Cred că n-am mai scris de vreo doi ani despre un film, așa, la cald, așa, pentru că am înțeles eu că mi-a vorbit, că m-a ales acum din sutele de filme pe care probabil aș vrea să le văd… Însă, dacă un film a reușit să surprindă tot ce cred eu despre viață, atunci Boyhood e acela. Sigur că fiecare e liber să aibă o altă părere!
Începe mâine în capitala Suediei și va fi foarte interesant de privit. E sezonul post olimpic, când totul se schimbă. Nu prea mai sunt ierarhii, cei foarte buni și cu medaliile olimpice de aur în buzunar se retrag, apar nume noi, apar programe noi și stiluri noi, în general patinajul ia un cu totul alt avânt, iar cei care îl iubesc așteaptă primul eveniment major al anului…
Am talentul de a găsi pentru ocaziile cele mai triste, cuvinte care nu pot fi rostite. E categoric frustrant, căci aș avea multe de zis, dar nu găsesc un rost. Nu pot da sfaturi, deși, culmea, am mai fost pe aici sau prin apropiere și am idei despre suferință, pe care le simt profund ale mele, dar care, atunci când doresc să le dau mai departe, nu mai au sens. Cred că în acest context se nasc pentru unii tăcerile, iar pentru alții cărțile…
Mi-a plăcut la Bratislava, îmi doresc să vă povestesc, dar până atunci, mi-am dat seama în seara aceasta, începând să aleg pozele pentru albumul de pe Picasa, ce zi superbă de fotografiat am prins în capitala Slovaciei. A fost o zi cu o vreme mult mai bună decât în zilele de la Viena, soare pe cer, cer albastru, oameni veseli, minunat. Bratislava merită un foto-eseu din plin…
În acest început de an, m-am tot gândit cât de mult s-a schimbat percepția mea asupra destinațiilor pe care aleg să le văd. Sigur că ador în continuare să descopăr locuri noi, minunate, în care pașii nu mi-au mai ajuns, dar în egală măsură (spre creștere a ponderii) îmi doresc să mă reîntorc în locuri în care m-am simțit bine, în locuri pe care, deși la o primă impresie “le-am văzut”, le-aș redescoperi de-a fir a păr…
Am trecut de Sărbători și de toate mesele îmbelșugate după principiul “Așa e la români”. Unii am trecut mai bine, alții cu ajutor specializat. Nu vreau să mă gândesc la cei care au ajuns cu indigestii prin spitale, căci eu încă mai cred că omul se poate controla chiar și atunci când ochii lui văd sarmale ori cârnați pe linie, ca la păcănele.
Tocmai ce vă povesteam despre prima zi a trecerii noastre prin Viena, despre acele momente în care m-am întors în prima capitală europeană pe care am văzut-o cu adevărat, în urmă cu peste 7 ani. Și pentru că azi am reușit să încarc pozele pe Picasa, mi-am făcut timp să povestesc și despre a doua zi a frumoasei escapade de iarnă.
