povestit şi v-am spus că de la ei puteţi să vă procuraţi cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.

Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.

Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.

Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.

Apoi ajungem la Roma, cetatea eternă fascinând orice călător. Observ că programul este astfel făcut încât şederea la Roma să fie destul de lungă, să nu se piardă nimic din ceea ce poate fi văzut acolo. Roma este imensă şi poate părea din ce în ce mai imensă în frumuseţea ei fără vârstă. Îmi plac descrierile de ghid turistic inexistent la acea vreme în România (că oricum cui i-ar fi folosit). Îmi place de asemenea naivitatea cu care autorul descrie anumite obiective din splendida Romă, se simte acel gust al descoperirii primordiale, e prea mult entuziasm în vorble sale, parca ar fi povestit totul ca un copil scos pentru prima dată în lume. E foarte uman tot ce se povesteşte, nimic nu are iz senzorial, totul este la vedere şi la primă impresie.

Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.

P.S. Am încercat să ilustrez cu poze de la mine, căci în afară de Mantua le văzui şi eu pe toate celelalte.

Franta, Travel

Paris – Perla de pe Sena

6 comentarii

Văzusem documentarul cu acelaşi nume de la DeAgostini, după ce vizitasem Parisul de două ori. Poate că nu au fost vizitele mele extrem de complexe, dar nici de o zi. Nu am abordat niciodată Parisul în trecere şi nu am spus niciodată că am văzut Parisul în întregul lui, poate nici după 10 vizite nu o voi putea spune. (Ca o paranteză, îmi amintesc mereu de o cunoştinţă care văzuse Parisul de la aeroport până la Gare de Lyon, de unde a trebuit să ia trenul spre altă destinaţie :) Atât văzuse din Paris, dar pentru asta dădea indicaţii tuturor despre ce să vadă prin Paris şi pe unde să o ia dacă doresc să ajungă într-un anumit loc. Nimic nu mă amuza mai tare decât să o ascult neimplicându-mă în discuţia demnă de un film cu Louis de Funes)…

Că îmi place Parisul o ştiţi deja, că am un ghimpe împotriva celor care vociferează superior şi inferior în acelaşi timp, că Pariul e mizerabil, urât, catastrofal, supraevaluat şi nici într-un caz o perlă, se poate să ştiţi deja şi asta, deci ce ar mai fi de adăugat ori ce aş mai avea eu de adăugat, după ce v-am povestit atâtea de el?

Azi am ascultat pe repeat, iar şi iar şi fără sfârşit melodia unei interprete deosebite; Dalida. Nu ştiu dacă îi ştiţi povestea, aflaţi mai multe aici sau aici, povestea este tragică la fel ca toate marile poveşti, dar este atât de “la vie de Paris” încât atunci când o ascult, dacă mi-ai arăta un centimetru dintr-o fotografie cu asfaltul Parisului, aş recunoaşte-o şi aş şti că este de acolo…

Până la urmă, mă gândesc destul de des la ce anume face dintr-un oraş, o perlă. Pentru că multe, chiar foarte multe sunt frumoase, dar totuşi nu lasă aşa urme adânci în cei care ajung să le simtă pulsul din interior. Eu la Paris mă simt într-un loc în care o femeie în lupta pasională cu iubitul său şi-a smuls perlele de la gât (primite de la, el evidentment) şi le-a împrăştiat prin tot oraşul, iar odată cu ele s-a răspândit puţin şi din parfumul ei şi din ardoarea lor.

Uneori mă imaginez într-o zi ploioasă de octombrie/noiembrie, citind până la uitare într-o cafenea din Montmartre, ridicând privirea din când în când să văd cum loveştea ploaia fereastra. Şi deşi cred că ştiţi şi cât urăsc eu ploaia, imaginându-mă acolo într-o asemena zi, pe o asemenea vreme, mă face parcă să iubesc Parisul mai tare. Când văd o scenă asemănătoare într-un film îmi imaginez că sunt eu aceea şi zâmbesc… la gândul că poate chiar am fost cândva. Cred că numai Parisul îmi poate da acest sentiment vis a vis de ploaie… chiar şi când nu plouă.

Sursa foto

Carti, Guilty pleasures

Fotoliu pentru citit. Cum procedăm?

17 comentarii

Un domn inteligent spunea că deţine tot ce îi trebuie dacă are o carte de citit şi o femeie de iubit. Noah… deştept bărbat aş zice… Pornind de la averea domnului în cauză, care m-ar aranja şi pe mine, am o nevoie în plus, asta pe lângă înlocuitul unei femei cu un bărbat şi nevoia asta în plus se numeşte fotoliu… de citit în primă fază :)

De fapt şi de drept eu îmi doresc în casă un colţ al meu care să fie fix lângă biroul lui unde el oricum petrece mii de ore, timp în care eu îmi fac de lucru cu o carte în braţe (sau cu laptop-ul, normal) pe canapeaua din living sau pe patul din dormitor, însă de la o vreme (adică nu de ieri de azi) mi-ar fi trebuit un fotoliu pe care să mă pierd în… cărţi. Problemele însă sunt multiple:

  • dispun de un spaţiu foarte limitat 75X70 cm
  • apartamentul nostru este oricum foarte aglomerat
  • El nu agreează ideea fotoliului că i se pare inutil (deh… bine că are el un birou imens care nu se potriveşte cu nimic în casă) :P
  • tot El zice că ce colţ îmi mai trebuie când peste tot sunt chestiile mele, cărţi, suveniruri, haine  (haha, are dreptate omul… in a way)
  • genul pe fotoliu pe care l-aş vrea eu nu pare foarte ieftin, dar nici nu vreau să investesc mult în el
  • de fapt nici nu sunt hotărâtă 100% ce fel de fotoliu vreau
  • am găsit un articol de care m-am îndrăgostit (este despre fotoliu, da)
  • în acelaşi timp am găsit şi un articol despre rafturi, deşi s-ar putea să intru la idei şi NU vreau
  • în plus deasupra acestui fotoliu vreau să-mi agaţ o tablă de plută pe care să-mi etalez visele
  • El nu vrea să găurim pereţii (nici posterul cu Superman nu l-am agăţat şi l-am cărat tocmai de la Paris, de la anticarii de pe Sena)
  • pe un colţ din biroul lui Lui ar trebui aşezată o veioză, sau în cel mai rau caz cumpartă una cu picior lung
  • asta înseamnă că Saturn V ar trebui să zboare în altă parte şi deja prevăd un scandal în familie :))
  • Mami se va oferi să-mi dea unul din fotoliile de care vrea să se scape că şi aşa după noua organizare a casei are în plus
  • dar eu nu vreau un fotoliu venit din comunism că nu-i vintange şi nici chic… deloc
  • cred că trec azi în vizită pe la Praktiker că tot mi-e în drum

(Pentru poze ca cea de mai sus, intraţi aici că tare mi-e că o să doriţi şi voi un fotoliu)

În esenţă, ar trebui să mă potolesc, iar la magazine de mobilă să merg numai aşa for the fun of it, ceea ce mai mult ca sigur o să şi fac… Deocamdată în locul în care ar putea sta fotoliul stă altceva, provizoriu, dar la fel de bine ar putea să nu stea nimic şi camera ar arăta mai aerisită. Nu la fel de aerisită ar arăta şi mintea mea, chiar dacă faza cu fotoliul ar dispărea, oricând altceva cu mult mai năstruşnic decât acest gând l-ar înlocui imediat… Plouă, trebuie să mă ocup cu ceva în weekend, nu? :)

Close Menu