Câte drumuri un om ar avea de făcut,
Până să se considere OM?
Câte mări pescăruşii mai au de văzut,
Pân-ajung la nisip pentru somn?
De câte ori omu-n sus va privi,
Până cerul să-l vadă-ndeajuns?
Şi câte urechi necesare-i vor fi,
Ca s-audă al lumilor plâns?
Clau a plecat de două ori în Austria anul acesta şi din motive obiective (grrrr!) n-am putut să-l însoţesc, dar l-am bătut la cap exagerat de mult cu “fă poze”, “trebuie să mergi să vezi aia şi aia şi chiar şi aia”, “mai bine ai face aia şi aialaltă” etc. Cel puţin la partea cu pozele m-a ascultat, deşi ultima dată a venit acasă cu 130 de poze după o săptămână de Viena+Tulln… (eu fac atâtea dacă ies într-o seară la plimbare prin Floreşti, well) Dar despre recenta tură la Tulln, săptămâna viitoare :)
Azi despre prima escapadă din apropierea Vienei… Klosterneuburg, oraş pe Dunăre, în nordul Vienei, recunoscut pentru o abaţie extraordinar de frumoasă, foarte liniştit şi foarte fotogenic (motiv pentru care l-am şi rugat pe Clau să mă lase să vă arat pe unde s-a plimbat în puţinul timp liber ce l-a avut la dispoziţie). M-am cam înverzit când am văzut centrul orăşelului, e exact pe gustul meu, mic, cochet şi curat de puteai săruta asfaltul… mama lor de austrieci :D
Ce ar mai trebui să ştiţi despre Klosterneuburg, dacă ajungeţi prin zonă:
Duminica trecută am avut o veritabilă vreme de toamnă, a plouat, a fost rece, a fost trist şi cu toate astea am ieşit la iarbă verde, aproape de Cluj, în Someşeni. Fiind la cabana unui prieten, la un moment dat am dorit pur şi simplu să mă plimb prin gradină, singură printre stropi, mâncând câte un măr proaspăt din pomii încărcaţi până la refuz. Câinele unor alţi prieteni era după mine pe acolo, el, câinele Seth pe numele lui agăţat de gât, are o culoare fix de toamnă, dacă ar fi fost al meu sau dacă voi avea eu vreodată unul fix la fel, în această culoare ciocolatiu-aurie, i-aş zice L’automne… I s-ar potrivi, era aşa de blând, ar fi toamna mea blândă de fiecare an.
Vremea a fost destul de deprimantă, nici nu a semănat cu zilele din această săptămână când am avut soare şi temperaturi de 20 de grade. A fost toamna la ea acasă şi aşa sentimente contradictorii îmi aduce… mi se învârteau în cap ca prin vise alb-negru versurile lui Macedonski pe care atât le-am iubit şi pe care o să le iubesc până la moarte:
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător
Curg valmăsaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor…
E vremea rozelor ce mor.”
Pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, grupul editorial All a început o nouă campanie, Cartea călătoare, ce încurajează lectura şi cultivarea interesului pentru cărţi. Cei care au dat startul campaniei Cartea călătoare au fost 50 de bloggeri din grupul vALLuntar cărora li s-a pus la dispoziţie cărţi la alegere de pe www.all.ro.
Aşa a ajuns şi la mine una din cărţile călătoare. Eu am primit-o de la Cami, care la rândul ei a primit-o de la altcineva, iar eu acum o trimit altcuiva (chiar azi) şi anume Monicăi Olteanu. Aşa că de la Bucureşti cartea a venit la Cluj şi acum se va întoarce iar la Bucureşti, iar de acolo cine ştie pe unde va mai merge, până la finalul campaniei, adică pe 23 aprilie 2013. La final, va fi realizat traseul fiecărei cărţi din campania Cartea călătoare, ceea ce mi se pare senzaţional, abia aştept să văd cât au putut circula nişte cărţi…
Regulament:
Fiecare blogger implicat în campanie va trebui să citească şi să dea mai departe cartea primită. La rândul lui, cel care primeşte cartea o citeşte şi o dă apoi mai departe. Fiecare cititor trebuie să intre pe pagina de Facebook.com/Editura.All sau pe Twitter, folosind hashtagul #carteacalatoare, şi să ne spună titlul cărţii şi unde se află ea (oraşul). Cărţile ce fac parte din campania Cartea călătoare pot fi recunoscute uşor, prin eticheta explicativă lipită pe coperta întâi.
Despre cartea “mea” călătoare:
Titlu: Mihai I al României – Regele şi ţara
Autor: Ivor Porter
Editura: All, 2011
Colecţia: Coroana României
Nr. pagini: 344
Preţ: 44.99 RON
Încă de la început vă spun că pentru mine s-a dovedit o cartea grea, o carte document scrisă într-un stil de manual de istorie care nu mi-a priit 100%, dar va trebui să recunosc că această carte acoperă lacunele oricui în istoria românilor, cel puţin în istoria monarhiei româneşti, deci are o mare bilă albă. În plus, dacă eşti un fan al genului cartea te va da pe spate.
Mie, dacă este să-mi fi plăcut ceva mult aici, sunt elementele biografie ale Regelui Mihai I, elemente care aproape inundă cartea spre plăcerea mea, dar care nu fac din ea o capadoperă cu atât mai mult cu cât, biografia nu este oficială cu una de conjunctură, autorul fiind un fost ambasador al Marii Britanii şi ca orice om politic valoros, el este şi un bun observator al fenomenelor politice importante, un analist desăvârşit şi un critc destul de fin al acestei poveşti cu iz de scandal care a învăluit mereu Familia Regală a României (nu pot să nu regret asta).
Cu siguranţă mulţi dintre noi au imaginea Regelui Mihai, aceasta de acum, eu cel puţin ştiu că Regele arată aşa, de când mă ştiu eu şi foarte puţinele informaţii pe care le-am reperat prin liceu despre Rege şi România din vremea lui nu prea m-au ajutat să-mi formez o imagine de ansamblu, dar oarecum această carte readuce în prim plan povestea unui Rege al României care este încă în viaţă, dar care multora de vârsta mea (că de cei mai tineri nici nu prea îndrăznesc să zic) le este aproape necunoscut. E interesant să aflii povestea din spatele poveştii, să citeşti despre copilăria şi adolescenţa unui Rege, care a ajuns pe tron la 5 ani, care a provenit dintr-o familie destrămată (că asta a fost până la urmă), care avea un tată care s-a jucat nu doar destinul său ci şi cu destinul unei ţări şi al unui copil pus în posturi fantasmagorice, un tată care îţi trăgea la sorţi statutul şi titlul. Nu voi povesti coordonatele biografie că nici nu are sens şi nici cursul istoriei nu îl voi pune aici, căci despre asta e cartea de fapt, o înşiruire de întâmplări din viaţa unui om împletite cu o înşiruire de întâmplări din viaţa unei ţări. Cartea este de descoperit pentru cei care n-au niciun habar despre cum au stat lucrurile, este de lămurit pentru cei care văd aşa ca printr-o sticlă cu model, istoria românilor şi este o cu siguranţă o lectură relaxantă şi foarte plăcută pentru cei care cunosc povestea foarte bine şi vor doar să o observe prin penelul altcuiva… Acest altcuiva nu este un român, semn că, aşa cum puteam bănui, Regelui Mihai i se dă o mai mare şi importantă atenţie în afara României (altă chestie regretabilă)
La final, sper doar ca cei la care mai ajunge de acum această carte, să o aprecieze şi sper să citesc numai cuvinte frumoase despre ea. Recunosc ca mi-ar fi plăcut să o păstrez, să o mai pot consulta din când în când, macar atunci când goluri prin memorie nu mă lasă să-mi amintesc evenimente din istoria noastră. Dar, o trimit, Monica dragă să mă anunţi când o primeşti să ştiu că a ajuns cu bine la tine.
Închei de tot, acest articol prin cuvintele lui Mario Demezzo, Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL, referitoare la această campanie frumoasă din care mă bucur că am avut şansa să fac şi eu parte: De fiecare dată când citim, intrăm într-o călătorie fantastică, o aventură în lumea cărţii. Ne-am gândit să le oferim cărţilor o aventură în lumea oamenilor, să le trimitem pe ele într-o călătorie minunată, în care vor întâlni pasionaţi de lectură. Va fi o călătorie vie pentru cărţile noastre călătoare. Păcat că ele, cărţile, nu pot spune decât povestea scrisă cu litere de cerneală pe paginile lor, pentru că, dacă ar putea spune şi povestea locurilor pe care le vor vedea, ar fi una magnifică. Drum bun, cărţilor noastre călătoare!
V-am povestit în două articole trecute despre o carte mică, dar interesantă, pe care am hotărât săptămâna trecută să o ofer cadou. Este vorba despre cartea lui Virgil Marinescu, Escale europene, despre care v-am vorbit prima dată prin prisma vizitării oraşelor italiene, iar a două oară, când am lansat şi concursul, am vorbit despre oraşele franţuzeşti, totul cuprins de autor într-un fel de jurnal de călătorie făcută în 1986.
Dar înainte de a anunţa câştigătorul mai am ceva de spus desprea cartea asta, despre care, se pare că aş putea să vorbesc la nesfâşit… şi anume: orice călătorie se încheie cu o întoarcere acasă şi nu ştiu de ce, dar e foarte curios lucru, indiferent de natura călătoriei, de durata ei, de intensitatea ei, eu nu am citit niciodată cuvinte triste şi grele despre întoarcerile acasă, asta poate pentru că acasă nu e un loc, e un sentiment. Mereu cei ce se întorc au un entuziasm greu de descris, au o bucurie care parcă e mai mare decât călătoria însăşi… totul m-a condus la concluzia că nicio călătorie nu poate atinge fericirea completă dacă e lipsită de o întoarcere acasă, de aceea vreau să ofer azi, pe lângă carte (care va merge la un singur om) şi cuvintele autorului, la finalul călătoriei prin Italia şi Franţa… cuvinte care, sper să ajungă la voi toţi…
Cu toate frumuseţile şi noutăţile văzute, nerăbdarea şi dorinţa de a ne întoarce acasă atinseseră cote maxime, ceea ce ne-a determinat să nu mai amânăm nici măcar cu o zi plecarea noastră spre ţară. E ceva fantastic, este indescripitibil dorul de ţară, de casă, de ai tăi, sentiment parcă specific românesc, ca şi numele care-l înveşmântează. Simţi că te macină ceva, simţi un gol, o obsesie, care nu au leac decât după ce te întorci acasă. Tot drumul parcurs, din Veneţia până în Trieste, şi mai departe prin Iugoslavia, a fost făcut parcă cu “viteza luminii” , trecând fără oprire prin Liubliana şi Zagreb, până în apropiere de Belgrad unde ne-am permis o escală la un hotel de pe autostradă. Următorul parcurs a fost fără oprire până la graniţa noastră, trecând prin Belgrad ghidaţi de un taxi, ca să-l parcurgem mai repede, abia aşteptând, cu emoţii teribile să vorbim cu cineva în limba noastră, să spunem o glumă pe româneşte şi să fim înţeleşi de cei din jur.
E greu, foarte greu să descrii bucuria ce o simte un om intrat în ţară după o perioadă mai îndelungată de călătorie şi aşteptarea revederii. Se făcuse noapte, era ora 22, dar cu toată oboseala parcă zburam şi, după cei peste 8000 de km parcurşi pe meleaguri străine, în zori am ajuns “ACASĂ”. ACASĂ la noi!…
Cu aceste cuvinte închei şi eu relatarea despre vacanţa a doi români, cu maşina prin “Europa mea preferată” (Italia şi Franţa), iar cartea vreau să meargă de această dată la Miti (Mariana) care s-ar întoarce la Stockholm deşi numai ce s-a întors de acolo. Mi-a plăcut mesajul ei, mi-a plăcut bucuria din vocea ei când mi-a enumerat motivele pentru care chiar acum s-ar urca într-un avion şi al zbura spre capitala Suediei, dacă vreţi mi-a plăcut Euphoria din vocea ei, vedeţi şi voi: N-am vazut inca muuulte orase europene: Viena, Praga, Barcelona, Munchen, Lisabona, Amsterdam, etc… Si in multe in care am fost e musai sa ma intorc: Roma, Budapesta, Cracovia, Paris, Istanbul….dar daca trebuie sa aleg o …. Escala maine? Foarte simplu: Stockholm! E uimitor, e diferit, e primitor, trateaza turistii incredibil, are f multe de oferit si mi-a creat o stare de bine de o inalta calitate…. Trebuie sa mai ajung o data(eu sper ca totusi de mai multe ori) sa ma bucur de wiew-ul de la aterizare(o combinative magnifica de apa si vegetatie), sa ma prefac ca stiu canta la diverse instrumente asa cum am facut-o in muzeul muzicii, sa ma zbengui urmand modelul maimutelor din videoclip, cum am facut-o in Muzelul spirtului, sa rad intr-una cand adrenalina era la maxim cum am facut-o in parcul de disctactii, sa-mi odihnesc picioarele distruse pe pontonul din spatelel muzeului Vasa, sa adorm acolo sau pe bancutele din spatele Primariei cu prietenosul soare scandinav batandu-mi in fata sa vad cladirea Primariei reflectata in apa, sa vizitez cel mai mare esec suedez transformat in success cu picioarele odihnite, sa beau o votca cu lamie la Barul de gheata, sa-mi imbratisez sotul in toate parcurile ale verzi- incredibil de verzi.
Miti dragă, o să te rog, să-mi trimiţi adresa ta pe una din adresele de mail de la Contact sau în mesaj pe pagina de Facebook. Îţi mulţumesc pentru participare şi ţie şi tuturor celor care au răspuns la acest concurs. Vă mai aştept aici şi cu alte concursuri în viitorul apropiat.
Cât poate fi de frumoasă o călătorie cu trenul între Tulln și Viena! Un expres curat, cu oameni tăcuți care vorbesc în șoaptă la telefon, cu măsuță unde-mi pot ține iPad-ul, totul miroase a civilizație. În Viena m-a frapat ușurința cu care se poate folosi metroul: fără garduri electronice activate de bilet (ca în Paris sau București) sau fără garduri umane care îți verifică biletul (cum a fost cazul în Budapesta). Bunul simț decurge de la sine și nimeni nu se simte obligat să te verifice.
Austria în general, și mai ales Viena, este percepută de mine ca echilibrul perfect între rigoarea vestica, germană, lumea occidentală și lejeritatea orientală, comoditatea balcanică, un melanj care face din Viena probabil orașul european perfect. Departe de agitația și metropolitanul parizian sau londonez, cu o puritatea europeană aparent intactă, agățată de istorie, Viena cel puțin pare un oraș european autentic, desprins din basmele cu prinți și prințese, pentru că Sissi este la tot pasul iar arhitectură impunătoare, uneori poate prea opulentă și greoaie, ține să îți reamintească mereu că te afli în capitala unui fost imperiu.
Oamenii sunt un paradox: calmi, deconectați, zâmbitori, amabili dar nu generoși, calzi și riguroși în același timp, totul încadrat perfect în limitele bunului simț impregnat în întreaga regiune.
Am revăzut, în goana expresului, ca într-un film de animație primitiv, printre spațiul dintre vagoanele staționate în gară, hotelul din Klosterneuburg, gazda mea de acum câteva luni. Semn că mă apropii din nou de poarta de intrare în Viena. (Claudiu, 11.10.2012)
Nu ştiu dacă v-am povestit vreodată, dar a fost ceva înainte de Bialog :D
A fost odată ca niciodată un blog frumos, conceput de Clau şi de alţi prieteni de la Ineu, de îi ziceau ei “blorum ineuan” şi ar trebui să-i mulţumesc lui Clau pentru existenţa acelui blorum, pe numele lui Starlog (poate de aici vă daţi seama şi cine mi-a botezat mie blogul), căci fără el poate nu aş fi aflat aşa devreme ce e blogosfera. Prin anii 2005-2007, aveau loc pe Starlog discuţii aprinse şi interesante, zilnice, dacă nu chiar mai multe pe zi şi odată, într-o zi de iarnă, mi-au făcut şi mie onoarea să mă cheme să-mi dau cu părerea pe acolo. În condiţiile în care ei erau (sunt) toţi băieţi, 90% pasionaţi de ştiinţă şi … tehnică, pentru mine a fost o onoare căreia, abia i-am făcut faţă…
Păcat că nu m-a ţinut prea mult şi asta la drept vorbind, pentru că nu îmi prea găseam locul acolo… şi cred că a fost unul dintre cele mai bune feeling-uri pe care le-am avut vreodată, căci văzând că locul meu nu-i acolo, i-am zis într-un 1 decembrie lui Clau că eu vreau să-mi fac blog, doar al meu… taaaadaaaammm…
Întorcându-mă în timp, în zilele astea de zăcut la pat, mi-am redescoperit articolele, puţine, de pe vremea când Starlog-ul m-a primit cu braţele deschise şi nu mare mi-a fost mirare să văd că de fapt şi pe vremea aia mă interesau aceleaşi lucruri, de unde mai concluzionez a mia oară că ceea ce ne defineşte nu se va schimba fundamental niciodată. Ca să vă lămuriţi, printre articolaşele mele se numără o excursie de 1 mai la Moneasa :) un articol anost, ce-i drept despre filmele anului 2006 (vai de capu’ meu!!), recomandarea unei cărţi şi chiar una din zilele petrecute la Paris în 2009 le-am scris acolo, nu pe Bialog, deşi Bialogul deja se pregătea să facă un an …
O să găsiţi aici şi reţetele mele care au mai apărut şi pe fratele pofticios al Starlog-ului, blogul gAstronomic, numai că într-o vreme Clau a dorit să elimine gAstronomicul şi a mutat tot pe Starlog, ei… până la urmă a renunţat la idee şi în prezent ele amândouă există, dar nu prea mai scrie nimeni pe ele, din păcate. Băieţii, majoritatea s-au însurat, majoritatea şi-au dezvoltat alte bloguri: Clau a mers pe parsec.ro, Tiq a mers pe STILPU, Cristi pe masa-pustie, Dani a rămas Ionesta, Radu a plecat la Berlin şi a ajuns la Dresda fără să-şi facă blog, Cătălin tot fără blog ne salută de prin Munchen, dar îi mulţumim că ne găzduieşte blogurile sub acoperişul său, iar de restul nu prea mai ştiu… eu sunt în fiecare zi cu voi, aici.
