Titlu: Povestea fără sfârșit
Autor: Michael Ende
Traducere: Yvette Davidescu
Editura: Polirom, 2005
Nr. pag: 416, format mare
Preț: 20 de lei în Anticariatul Dacia, Cluj
Nota: 10/10 (pentru că merită)
Deși ieri am fentat puțin “săptămâna cărților” postând o poezie care nu mi-a dat pace o zi și două nopți (haha, rămâne la aprecierea voastră dacă se încadrează în tema acestei săptămâni sau nu), azi încheiem această săptămână într-un mod pe care, recunosc, l-am gândit dinainte; scriind despre una dintre cele mai frumoase cărți ale copilăriei: Povestea fără sfărșit a lui Michael Ende.
Dar nu o voi face oricum, ci într-un fel răspunzând unei lepșe pe care am senzația că am mai făcut-o, dar poate doar am gândit-o fără să o las scrisă undeva. Leapșa se referă la perioade din viața noastră, care ne-au fost influențate de anumite cărți (vârste și cărți). O să răspund într-o singură frază: DA, viața mea a fost influențată de anumite cărți, dar nu de toate la timpul potrivit, adică în copilărie nu am citit toate cărțile care trebuiau, în adolescență am citit peste ce trebuia, dar fără să fiu ghidată, iar acum, în tinerețe, ca să zic așa, îmi bag nasul în tot și-n toate și iau de pe unde apuc tot ce apuc și tot ce-mi place și abia acum pot să spun că apreciez cărțile la justa lor valoare, copilăria și adolescența nu au reușit ce a reușit această perioadă ce a început pe la 20 ani, să-mi aducă setea de lectură care continuă și azi.
Cartea lui Ende, se încadrează perfect în “vârste și cărți”. Nu am citit-o în copilărie și recunosc că nici nu știam de ea. Nu am regăsit-o în adolescentă și tind să cred că dacă o citeam atunci m-ar fi plictisit îngrozitor, căci atunci căutam altceva și nu mi-a dat târcoale nici măcar în “perioada marilor căutări” pe care am traversat-o, ce-i drept căutând tot altceva, însă mi-a ieșit în cale anul acesta, iar de când am terminat-o de citit, se încadrează în categoria “nu aș fi știut ce pierd”. Povestea fără sfârșit este povestea tuturor poveștilor, iar Bastian Bux este alter ego-ul fiecărui cititor care a trăit sentimentul dezolării la finalul fiecărei cărți terminate. Nu și-a dorit nimeni ca o carte să nu se mai termine?
Povestea fără sfârșit pornește însă de o altă întrebare legitimă: Ce se petrece de fapt într-o carte cât timp stă închisă? Iar răspunsul este: Nimic. Dacă nu este deschisă și implicit citită, o carte practic nu există.
Bastian Balthazar Bux fură dintr-un magazin în care se ascundea de colegii care îl alergau râzând de el, o cartea numită Povestea fără sfârșit. Pentru că realizase că nu făcuse un lucru tocmai bun, nu are curaj să meagă acasă, unde oricum singurul părinte care îl creștea, adică tatăl său nu-i acorda atenția cuvenită. Bastian se refugiază în podul școlii sale și devorează paginile cărții gândindu-se cum să facă să-i ajungă mâncarea și cum să își împartă capitolele până la lăsarea întunericului. Din acest moment cartea se “despică” în două povești, cea a lui Bastian și cea a eroului romanului, a lui Atreiu, foarte ingenios redate prin prezența a două culori ca cei mici să priceapă care e povestea cui…
Povestea lui Atreiu este practic un basm a cărui acțiune are loc în Fantazia, tărâmul tututor poveștilor și cărților. Acest tărâm este în primejdie pentru că Nimicul este pe cale să înghită tot. Acest lucru se întâmplă pentru că nu mai are cine să inventeze povești. Pentru a opri înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilă încredințează lui Atreiu rolul de a găsi pe cel care va salva regatul.
În acest moment noi ne dăm seama că cel ales este Bastian (nu știu dacă și un copil realizează asta când citește), însă intervine curiozitatea: în ce fel anume, poveștile lor se vor întâlni? Povestea în ramă, devine un tablou perfect doar în momentul în care Bastian pășește în Fantazia înarmat cu toate poveștile, pregătit să-i dea un nou nume Crăiesei Copilă și să-l ajute pe eroul său, Atreiu, în lupta împotriva Nimicului care înghițea tot. Dar nici măcar în povești lucrurile nu sunt simple, iar Bastian va avea foarte multe de învățat până va părăsi Fantazia, pentru că “multe lucruri nu pot fi lămurite prin gândire, trebuie să le trăiești”.
Nu pot decât să-mi imaginez că acest basm ar putea avea un mare impact asupra unui copil. Sunt foarte multe “lecții” în această aventură a lui Bastian în lumea cărților. Dar ce cred eu că este mai intens este faptul că această carte îi poate deschide ochii unui adult spre Nimicul din viața sa, care ar putea la un moment dat să înghită tot și numai puterea de a reinventa mereu povești, poate fi supremul gest salvator care să ne mențină viața în echilibru. Cartea e plină de metafore, e plină de subînțeles pentru cei deschiși să-i priceapă tot miezul. “Prin labirintul celor o mie de uși nu te poate conduce decât o dorință adevărată. Cine nu are acea dorință trebuie să rătăcească până când știe ce-și dorește. Iar uneori durează foarte multă vreme.”
Dacă mi-a plăcut Poveste fără sfârșit este pentru că citind în fiecare seară înainte de culcare timp de 2 săptămâni nu am putut să mă gândesc decât la momentele când înainte de culcare o să-i citesc copilului meu din ea, pentru că spre deosebire de mine, el o va auzi înainte de a o citi chiar el.
M-am întrebat de ce a ales autorul să-și intituleze cartea Povestea fără sfârșit. Și m-am gândit că probabil Ende a dorit să sublinieze că poveștile oamenilor, adică poveștile noastre ale tuturor, pot fi povești fără sfârșit atâta timp cât le reinventăm la nesfârșit, atâta timp cât dorințele nu ne vor rămâne inaccesibile și atâta timp cât găsim antidot la orice ne otrăvește viețile, atât timp cât găsim uși de care să trecem și pe care ne dorim să le deschidem. Pentru că “orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit”.