Cetatea Fetei sau Cetatea celor 7 Zâne

Sâmbăta trecută m-am trezit pe la 8. Asta pentru că aproape în fiecare an de ziua mea mă trezeam în melodia de la telefon şi de cele mai multe ori nu mai ştiam ce vorbeam cu prima persoană care mă suna să-mi ureze de bine… Şi cine se scoală de dimineaţă… are mai mult timp de gândit în ce aventură să plece :)

Afară îmi zâmbea un soare de mai, nu de octombrie, aşa că am decis să merg cu Clau undeva, unde m-a tot refuzat de doi ani, la Cetatea Fetei în Floreştiul nostru drag. De ce m-a refuzat? Pentru că noi am mai plecat cam cu 2 ani în urmă să o căutăm şi pentru că nu am găsit-o am abandonat ideea, însă eu am găsit prin septembrie pe un blog nişte coordonate GPS şi am zis că mergem la sigur, iar ziua ta nu e ziua în care să renunţi la o căutare, nu?

Am pornit pe la 12 cu maşina şi am luat-o pe drumul ce duce la Mănăstirea Floreşti-Tăuţi, unde mai fusesem iarna trecută şi ştiam că înainte de a junge la ea, trebuie să lăsăm maşina undeva şi să pornim prin pădure. În mai puţin de 10 minute de acasă, am lăsat maşina pe margina drumului şi ne-am luat după GPS prin pădurea superbă de mijloc de toamnă. Pentru câteva momente am simţit că zicala “ştiu cei care se nasc toamna de ce nu se nasc în alt anotimp” este perfect adevărată, iar culoarea galbenă a devenit brusc culoarea mea preferată.

După o urcare destul de abruptă ce nu prevestea nicio cărare, am ajuns cumva fix în mijloc de codru şi GPS-ul anunţa victorios că ne apropiem de Cetate, dar ori cei care au dat pe acolo nu au notat bine coordonatele, ori GPS-ul ne-a arătat din nou personalitatea lui proprie, cert e că n-am dat de Cetate aşa cum credeam şi începeam după aproape o oră de căutări bezmetice să ni se acrească de Cetatea asta despre care oricum ştiam că este o ruină mai mult decât mică şi neînsemnată, că nici nu-mi dădeam seama de ce îmi doream să o găsesc neaparat.

Despre ea circulă două legende cunoscute de la care îi vine şi numele. Se spune că în timpul invaziilor tătare o fată din sat a fost prinsă de tătari și în ciuda torturilor nu a dezvăluit locul în care se ascunseseră oamenii din sat. În amintirea ei, cetatea ar fi fost denumită Cetatea Fetei. Cealaltă legendă este legată de un flăcău din sat care a plecat cu tatăl său să adune lemne prin pădure şi a fost dat dispărut şi toată lumea l-a crezut mort, până când el apare viu şi nevătămat în sat după câţiva ani spunând că a fost slugă la zânele de la Cetatea din pădure, care zâne se pare se pare că erau 7 şi uite aşa sătenii au redenumit locul în Cetatea celor 7 zâne. Numele cel mai des folosit fiind cel de Cetatea fetei, aşa cum în prezent se numeşte şi cartierul de la marginea pădurii în care se află Cetatea.

La modul serios şi fără prea multe magii, fete şi zâne, Wiki ne zice că “cetatea a fost construită înaintea anului 1241 drept punct de pază și observație în fața invaziilor tătarilor. Cetatea a fost dărâmată în 1437, în perioada răscoalei de la Bobâlna, iar în clipa de față mai există doar o serie de ruine și o gaură de puț din care pornește un tunel subteran, blocat la câțiva metri de o poartă din fier”. Şi cum nici lucrurile seriose nu sunt serioase de tot se mai zice că acest loc este legat prin suberan de Biserica Sf. Arhanghel Mihail din plin centrul Clujului… vezi să nu…

Numai că pe lângă toate acestea noi era să-i zicem Cetatea inexistentă, pentru că aproape două ore nu am dat de ea. Şi să vă spun de ce până la urmă nu am abandonat căutarea, căci cu doi ani în urmă am abandonat mult mai uşor. Se face că în pădure aveam semnal şi aşa am reuşit să vorbesc cu prietenii care m-au sunat şi am avut convorbiri de prin codrul des. Aşa că din vorbă în vorbă tot mergeam, iar Clau nu prea mă putea aborda cu “hai să plecăm” căci eu vorbeam la telefon şi mulţumeam pentru urări, deci duble mulţumiri prieteni :) După un astfel de telefon, i-am zis lui Clau “auzi, mai urc doar până colo sus, că am văzut un fel de ridicătură de pământ, stai aici nu mai urca şi dacă nu e, cobor şi plecăm acasă”… Numai că a fost, acolo am găsit zidul ăla amărât care mai rămăsese din Cetatea Fetei şi a fost parcă o izbândă cât toate zilele, m-am bucurat aşa de mult că am găsit-o că am zis acolo solemn că eu nu mai vin să o caut a doua oara :) Aşa că am contemplat locul bine şi pentru mult timp, iar apoi am fost în vârf de deal să vedem Mănăstirea Floreşti-Tăuţi de la înălţime. A fost tare frumos aici, priveliştea, faptul că găsisem Cetatea, vremea asta minunată, culorile, lumina soarelui care mi-a intrat în ochi şi i-a “iritat” puţin şi bineînţeles cei 28 de ani sub soare şi sub toamnă…

Mai multe poze din cel mai însorit 20 octombrie din ultimii ani, aici şi în plus vă las pentru acest articol o melodie care mereu de ziua mea mă face să pun pariu că cineva mai pune pariu :)

Tulln an der Donau by Clau

Săptămâna trecută v-am arătat destinaţia austriacă lui Clau din luna august: Klosterneuburg, iar acum vreau să vă arat alte poze din recenta vizită în alt orăşel austriac de poveste: Tulln cel de pe Dunăre. Dacă ar fi să compar între cele două oraşe pe care a avut norocul să ve vadă, nu aş şti pe care să-l aleg, serios, mi se par atât de drăguţe ambele, că mă topesc. Diferenţa dintre ele este dată doar de faptul că Tulln se află puuuţin mai departe de Viena, ca să ajungi în el treci şi prin Klosterneuburg, ocazie numai bună să le vezi pe amândouă.

Ce ar mai trebui să ştiţi despre Tulln, dacă ajungeţi prin zonă:

  • datorită spaţiilor verzi şi parcurilor pe care le deţinde, mai este denumit şi Oraşul Florilor (îmi închipui primăvara aici!)
  • este unul dintre cele mai vechi oraşe din Austria
  • se spune că este locul unde Attila the Hun şi-a întâlnit logodnica şi a cerut-o în căsătorie
  • există un lac, Aubad, foarte popular printre localnici, unde cei mai mulţi îşi petrec weekendurile
  • de asemenea găsiti aici şi faimosul castel Comagena (am găsit multe referinţe în germană, dar nu m-au ajutat) :D
  • din Tulln până în Viena cu trenul se fac 30 de minute, iar un bilet costa 6 euro (dus/întors 12 nu pare tocmai ieftin, dar…)
  • îmi place enorm cum arată oraşul la lăsarea serii, văd că aşa a fost cel mai mult surprins de aparat

Voi lăsă imaginile să vă spună mai multe:

Cărţile care ne-au făcut oameni (I)

Titlu: Cărţile care ne-au făcut oameni

Editor: Dan C. Mihăilescu

Editura: Humanitas

Nr. pagini: 138

Preţ: 17 Ron la Bookfest (lib. Humanitas)

Din cartea alcătuită de Dan C. Mihăilescu (da, Omul care aduce cartea) o să vă servesc porţii mici pentru că fiecare frază merită, iar recomandările oamenilor de cultură de pe la noi sunt extraordinare. Poate v-aţi întrebat şi voi de exemplu ce cărţi “de citit” ar recomanda … Liiceanu, ori Cărtărescu, ori Vianu, ori Petrescu, ori Patapievici…

Cărţile care ne-au făcut oameni este prada mea la Bookfest, reuşit eveniment, găzduit de mai nou renovata clădire a Casinoului din Parcul Central de la Cluj.

Căci în fond de ce citim, ne-am putea întreba cu toţii, de vreme ce miile şi miile de pagini peste care ţi-ai trecut ochii par să fi dispărut fără să lase vreo urmă? Am încercat undeva să dau un răspuns la această întrebare: “S-ar putea întâmpla ca memoria asta şubredă să fie un formidabil instrument de măcinat care să macine aşa cum macină stomacul pentrul întregul organism hrana introdusă în gură şi care transformându-se în elemente primare ale procesului metabolic, asigură întreţinerea vieţii. S-ar putea ca de îndată ce au fost înghiţite zecile de mii de pagini să fie desfigurate până la uitare, transformate într-un bol alimentar al spiritului şi digerate până nu mai rămâne nimic din ele, nimic recognoscibil , nimic decât proteinele, lipidele şi glucidele spiritului, fără de care viaţa lui nobilă şi creativă n-ar mai fi cu putinţă. E bine aşadar, să avem ce uita. (Gabriel Liiceanu)

Foto

Din recomandările lui Liiceanu (Lista cărţilor care, necitite, te-ar putea face să ratezi ceva esenţial din viaţa pe care ai trăit-o)

  • a citi culturi şi nu autori disparaţi
  • a citi autori şi nu titluri disparate
  • Hermann Hesse – Narcis şi Gură de aur
  • Homer – Odiseea
  • Dostoievski – Fraţii Karamazov; Demonii
  • Bulgakov – Maestrul şi Margareta
  • Suskind – Parfumul
  • Celine – Călătorie la capătul nopţii
  • Th. Mann – Muntele Vrăjit
  • Tolstoi – Război şi pace, Moartea lui Ivan Ilici
  • Vargas Llosa – Mătuşa Julia şi condeierul
  • Dante – Infernul
  • Kafka – Metamorfoza
  • Jules Verne – 20.000 de leghe sub mări

… şi lista continuă în carte cu multe alte titluri.

Sinaia merită mai mult…

… decât i-am dedicat eu vreodată.

Poate pentru cei din centrul ţării ori chiar şi pentru cei din Bucureşti, Sinaia pare aproape şi accesibilă, dar de exemplu mie mereu mi s-a părut departe şi nu prea reţin să-mi fi făcut cine ştie ce planuri cu ea. Totuşi după o scurtă trecere în 2009, anul trecut i-am dedicat aproape o săptămână în cadrul unei şcoli de vară şi aşa am avut parte de una dintre cele mai frumoase experienţe turistice din România. Am vizitat Sinaia pe îndelete la finalul lui iulie 2011 şi atunci am ştiut că pe bună dreptate i se spune acestui frumos oraş de la poalele munţilor: capitala de vară a României

M-am gândit să vă scriu despre Sinaia pentru că am avut o discuţie cu cineva pe tema: aş petrece anul acesta revelionul la Sinaia, unde să mă cazez? aş sta mai multe zile dacă ar fi bune condiţiile! ce aş putea să fac? Şi atunci mi-am dat seama: hopa! de ce n-oi fi scris eu mai multe despre Sinaia? Mă bucur din ce în ce mai tare să îmi aud prietenii că dau destinaţiile din afara ţării pentru un revelion în ograda proprie şi vă asigur că atunci când aud de iarna la munte mă pun şi eu pe plănuit, chiar dacă la mine mereu ies Sărbătorile de iarnă la Ineu, că aşa-i filmul.

Să încep cu cazarea. Noi am stat la Hotel Anda Sinaia, un hotel de 4 stele foarte, foarte frumos, fix vis a vis de Primăria din Sinaia. La vremea respectivă vă arătam ce vedeam de pe balcon. Camerele sunt frumoase, spaţioase şi luminoase, iar baia maaaare. Eu ador băile mari mai ales pe timp de vară când o baie mică îmi crează un disconfort extrem de sufocare prin asfixiere. Am avut halate, papuci de casă, cafetieră, cafea şi ceai în cameră, iar micul dejun şi cina au fost delicioase, restaurantul de la parterul hotelului chiar reuşind să mă impresioneze plăcut cu mâncarea gustoasă şi aromată. După cum v-am spus, eu am participat la o şcoală de vară, astfel că hotelul ne-a pus la dispoziţie mai multe săli de conferinţă, de pe terasa uneia vedeai mult la % din munţii patriei. Mie mi-a plăcut foarte mult locaţia aleasă pentru cazare şi o recomand cu cea mai mare plăcere, cred că îi va mulţumi şi pe turiştii mai pretenţioşi.

Odată rezolvată cazarea, Sinaia are mult de oferit în orice anotimp, dar iarna cred că este bestial. La cât brad verde am văzut, am stat cu ochii închişi în plin soare de vară şi mi-am imaginat fulgii de nea dansând în faţa mea şi îmbrâcând într-un argintiu orbitor pădurile din preajmă. Daa, iarna trebuie să fie fabulos!

Ce mai are Sinaia de oferit în afară de practicarea sporturilor de iarnă (la care eu nu mă pricep absolut deloc)? Păi dacă o vizită la Castelul Peleş este de neratat (şi nu mai pot concepe deja să aud turişti/călători MARI care să nu fi ajuns la una dintre bijuteriile României, nu mă interesează ce ai văzut în afară, dar e nepermis să nu ajungi la Peleş măcar odată în viaţă), la fel de obligatoriu este şi o plimbare prin minunatul parc Ghica (vara te poţi da cu tiroliana, poţi hrăni raţele de pe lac, iarnă însă mă gândesc că e de basm) şi la fel de încântător este şi celebrul Casino din Sinaia. Noi am fost la un concert clasic dat de nişte copii francezi, elevi ai unor cursuri de vară la Sinaia. A fost MAGIC!

De reţinut:

Cazarea: Hotel Anda Sinaia

Must see: Castelul Peleş; Casino Sinaia; Parcul Ghica; Mănăstirea Sinaia

Must do: urcare cu telecabina la cota 1400 sau pe jos până unde vă ţin picioarele; plimbare cu trenuleţul prin staţiune

Enjoy Sinaia şi nu uitaţi că merită mai mult… mult mai mult!

28

27

26

25

Câte drumuri un om ar avea de făcut,
Până să se considere OM?
Câte mări pescăruşii mai au de văzut,
Pân-ajung la nisip pentru somn?

De câte ori omu-n sus va privi,
Până cerul să-l vadă-ndeajuns?
Şi câte urechi necesare-i vor fi,
Ca s-audă al lumilor plâns?

RASPUNSUL PRIETENI

Klosterneuburg by Clau

Clau a plecat de două ori în Austria anul acesta şi din motive obiective (grrrr!)  n-am putut să-l însoţesc, dar l-am bătut la cap exagerat de mult cu “fă poze”, “trebuie să mergi să vezi aia şi aia şi chiar şi aia”, “mai bine ai face aia şi aialaltă” etc. Cel puţin la partea cu pozele m-a ascultat, deşi ultima dată a venit acasă cu 130 de poze după o săptămână de Viena+Tulln… (eu fac atâtea dacă ies într-o seară la plimbare prin Floreşti, well) Dar despre recenta tură la Tulln, săptămâna viitoare :)

Azi despre prima escapadă din apropierea Vienei… Klosterneuburg, oraş pe Dunăre, în nordul Vienei, recunoscut pentru o abaţie extraordinar de frumoasă, foarte liniştit şi foarte fotogenic (motiv pentru care l-am şi rugat pe Clau să mă lase să vă arat pe unde s-a plimbat în puţinul timp liber ce l-a avut la dispoziţie). M-am cam înverzit când am văzut centrul orăşelului, e exact pe gustul meu, mic, cochet şi curat de puteai săruta asfaltul… mama lor de austrieci :D

Ce ar mai trebui să ştiţi despre Klosterneuburg, dacă ajungeţi prin zonă:

  • cazarea este mult mai ieftină ca în Viena, dar se găsesc hoteluri multe frumoase şi curate
  • Clau recomandă Hotel Ankar, foarte aproape de gară, dar şi de centrul orăşelului
  • cu un tren expres în 20 de minute ajungeţi în centrul Vienei
  • principala atracţie din oraş este Abatia Klosterneuburg ce dateaza din anul 1114
  • mi s-a spus că este printre cele mai vechi abaţii cisterciene din Austria
  • orașul s-a separat de orașul-geamăn Korneuburg atunci când Dunărea și-a schimbat albia
  • altfel orăşelul este un loc extraodinar pentru locuit, la 20 de minute de Viena, dar departe totuşi de aglomeraţia marii metropole
  • uneori îmi place să mai învăţ câte ceva util şi de prin călătoriile pe care le face El fără mine…
Voi lăsă imaginile să vă spună mai multe:

 

 

 

L’automne – “e vremea rozelor ce mor”

Duminica trecută am avut o veritabilă vreme de toamnă, a plouat, a fost rece, a fost trist şi cu toate astea am ieşit la iarbă verde, aproape de Cluj, în Someşeni. Fiind la cabana unui prieten, la un moment dat am dorit pur şi simplu să mă plimb prin gradină, singură printre stropi, mâncând câte un măr proaspăt din pomii încărcaţi până la refuz. Câinele unor alţi prieteni era după mine pe acolo, el, câinele Seth pe numele lui agăţat de gât, are o culoare fix de toamnă, dacă ar fi fost al meu sau dacă voi avea eu vreodată unul fix la fel, în această culoare ciocolatiu-aurie, i-aş zice L’automne… I s-ar potrivi, era aşa de blând, ar fi toamna mea blândă de fiecare an.

Vremea a fost destul de deprimantă, nici nu a semănat cu zilele din această săptămână când am avut soare şi temperaturi de 20 de grade. A fost toamna la ea acasă şi aşa sentimente contradictorii îmi aduce… mi se învârteau în cap ca prin vise alb-negru versurile lui Macedonski pe care atât le-am iubit şi pe care o să le iubesc până la moarte:

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine 
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător
Curg valmăsaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor… 
E vremea rozelor ce mor.”