Top 10 best animated movies…

…pe care le-am văzut și despre a căror poveste pot emite o părere. Sunt convinsă de subiectivismul acestui post așa că dacă v-au plăcut mai mult altele care nu se regăsesc aici sunteți liberi să vă exprimați și chiar să-mi recomandați :)
Cu greu am făcut topul pentru că am văzut o grămadă de filme de desene animate, iar pe lângă asta mai am în cap o groază de clipuri cu alte filme de desene pe care nu le-am văzut, dar care promit mult.

1. ICE AGE
Mai ales primul din serie este o comoară, cel puțin mie mi-a redefinit desenul animat, cum trebuie să arate și mai ales cât de atrăgător trebuie să fie. Și nu în ultimul rând mi-am dat seama ce fericire pe copii să vadă așa culori și personaje drăguțe pentru că din păcate sunt foarte multe desene animate care îi sperie pe micuți pur și simplu. Din păcate Ice Age 2 a fost puțin mai slab, dar și-au revenit cu ultimul pe care-l făcură și-n 3D, superb ce mai.

2. FINDING NEMO
„And now what?” așa se încheie poate cel mai bine lucrat desen animat ever. Câștigător de Oscar și alte sumedenii de premii, acest film m-a încântat pur și simplu. Povestea este fascinantă, dragostea părintească amestecată cu aventura este extraordinară, în plus cam tot ce ține de lumea asta acvatică îmi place foarte tare, poate dacă ar fi mai accesibile scufundările aș fi intrat de mult în adâncuri, eh nu-i timpul pierdut, că-mi doresc.

3. HAPPY FEET
Niciodată nu mi-am dorit mai mult o jucărie de pluș ca după acest film. Un pinguin mic și pufos pe care să-l pot ține în brațe. Superb și acest film, din nou aventură, și din nou culori fenomenale, unde mai pui muzica excelentă și coregrafiile alea mișto ale pingiunilor. Emoționant din nou, chiar cred că cei care scriu poveștile astea vor să-i facă pe copii mai buni, să uite băiețeii de bătăile între soldăței și fetițele de Barbie alea aproape pornografice.

4. WALL-E
L-am văzut într-un moment al vieții când chiar mi-a mers la suflet. Unele faze le-am văzut prin ochi de copil, altele printre lacrimile copilăriei trecute. Ochișorii ăia ai roboțelului nu cred că am să-i uit în veci, atâta liniște mi-au dat și așa de tare m-au răscolit că dacă se vindeau pe undeva roboței din ăia luam vreo doi acasă sigur și poate și o Eeeeevvvaaaa.

5. THE LITTLE MERMAIDE
Asta nu putea să lipsescă, doar cred că fiecare fetiță a visat la Ariel, la costunul ăla cu coadă și la părul ei roșu ca focul. Apoi unele fete mai norocoase au primit păpuși Ariel, vai ce-mi mai trebuia și mie…Filmul a fost detul de curajos și tocmai de aceea a avut și un asemea succes.
N.B Ca premiu în clasa a I a sau a II a am primit o cărticică cu Ariel, ce bucurie pe mine.

6. BROTHER BEAR
Dacă n-ați mai plâns de mult vedeți Brother Bear, e poate cea mai cea poveste dintre toate, un copil ar avea multe învățat și chiar cred că le-ar învăța fără să se chinuie pentru că filmul induce și a numită stare pe lângă poveste. Cred că va fi printre primele filme de desene animate pe care o să i le arăt copilului meu.

7. SPIRIT
Desenele cu căluțul cel viteaz le-am văzut în urmă cu 3-4 ani, dar pentru acest film e OK și să-l vezi mai târzior așa ca mine. Coloana sonoră de 5 stele semnată Brian Adams îți rămâne în minte orice ai face. Eu foarte des fredonez „Here I am…this is me…”

8. SHREK
Mi-a plăcut doar primul film din serie. Poate pentru că l-am găsit mai atipic și oarecum extrem de optimist. Al doilea m-a dezamăgit iar la Sherk 3 nici nu m-am uitat deși poate ar fi vremea și l-aș gusta altfel. Oricum și aceste filme transmit subliminal o ideea bună de luat în seamă și anume frumusețea sufletului care primează în fața unei înfățișări care nu corespunde cu standardele impuse. De apreciat și umorul fin, iar pentru Donkey, nota 10 „Are we there yet? Are we there yet?”

9. RATATOILLE
Alt film despre vise și imposibiliatea lor, dar sunt niște desene animate așa că ce naiba? Se poate orice, cum adică să nu poată deveni un șobo un bucătar periceput? Ideea este fanstastică și-ti vine întrebarea „cum naiba s-au gândit la așa ceva? Paris….frumos de tot. Alt laureat cu Oscar dacă nu mă înșel chiar în 2008.

10. KUNG FU PANDA
Ultimul desem animat pe care l-am văzut și care evident mi-a plăcut a fost acesta. Se poate râde cu lacrimi la el, dar pot apărea lacrimi și din alte motive. E foarte fain și trebuie văzut de cei care apreciază desenele… și artele marțiale :)

N.B. Acu’ 3 ani eram la Timișoara în camera de cămin a unei prietene și tocmai îi spuneam să-mi dea toate desenele animate pe care le are. Prietenul colegei de cameră văzându-mă așa trecută de 20 de ani mă întrebeă pentru cine la iau… de parcă nu era evident că pentru mine. Și zic: „Pentru mine” (că doar nu pentru cei trei copii care mă așteaptă acasă).
Reacția dânsului m-a amuzat peste măsură căci era extrem de serios: „Da tu te mai uiți la desene animate?” Ce răspuns să dai la această întrebare?

Acest post e „tot” pentru copilul din mine și sper că și pentru cel din tine, care citești aici.

Veronika se hotărăște să moară


În primul rând doauă precizări:
1. Această carte i-a fost recomandată lui Clau și colegilor săi de către proful lor de psiho din facultate.
2. Acest post nu va fi despre valoarea cărților lui Coelho, sau despre popularitatea lui ci despre această carte și ce transmite ea.
Bun…deci mi-a plăcut cum a început această carte, abrupt și simplu. Pentru că nu era mulțumită de nimic ce se întâmpla în viața ei, Veronika, o tânără de 24 de ani din Slovenia hotărâște să înghită niște pastile crezând că așa se poate sinucide cel mai ușor. Planul nu îi iese deoarece în stare de inconștiență fiind este găsită de cineva, iar când se trezește surpriză…nu murise ci era legată de un pat în deja celebru în țara sa spital de nebuni Villete. Aici află foarte repede că datorită medicamentelor pe care le-a luat inima ei a fost foarte afectată și probabil în câteva zile va înceta să mai bată.
Cu acestă sentință deasupra capului primul ei gând este să încerce din nou să se sinucidă, dar văzând că nu are cum să-și procure alte medicante pe care să le înghită se resemnează și gândește că oricum dacă e pe moarte așteaptă lin să-i vină sfârșitul. Între timp însă cunoaște și alte persoane aflate în acel spital, află despre nebuniile și viețile altora, cunoaște oameni noi care își acceptaseră nebunia ca pe ceva diferit și nimic mai mult. Crizele de inimă o fac să simtă moartea tot mai aproape, dar culmea pe zi ce trecea realiza că trebuie să se bucure și să profite tot ma tare de clipele care îi mai rămăseseră. În aceleași momente persoanele cu care legase o anumită legătură în spital, motivate de cazul ei iau decizii importante în ceea ce privește propria lor viață, astfel că unii decid să se întoarcă la famiile lor, iar alții decid să facă în viața care le-a mai rămas de trăit ceea ce nu avuseseră curajul să facă niciodată.
În tot acest peisaj Veronika se reapucă să cânte la pian și să simță viața sub alt chip prin schizofrenicul Eduard, fiul unor diplomați, singura persoană care o asculta cântând la pian în fiecare noapte. Ce se va întâmpla într-un final nu divulg, dar cartea e permisivă și interpretaivă, așadar poate va surprinde poate nu. Pe mine nu m-a suprins, dar m-a făcut să mă gândesc la felul în care reacționează oamenii la stimulii vieții, dar și la apropierea morții. Concluzia am tras-o pe la pagina 82 deși cartea are 207 pagini, și anume “Oamenii cu cât pot fi mai fericiți, cu atât rămân mai nefericiți.”
Totuși Veronika nu s-a încadrat în tipologia sinicigașilor desăvârșiți care fără pic de altruism decid să spună stop. Ea s-a gândit care metodă de aș lua viața ar fi mai puțin terifiantă pentru părinții ei (știu că sună ca naiba, dar înclin să-i dau dreptate că tăiatul venelor, ștreangul sau aruncarea de pe clădire oferă imagini mult mai șocante decât un trup inert cu puține spume pe la gură create de medicamentele îngurgitate). Pe lângă asta faptul că ea nu avea nicio supărare clară ci doar o dezamăgire permanentă față de viața ei o face mai vulnerabilă , dar în același timp mai indecisă.
În altă ordine de idei aș spune la fel ca Schopenhauer că oamenii sunt mult prea lași ca să se sinucidă, dar cu toate astea sunt foarte mulți care o fac fără justificare, sau cel puțin noi cărora ne e frică, nu avem curajul să găsim nici măcar justificarea lor. Dar “Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supraviețuiască cu orice preț pe cei care hotărărsc să moară?”
NU aștept un răspuns :(
P.S. A apărut ecranizarea cărții, pe care aș vrea să o văd cu Sarah Michelle Gellar în rolul principal. Vezi aici.

O călătorie de mii de mile începe cu un pas

Jose Ortega y Gasset spunea: “Excursia este o vânătoare de peisaje.” Inspirată de acest citat privirea mea caută mereu ceva frumos în fiecare colț de natură în care ajunge, în fiecare oraș pe care îl descoase și-n fiecare lucru pe care îl întâlnește. La fel ca în viață suntem după spusele lui Nelson Richard DeMille, cu toții pelerini aflați în aceiași călătorie, doar că unii au hărți mai bune. Și cum hărțile mai bune se cumpără cu bani mai mulți și se obțin prin influență mai mare, iar eu nu cam am nici de una nici de alta, am o sursă sigură de informare (după net) așa zisele “Enciclopedii de călătorie”. Le vânez în librării și mă uit pe ele aproape de fiecare dată. Sunt fantastice și culmea, nu mă fac să mă simt frustrată ci îmi dau speranțe că va veni și ziua când privirea mea va cuprinde peisajul resprectiv/orașul/obiectivul pe de-a-ntregul, nu doar în poză.
Am ales câțiva dintre acești prieteni cu care mă întâlnesc în taină și pentru posteritate îi las și la mine pe blog.

1. Seria “100 cele mai frumoase orașe/catedrale etc. din lume” din care sunt fericita posesoare a catalogului cu cele 100 cele mai cele orașe (cadoul de ziua mea de acu’ 2 ani, cred). Este cea mai răsfoită carte din casă și de mine dar cred că și de musafiri. Pentru mine e prețioasă din multe puncte de vedere, dar din păcate nu include niciun oraș din România (poate nici nu mă așteptam).

2. Următoarea pe lista de achiziții (doar că e cam tot de 2 ani următoarea) e “1000 de destinații de vis” pe care și azi am luat-o în brațe la standul de cărți din Cora. Costă cam 100 de lei și nu mi-am făcut încă curaj să o iau, dar nu știu cât mai rezist. Mai mult ca sigur îmi va popula câteva zile în care voi dormi cu ea pe noptieră deși nu-i micuță deloc :)

3. Din seria Ghidurilor turistice vizuale am descoperit “Călătorii în orice anotimp” o carte colorată de la copertă la înterior, totul e viu și te îndeamnă la visare. Asta parcă e mai puțin răsfoită pentru că am descoperit-o în Diverta la Iulius Mall și nu prea aveam unde să stau să o “frunzăresc”, dar cum o mai văd și am un pic de timp a mea e.

4. Cea mai recentă dintre ele e “Drunuri de vis-Cele mai frumoase rute ale lumii” care sună dumnezeiește fără să o mai deschizi. Și pentru că azi în Cora am avut oleacă mai multă vreme am deschis-o și DA, o vreau și pe asta de nu mai pot.

Dacă e și ăsta un fel de călătorie atunci pot să am parte de ea mai des, dacă nu mă îmbăt cu apă rece, ceea ce facem toți în multe și diversificate direcții, dar măcar visarea e gratis sau cel puțin costă cam 100 de lei :)

Când ți-e dor de MARE…

Partea a doua a vacanței a fost formată din 5 zile la Constanța-Mamaia (cu tot cu drum) și 5 zile la Ineu (iarăși cu tot cu drum).

Am pornit din Cluj pe 14 august la 8 dimineța cu mașina din dotare (pe care o felicit cu acestă ocazie căci cred că s-a comportat mai bine ca mine) pe ruta: Cluj-Turda-Câmpia Turzii-Luduș-Tg. Mureș-Sighișoara-Rupea-Brașov-Teliu-Întorsura Buzăului-Nehoiu -(Barajul Siriu)-Berca-(Vulcanii Noroioși)-Buzău-Mihăilești-Urziceni-Slobozia-Hârșova-Ovidiu-Constanța. Am ajuns la Constanța la ora 23:30 asta după ce am făcut și vreo 4 opriri de masă și tras sufletul, dar și ocolul de cam 25 de Km de la Bârca la Vulcanii Noroioși. De condus fără opriri să tot fi fost vreo 12 ore.
La Constanța am fost cazați la un apartament de 3 camere cam la jumate de oră de mers pe jos de plajă. Proprietarul e un tip de nota 10, ne-a sunat, ne-a așteptat, iar apartamentul arăta exact ca pe site-ul unde l-am găsit. Nu am nimic, dar absolut nimic de reproșat cazării, 750 de lei pe 4 nopți și 3 zile pentru 5 persoane. Recomand călduros cazarea la apartamente în locul hotelurilor sau pensiunilor care la aceleași condiții au prețuri cel puțin duble.
Pe 15 și 16 august am făcut plaja la Constanța pe plaja Modern, care după cum spun localnicii nu e atât de aglomerată ca în stațiuni pentru că turiștii nu știu de ea. Dar eu pot să vă spun că e frumoasă și are de toate. În plus prinzând și 15 august acolo, Ziua Marinei, am văzut multe din demonstarțiile aerine direct de pe plajă, iar seara focul de artificii din port. Apa mi-a plăcut mai mult a doua zi când a fost mult mai caldă și a avut și câteva valuri drăguțe pe care am plutit cu salteaua.
A treia zi pe 17, am plecat la Mamaia cu autobusul descoperit, etajat întocmai ca cele londoneze. Prețul biletului a fost de 3 lei/pers indiferent de locul în care urcai sau coborai. Noi am ales traseul cel mai lung în poate cea mai puțin aglomerată zi din săptămână- lunea. Apa a fost poate puțin mai rece și valurile mult mai mari, dar din păcate și destul de murdară, cu multe alge, scoici la mal și pietricele care îți distugeau tălpile. A compensat însă nisipul extrem de fin și aproape alb. Ne-am încheiat ziua la Mamaia cu o plimbare cu telegondola 10 lei/pers doar dus, iar apoi am luat masa la “Cetate” un local deloc ieftin, dar care măcar avea mâncare bună.
Spre deosebire de zilele din Italia care au fost la “foc continuu” zilele de la mare au fost mai relaxante, mai liniștite, cam așa cum ne-am dorit defapt. Singura treaba eventual obositoare a fost drumul , dar nici el așa de obositor precum ne-am fi așteptat. Oricum dacă nu era Luci și Erika care au venit cu ideea noi săltam bălăceala anul acesta. Dar a fost bine…
Am pornit înapoi marțea și pentru că traseul ales la venire a fost o soluție numai pentru a evita eglomerația exagerată de pe autostradă, la întoarcere am venit prin zonele vizate și am intuit bine căci a fost foarte lejer. Astfel că am ales traseul: Constanța-Cernavodă-București (A2)-aici foarte nașpa am făcut 2 ceasuri pe centura Bucureștiului căutând intrarea pe (A1), apoi am continuat-București-Pitești (A1)-Râmnicu Vâlcea-Călimănești-Căciulata-(Cozia-Valea Oltului)-Sibiu-Sebeș-Orăștie (unde am văzut cel mai frumos apus de soare din ultima vreme)-Deva-Mândruloc (unde ne-am lăsat prietenii)-Arad-Ineu (sosire acasă ora 00:15). La Ineu am stat până ieri și am prins o vreme foarte faină. Nu am făcut altceva decât să mănânc, să dorm și să stau cu ai mei, și cu pritenii. Într-o zi, mai exact vineri m-am simțit foarte rău, dar atrecut, nu mai contează.
Acum chiar e gata vacanța. Clau a început serviciul, eu ar trebui să mă urnesc pe la școală și să mă apuc de lucrările mele. Când ziua scade și răcoarea crește pentru mine edeja toamă. Fain de tine Tomata că iubești toamna, aș vrea și eu, dar uite că nu pot. Aștept iarna cu sărbătorile, perioada aia mă va umple iar cu bucurie.

Pozele de pe drum și de la mare AICI.

P.S. Melodia Mădălinei mi-a răsunat în cap toate zilele cât am stat la mare, dar pentru că nu mai știam cum se numește am căuta ceva vreme până am dat de ea :)

Înapoi în oraș, plângând după vară

Nu mi-am revenit, doar am revenit.

Și ce să vezi?? Ploua, la ora 20 era deja întuneric și oarecum rece. Cum urăsc toamna, am urât evident și primii ei aburi care mi s-au arătat acum. M-am născut toamna și totuși nu mă pot împăca cu ea, parcă îmi spulberă toate visele și planurile, parcă alungă toate bucuriile vacanței și aduce numai griji și alte griji + toate nostalgiile de rigoare. Offf…acum nu mai am niciun chef să vorbesc de vacanță…chiar dacă pentru unii ea abia acum începe. Norocoșii :D

Săptămâni fără…

…net, blog, mail, laptop şi Cluj.
Sunt la Ineu, în faţa vechiului şi dragului meu calculator. Nu v-am spus dar după cele 4 zile din Italia ne-am întors la Cluj doar ca să ne tragem sufletul două zile şi apoi am pornit spre Constanţa cu maşina, (pentru mine fiind o super experienţă pentru că am condus tot drumul numai eu în premieră pe aşa o distanţă). Excursia de la mare a sosit pe neaşteptate, dar a fost frumoasă ca toate lucrurile mai puţin plănuite. Am peste 1000 de poze făcute cam în 5 zile (cu tot cu cele ale prietenilor cu care am fost), poze pe care am să le încarc pe Picasa imediat ce ajung la Cluj, adică colo pe luni. Am multe de povestit şi din această a doua parte a vacanţei.
Şi deoarece de la mare am venit direct la Ineu vă las pentru că am poze de arătat familiei (lor trebuie să le arat şi pe cele din Italia, deci, muncă nu glumă), poveşti de relatat şi noi sentimente de trăit aici, acasă, unde timpul zboară mult prea repede.
Ne citim luni, când vor reîncepe săptămâni cu net, blog, mail, laptop şi Cluj…

ITALIA: Bologna & Ciao Italia!

Pentru a treia zi din excursia noastră planul s-a schimbat de mai multe ori, dar datorită lui Jane care a lăudat Bologna ne-am decis pentru acest oraș, care nu era nici el chiar foarte departe de Mestre.

Ziua 3: Mestre-Bologna -Mestre

Inutil să vă spun că IC-ul cu care am vrut să mergem către Bologna era full la ora 9 dimineața și că a trebuit să așteptăm peste o oră un regional cu care să ajungem în oraș, dar uite că dorința de a vedea Bologna ne-a făcut să-l așteptăm și pe ăsta. Regionalele la ei sunt un fel de “Personalele” noastre, cele mai ordinare trenuri, dar cu are condiționat, viteză de 150 km/h, oameni cam civilizați, astfel că fără probleme într-o oră jumate eram deja în gara de la Bologna. Aici aflăm că putem ajunge în centru pe jos cam în 25 de minute. Drumul spre centru a fost încântător pentru că am trecut pe sub niște arcade care mergeau de o parte și de cealaltă a drumului. Ele dau chiar în Piazza Maggiore unde se află și Biserica San Petronius și Fântâna lui Neptun. Piazza chiar e mare și totul pare atât de bine conservat că uiți în ce secol ești. Bineînțeles că a trebuit să așteptăm să treacă orele de pauză ca să vizităm Biserica, dar deja ne-am obișnuit. A meritat din plin căci are cel mai frumos interior pe care l-am văzut eu vreodată. Nu ai voie să forografiezi înăuntru, dar poți cumpăra vederi cu interiorul la 0,25 cenți, așa că am luat vreo 4. Din Piazza Magiore, cum ieși din Biserică și o iei la dreapta pe niște străduțe caracteristice Italiei, adică micuțe și drăguțe, ajungi la cele două turnuri. Nu le știu istoria, dar știu că cel mic are cam 47 de m și este foarte înclinat, iar cel mare în care se poate și urca pentru 3 euro are 98 de m. Interesant e faptul că acest turn nu are lift și trebuie să urci treptele cam 15 minute ca să ajungi în vârf. Merită fie și numai pentru faptul că nu mai ai nevoie să mergi la aerobic în următoarea lună, căci ai pierdut calorii destule :) Am ajuns sus cu inima în gât și extrem de deshidratată, dar vânticelul ce se pornise m-a liniștit. De la înălțimea aceea Bologna ți se înfățișează în toată imensitatea ei ca o mare roșie/cărămizie, din oricare parte a turnului te-ai uita nu o poți cuprinde pe toată. Îm plus, se văd munții, chiar dacă noi nu am prins chiar cea mai senină zi. Oricum vizita la Bologna nu ar fi fost completă fără urcarea în turn. Apoi mi-am făcut pofta și am intrat prin câteva magazine. Dacă în celelalte orașe timpul nu mi-a permis să intru pe ici pe colo, la Bologna am reușit să intru în câteva, dar înafară de ceva sortimente de paste nu am luat nimic. Prețurile par cam mari în Italia și la mâncare și la îmbrăcăminte, dar evident că nu pentru o sesiune de shopping am mers eu acolo.

Drumul spre gară l-am făcut prin același loc, pe sub arcade, dar eram în permaneță cu ochii după un restaurant, căci nu vroiam să plecam fără să mâncăm niște paste bolognese. Într-un final poposim la un local pe lângă gară, asta după ce am trecut pe la câteva care erau închise până pe la orele 20. Pastele pe care le-am mâncat au fost OK, dar nu ceva ieșit din comun, mai mult pentru reclamă le-am luat, că poate mă săturam la fel de bine și în Mestre la același local unde mâncasem pizza cu o zi înainte.

Ne-am luat de pe drum și niște pachețele cu ciuperci și verdeață pentru că vitrinele fast food-urilor lor sunt atât de îmbietoare că te fac să salivezi chiar de ești sătul. Înapoi spre Mestre tot cu regionalul am venit în aceleași condiții explemplare, tot cu Eros Ramazzotti în urechi.

Concluzii:

  • se spune că Bologna este orașul cu cel mai ridicat nivel de trai din Italia și din cauza condițiior foarte bune de locuit și petrecere a timpului liber, acest lucru se vedea pe fața oamenilor, apropo, italienii par cei mai relaxați oameni pe care i-am văzut ever.
    știu cât de greu se urcă în turnul acela, dar trebuie, dacă vrei să vezi ce n-ai mai văzut.
    orașul a fost mai mult decât o mare surpriză.

Ziua 4: Mestre-Treviso-Cluj

Era ziua plecării și totul era așa de trist. Eu eram noslagică deja după zilele noastre italiene și nici nu părăsisem Italia încă. Pe lângă asta eram foarte obosiți și chiar i-am zis lui Clau că ar fi fost superb să fi mers după aceste zile pline de plimbări, măcar încă vreo 3 la Lido di Jesolo la Adriatică că oricum era tare aproape. În acest fel ne-am fi odihnit și vacanța ar fi fost completă. Altădată…

De la hotel am mers să luăm autobuzul spre Treviso, dar cam complicat căci nu am știut exact unde oprește. Așa că am dat o raită prin Mestre, prin Piazza 27 Octobre și am întrebat din 3 în 3 m de unde se ia autobuzul. Noroc că am plecat mai devreme de la hotel și nu ne-am panicat că pierdem avionul. Cu această ocazie am văzut bine și orășelul Mestre, care e destul de mare și de frumos, nu doar un satelit al Veneției. Până la urmă am mers la gară că știam că acolo oprește sigur busul, însă surpriză….venea doar la 10: 25 când teoretic noi ne-am plănuit să fim în aeroport. Dar până la urmă a fost bine căci am ajuns la timp pentru îmbarcare, poate și din cauză că de data acesta ne-a dus pe autostradă și nu prim orășele ca înainte cu 4 zile.

Zborul sper Cluj a fost la fel de bun, iar panorama asupra Veneției a fost fără cuvinte. Noroc că ne-am așezat exact pe parte care trebuie, că pe cealată parte nu se vedea. Cred că amintirea cu Veneția văzută din avion va rămâne cea mai vie din toată această excursie.

Concluzii generale:

  • Italia e foarte frumoasă și complexă, dar are prea mulți imigranți de toate națiile, care pot fi agasanți (mai ales în Veneția unde încearcă să-ți vândă diverse), dar turiștii sunt cei care o aglomerează exagerat.
  • orașele pe care le-am vizitat mi-au lăsat o impresie bună și amintiri de neșters de nici nu aș putea să zic care mi-a plăcut mai mult, deși îl tot întrebam pe Clau ce anume i-a plăcut lui.
  • drumurile din Italia sunt foarte bune, iar rețeaua de trenuri extrem de bine pusă la punct.
  • italiencele văzute pe stradă nu sunt foarte frumoase, dar sunt foarte aranjate și elegante, mai ales cele trecute bine de 40 de ani :)
  • daaaa, chiar toti cerșetorii sunt români :) dar au învățat bine italiana.
  • te descurci cam peste tot în engleză, dar îi înțelegi chiar și în italiana și de nu știi o boabă.
  • spiritual m-am întors mai bogată, financiar…nici nu mai contează :D

P.S. Mai multe imagini din frumoasa Bologna, găsiți aici!