Cred că nu poate fi nimic mai elocvent pentru a termina de citit o carte decât faptul de a te regăsi printre rândurile ei. Sau poate ar mai fi, simpul fapt de nu te regăsi şi atunci te întrebi de ce, dar aceasta constitue o altă premisă.
Adevărul este că ar fi aprope imposibil să nu te recunoşti printre aforisme sau simple meditaţii.
Cartea domnului profesor Vasile Muscă, abundă în teme oarecum predilecte filosofiei cum ar fi viaţa, moartea, singurătatea, iubirea, adevărul, umanitatea, nimicul, trecutul, prezentul, timpul, Dumnezeu, ideea, cunoşterea dar şi în simplul motiv etern al profesorului de filosofie şi adevărata sa menire.
Cartea captează atenţia de la început prin intro-ul lămurilor al autorului asupra a ceea ce dă titlul cărţii. „Spusul şi de nespusul” există în fiecare filosofie în parte. Platon a murit la masa sa de lucru deasupra „Legilor”, operă neterminată. Şi atunci intervine întrebarea „ce a rămas nespus în filosofia lui Platon?”. “În cele din urmă, înainte de a pleca din acestă lume, ne închidem cu toţii în ceea ce este nespus, ducând cu noi în cealaltă lume un secret de nedescifrat, sortit să rămână un secret pe veci.”
Pornind de la acesta s-a construit această carte. Meditaţiile, aforismele şi însemnările nu sunt structurate pe teme însă ele pot fi usor catalogate ca aparţinând unui anumit domeniu sau altul.
„Singura relaţie umana în care dai şi primeşti totul grastis este iubirea. De aceea ea constituie şi adevărata măsură a umanităţii din fiecare din noi.
Suntem filosofi cu adevărat numai atunci cînd devenim amanţii adevărurilor pe care le susţinem adică suntem în stare să iubim adevărul cu tot patosul, pe care îl sădim în dragostea nostră pentru o femeie. Pentru aceasta însă trebuie să identificăm în orice adevăr al fiinţei noastre o femeie pe care am iubit-o.”
Sfera iubirii frumos tratată ca în meditaţiile de mai sus face trimiteri clare la împlinirea creţiei prin iubire. Căci aşa cum se spune nu există creaţie bărbătească fără sacrificiul din dragoste al femeii. Pînă la urmă iubirea apare ca gestul suprem al întoarcerii către tine, privind în aceiaşi direcţie cu celălalt.
În carte se precizează: “De câte ori suntem tentaţi să ne exagerăm meritele proprii nu trebuie să uităm că nu suntem singuri în această lume.” Şi că: “În anumite situaţii, o ultimă soluţie poate fi o mare iubire.”
Asta în cazul în care soluţia nu este Dumnezeu:”Dumnezeu nu ne refuză, El ne împlineşte fiecare dorinţă. Numai cu condiţia să fie acesta şi voinţa Lui.”
Dar nu numai despre Dumnezeu este vorba ci şi despre Isus Hristos:”Isus nu a coborât de pe cruce. El stă şi acum răstignit pe ea şi suferă, şi va rămâne acolo până la sfârşitul tututror timpurilor şi al lumii pentru iertarea păcatelor pe care le facem în continuare.”
Orecum atât însemnările despre iubire cât şi cele depre Isus sau Dumnezeu stau sub aceleşi spectru al cunoşterii personale prin sentimentele bune. De asemenea apropierea de Dumnezeu este tratată şi din perspectiva suferinţei, iar suferinţa prin prisma unei lipse. Până la urmă, orice creaţie se naşte dintr-o lipsă a ceva.“Suferinţa ta te apropie mai mult de Dumnezeu decât fericirea, căci în suferinţă îl imităm fiecare într-o oarecare măsură pe Isus Christos, fiul lui Dumnezeu, traversăm o exterientă de viaţă acesemănătoare celei pe care acesta a trăit-o pe cruce.” Toate îndeamnă la faptul că nu este suficient să cunoşti binele ci să-l şi faci. În plus gândind aceste lucruri obtinem ceva în plus nemuririi noastre. “Dacă cineva m-ar întreba cu ce mă ocup, i-aş răspunde fără ezitare că în clipele mele de graţie încerc să găndesc. Ce înseamnă asta? Că mă transform în sediul celei mai mari activităţi de care poate fi în stare omul. Este acea activitateprin care omul devine pentru un moment asemanător zeilor. Gânditul nu doar că transportă divinul în noi, dar ajungem părtaşi la eternitatea gândirii. Instrumentul gândirii noastre, raţiunea, reprezintă scânteia divină aprinsă în noi. A gândi mi se pare un mic exerciţiu de nemurire.”
Această nemurire rezidă si în constituţia profesorului de filosofie şi a istoricului filosofiei.”A face istoria filosofiei nu înseamnă a te plimba prin trecutul mort al gândirii. Sarcina istoricului filosofiei este de a face viu acest trecut, intrând într-un dialog real cu el. Istoria filosofiei este o artă a dialogului, iar pentru ca aceasta să aibe loc, cei doi parteneri, istoricul filosofiei şi trecutul filosofiei terbuie să fie amândoi vii. (…). Facem filosofie azi ca şi cum ar fi ieri.” Pe de alta parte:”Nu cred că te poţi considera filosof întreg fără a fi şi profesor. Condiţia acesta mi se pare obligatorie, cu sau fără catedră, trebuie să strângi în jurul tău nişte discipoli, ascultători. În şcoală sau în afara şcolii.”
Ce este ramarcabil la această carte este tonul ei intransigent. Chiar dacă problema sumbră a morţii planează în multe cazuri, chiar dacă finalitatea se resimte ca ceva care te înfrânge, de unde nu mai poţi scăpa, iar rolul nostru pe pământ ar fi să dăm sens vieţii ca o răsplată a ceea ce ni s-a dat, deasupra tuturor răzbate ceea ce numim indiferenţă:”Mortea reprezintă un pericol pentru noi doar cât trăim. După aceea totul este indiferenţă.”
Dar oare cum putem trăi celelalte valenţe a le noastre ghidăndu-ne după indiferenţă? Sau mai bine spus ce anume ar putea declanşa în noi acestă indiferenţă?
Răspunsurile nu le găsim în acestă carte, dar ea este cu atât mai valoroasă cu cît ne face să ne dorim să le găsim. Cum spunea Lucian Blaga:”Dacă simţim că viaţa nu are un sens trebuie să-i dăm noi unul.”
La final nu spun decât:”Un aforism este ca și creația universală, divină:un microcosmos. De aceea mi se pare el nu are nevoie de a fi justificat, nu poate fi explicat. Pur și simplu îți place sau nu îți place.”
