A fi sau a nu fi… diplomat?

Uneori cred că e bine să zic tot ce-mi vine la gură din simplul motiv că nu ajută la nimic atâta autocenzură doar că să nu judeci, ca să nu rănești, ca să nu semeni sămânță de scandal etc. Pur și simplu zici, le zici și treci mai departe. Și cred că în felul acesta chiar treci mai departe, adică vorba aia… nu întorci fila, chiar o rupi. Ce atâta diplomație !?!

Apoi îmi dau seama că poate, poate diplomația nu strică, NU strică, dar este deranjant că omul diplomat (care îl include pe cel inteligent, manierat, cult, deloc coleric) este de multe ori luat peste picior. Este luat așa pentru că “menajează”, pentru că a învățat el cândva că cel inteligent cedează primul și nu vrea să pună gaz pe focul unui scandal ce poate începe oricând. Dar, mă întreb, oare nu se va sătura cândva să tot aplaneze? Oare nu va inzbucni într-o zi ca o furtună venită din senin măturând tot în calea ei? Pentru că dacă se va întâmpla, se va duce naibii tot ce a “construit” până atunci.

Deci, cum se poate proceda corect? Sau mai bine zis există o rețetă pentru calea de mijloc? Hmmm, mă întreb adeasea.

Tot ce am putut gândi în această direcție până în acest moment este că (la fel ca oriunde) calea de mijloc este cea mai bună, ea menține echilibrul și așa destul de fragil al stărilor noastre, al trăirilor noastre și tot ce trebuie să facem e să apelăm la rațiune când suntem pe punctul de a avea astfel de porniri.

Consider că diplomația este bună în condițiile în care ai în față un anumit de gen de persoană cum ar fi de exemplu un om pe care nu îl cunoști de cand te știi, sau un superior ierarhic care nu va tolera decât bunul simț, sau chiar un prieten reținut pe care știi că poate anumite aspecte spuse numai de dragul de a fi spuse l-ar răni (nu mă refer aici la remarci de genul: te-ai machiat prea strident sau ai papucii nefăcuti, deși chiar și aici cred că ai putea uneori dacă este cazul să te abții).

Dar în același timp consider că diplomația nu este foarte bună de exemplu în relațiile cu cei foarte apropiați. Mi se pare că în acest caz este o formă de “momire” a relațiilor (dar e strict părerea mea). Nu văd de ce ai vrea să fii diplomat cu soțul/soția, el/ea trebuie să știe exact ce gândești în momentul în care gândești, în felul acela primitiv de moment (normal, nu când mai sunt alte 20 de persoane de față, doar între cei doi implicați), la fel în relația cu părinții și cu copiii.

Am întâlnit persoane care mi-au spus că diplomația este o formă plastică a minciunii, dar mie nu mi se pare chiar așa. Mi se pare că diplomația spune mari adevăruri dar nu într-un mod brutal, care mai ales din poziția persoanelor necunoscute poate apărea ca o răutate sau mai rău, ca o nesimțire: “cum ai întrăznit sa-mi spui asta?”, “ne tragem de șireturi? etc”. În familie de exemplu putem renunța la ea, că pe bune, chiar ne tragem de șireturi, le legăm, le dezlegăm, deci avem libertatea de mișcare și de a da cu vorbele în stânga și-n dreapa (normal că nici aici nu ne apucăm să ne jignim în cel mai mare hal, soțul, copilul , tata sau mama).

Un mare defect al celor care nu știu ce e aia diplomație (în orice situație) este că automat, (nu știu ce sistem le declanșează încredearea) tot ce spun ei e corect (din punctul lor de vedere). Că au dreptate în tot și toate și se miră, vai de mine, că au jignit și au dușmani peste noapte. Ideea este că te poți înșela, e omenesc, iar în acest caz diplomația te-ar ajuta mult, pentru că abordând un subiect mai pe ocolite, poti spune “cu pace” niște lucruri care dor, unor persoane pe care le-ai putea repezi și jigni dacă nu te controlezi. Paradoxal, dar nu găsec un foarte mare defect persoanelor care sunt tot timpul diplomate. Așa au ales ele, dar măcar nu jignesc și demostrează au fost bine educate, că au dramul acela de conștiință (mai) elevată în ele și nu spiritual de “tzatză” de la târg (și câte astfel de “doamne” cunosc…). Poate au ales diplomația chiar și în sânul familiei, zic că ar fi putut să nu, dar nu e ceva fundamental greșit.

În altă ordine de idei, eu una nu pot să zic tot ce-mi vine la gură, deși evident că îmi vine, dar mă gândesc că poate aș greși dacă aș face-o, aș greși față de mine și de cel din fața mea care poate ar merita-o cu vârf și îndesat. Dar, ar merita-o din punctul meu de vedere, poate din punctul lui de vedere eu nu aș fi decât o nesimțită. Deci?…

Invidie și naivitate

Faptul că sunt și că probabil o să mai rămân o naivă nu se datorează faptului că nu m-am maturizat destul ci faptului că pur și simplu nu pot simți anumite sentimente negative, absurd de negative. Nu pot, nu le înțeleg nici rostul și nici manifestarea. Dar este adevărat că am și suferit când ele s-au răsfrâns asupra mea venind evident din alte părți.

Acele părți mi-au făcut uneori momente nemeritate de viață amară (normal, eu am permis asta) dar nici măcar sub imperiul acestor stări negative, nu am putut rezona în ciudă cu invidia. Invidia, după mine este unul dintre cele mai urâte sentimente posibile. Iti este indusă (nimeni nu se naște invidios) de părinți în copilărie, care iți spun că Maricel e mai deștept ca tine sau că Maricica e mai manierată, iar tu ești o mica brută imbecilă. Dar pot să nu fie săracii părinți de vină și atunci intră în scena alt personaj care-ți dă lecții de “cum să fii invidios ca să răzbești în viață”, acest personaj este doamna învătătoare, care mereu va avea preferat un Costel sau un Gigel, uitând că o clasa are 20-30 de elevi. Apoi vine doamna sau domnul diriginte, diverse alte persoane care îți populează anturajul, prietenii mai vechi sau mai noi care vin cu materialul lor învățat și dau năvala în viața ta tocmai pe când caracterul începe să ți se formeze. Acestea fiind zise este aproape o realizare să constați că în decursul mai multor ani, tu nu ai devenit invidios. Dar… nu te bucura prea tare, căci dacă nu ai devenit invidios rapid o să fii catalogat că ai devenit și tu ceva… și anume naiv.

In 20 si ceva de ani, probabil puțini ca să pot să-mi dau la obiect cu părerea, am dat de la grădiniță până la școală, pe stradă, în tramvai și la locul de muncă de fel și fel de oameni. Cu unii m-am înțeles, cu alții am încercat, iar cu anumiți efectiv nu am putut comunica. Acești, anumiți anonimi, sunt în proporție de 99% invidioșii fără vindecare, cei care văd în orice altă vietate un pericol pentru propria ascensiune. Și dacă ar fi numai asta, adică numai faptul că văd și se înspăimântă, aproape că mi-ar fi milă de ei, dar nuuu, ei mai și acționează. Prin asta însemnând să facă viața de nesuportat pe toate căile posibile a celor pe care ei îi consideră (numai din motive de ei știute) major danger.

Trecând peste faptul ca acești oameni sunt până la urmă bolnavi și nu o știu, sau o știu dar nu se tratează (pentru că în fond noi ar trebui să ne tratăm că respirăm în jurul lor) ei mai sunt și o specie de studiat. Mi se pare până la urmă interesant de ce și mai ales cum pot aceștia să supraviețuiască în universal lor atât de strâmt. Trebuie să fie teribil să ai impresia că tu ești buricul pâmântului și numai tu dorești atenție și succes și să-i privești cu râcă pe toți ceilalți care-și duc viața liniștit (sau așa cum sunt ei înstare). Trebuie să doară maxim să vezi că și ceilalți au o viață bună (de cele mai multe ori mai bună, căci ei se ocupă și cu altceva decât cu studierea propriei valori și construirea cultului personalității), că și ceilalți supraviețuiesc, că și ei sunt dotați cu suflet și inteligență că și ei excelează, dar peste toate trebuie să fie horror să vezi că pe ei tu nu-i deranjezi așa cum te deranjează ei pe tine. A te simți ignorat, doare ca dracu.

Rezultă că invidia este un full life job. Dacă nu faceți parte din această categorie, atunci sunt sigură că ați privit în jurul vostru și ați recunoscut instant această anomalie. Și desigur ați putut vedea că în general invidioșii se pot caracteriza altfel:

  • nu au o viața particulară (spun mereu că ei au o carieră, dar de fapt nu au nici din aia)
  • sunt de cele mai multe ori solitari (ca cine sa stea în preajma lor? cine?)
  • nu au prieteni nici macar așa din aia cu care să vorbească din Paște in Crăciun (normal, doar nu au ei nevoie de prieteni, ce vrei să fie cumva mai buni ca ei? fugi de aici!), iar dacă au “prieteni” sunt din aia ca ei care se bârfesc când nu sunt de față, se înjunghie pe la spate… deci practic, oricum ai lua-o nu au prieteni.
  • iși fac greu sau deloc o familie (sunt imposibil de suportat pentru ceilalți, ce să mai zic să facă aștia un copil, pfff, vai de el săracu’ și vai de educația ce o va primi)
  • eșuează și în carieră pentru că își doresc totul pentru ei (niciodată de unul singur nu o să reușești în carieră, e nevoie să împarți ca să câștigi)
  • se bazează în orice eșec pe zicala “să moară și capra vecinului” (sau dacă se poate numai a vecinului și ei să danseze pe mormântul ei)
  • se justifică la infinit, dar numai pentru a fi aprobați  (încercați să dezaprobați unul din ăsta, bag mâna în foc că va ieși cu scandal, mare, deși uneori merită și numai pentru a râde puțin de ei, sarcastic? așșș)
  • nu au pasiuni (inafară de “eu sunt THE BEST” și tu ești “THE BEAST”)
  • sunt zgârciți, dar mereu vor atrage atenția asupra faptului că pe ei nu-i interesează banii (asta e chiar amuzant)
  • sunt lăudăroși, dar încearcă să-i facă pe ceilalți să îi laude, ei bagă doar fitiluri “subtile”
  • dacă te ajută, ține-te bine o să-ți amintească toată viață (chiar dacă poate nu le-ai cerut ajutorul sau dacă l-ai cerut ți s-a acordat când nu mai mai avut nevoie de el, dar ei te-au ajutat, ai înțeles?)
  • și evident sunt frustați (să-o zicem pe a’ dreaptă, nu le-a ieșit nimic, sau le-a ieșit de toată jena, călcând pe cadavre sau vânzându-și sufletele, dar se comportă foarte superiori, iar eu încă mai cred că o atitudine de superioritate nejustificată vine dintr-un mare complex de inferioritate)

Probabil dacă ați privit atent în jurul vostru,  și se întâmplă să mai fiți și într-un loc public, cu siguranță ați văzut câțiva din ăștia de care am vorbit eu acum. Nu vă vine să le rupeți o mână și să-i bateți cu ea undeva? :)

Da, revenind, eu sunt naiva, despre mine era vorba (nu strică puțin egocentrism acum, nu? ) și deși mai nimeni nu vede naivitatea ca pe o calitate, mie îmi vine să o adaug în CV, la capitolul “calități și aptitudini”, chiar dacă știu că absolut nimeni nu m-ar chema la un interviu. Și tocmai din cauza asta…

Arta de a avea intotdeauna dreptate

Titlu: Arta de a avea întotdeauna dreptate

Autor: Arthur Schopenhauer

Traducerea: din germana Gabriel H. Decuble

Editura: ART

Nr. pagini: 112

Nota: 10/10 (fără justificări, este foarte bună, e un must în materie)

Preț: 25 de lei sau 19,50 lei pe librariaonline.ro

 

Arta de a avea întotdeauna dreptate, a lui Arthur Schopenhauer este o carte deosebit de savuroasă dar și de valoroasă, care vorbește pe înțelesul tuturor despre dialectica eristică (arta de a vorbi în contradictoriu).  Mai jos vă prezint câteva linii extrem de adevărate care nu neaparat că vă vor ajuta să deveniți niște artiști ai disputelor, dar cu siguranță vă vor da idei de replici inteligente sau vă vor demonstra că de cele mai multe ori nu avem  parteneri în comunicare de luat în seamă sau care nu pot fi combătuți:

Cel care poartă o dispută, de regulă, nu o face în numele adevărului ci în numele afirmațiilor sale. (din 2 persoane, 3 procedează așa)

Cine iese victorios dintro ceartă nu s-a bazat, foarte adesea, decât pe viclenia și abilitatea cu care și-a apărat considerațiile și doar rareori pe corectitudinea puterii de judecată cu care și-a formulat enunțul. (cred că toți ne-am certat la un moment dat cu părinții, nu? )

Cu cât mai generală este o opinie cu atât mai atacabilă este.

Dacă vrei să tragi o concluzie, atunci nu trebuie să lași altora posibilitatea să o prevadă […] pledează-ți cauza prin învăluire.

Adevărul poate reieși și din premise false, pe când neadevărul niciodată din premise adevărate.

Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect și să profite de ascendentul pe care îl are eventual asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur și simplu impertinenți, sâcâindu-l și fiind în chip vădit nedrepți cu el. (ahh, de-aș putea face asta, aș fi cea mai tare din … discuție) :)

Dacă observăm că urmează să pierdem, atunci trebuie să realizăm o diversiune; altfel spus enunțăm ceva care nu are nicio legătură cu discuția în cauză, dar care dă impresia că ar avea vreo legătură și-ar fi un argument impotriva adversarului.

Totul devine un simplu joc, dacă poți invoca o autoritate pe care adversarul s-o respecte.

Ceea ce adversarul nu înțelege poate acționa adesea ca o autoritate.

Foarte puțini pot gândi dar toți vor să aibă opinii. (Iubesc această afirmație și mereu îmi amintesc de ea când îi aud pe unii ce scot pe gură) :)

Pe om nu-l interesează decât satisfacerea propriei vanități și nicio rană nu doare mai tare decât vanitatea lezată. ( am zis că îmi fac o plăcuță cu asta și am să o port în poșetă și o scot de fiecare data când încep o discuție cu cineva care se crede buricul pământului) ;)

E dreptul oricărui om să bată câmpii. (acesta este replica preferată a lui Schopenhauer cu care obișnuia să se ia de Heghel)

Și cea mai tare din toată cartea, un fel de motto al celor care au impresia că au pus B-ul în banana: căci nu adevărul e important ci cine câștigă (aș merge până în pânzele albe ca să demonstrez că nu-i așa, chiar dacă asta ar însemna să mor pe drumul până acolo). N-am dreptate? :)

Eliade: de la Alexandria la Colombo

Prin vara anului 1929 îmi cade în mână o carte de filosofie indiană scrisă în englezește, în a cărei prefață se vorbea despre acest Maharajah de Kassimbazar ca despre un adevărat mântuitor al Bengalului. Se spunea acolo că omul acela are un suflet sfânt , că savanții din întreaga Indie îi sunt îndatorați pentru fel și chip de ajutoare primate, studenții din întreaga lume găsesc sprijin în el, că e părintele sărmanilor din Bengal și așa mai departe. Cum eu însumi mă pregăteam pentru o călătorie în India, îi scriu; și peste vreo două luni primesc un răspuns în franțuzește, care suna cam astfel: “Iubite Domn, gândul D-tale de a veni în India pentru studii îmi face o deosebită placere, un an sau doi însă nu vor fi de ajuns. Te rog comunică-mi cam cât ai dori să primești pe lună sub formă de bursa. Viața europeană costă foarte mult; viața indiană, pe sfert.”

Așa și-a pregătit Mircea Eliade plecarea spre India, astfel că azi vom călători alături de el și de cartea Biblioteca Maharajahului din Egipt până în Ceylon. Trebuie să spun că aceasta este una dintre cele mai frumoase cărți care îmbină filosofia cu călătoria, jurnalul de călătorie cu realitatea unor locuri atât de inedite, gândurile unui savant în căutarea miracolului descoperii.

Absolutul nu se gustă de două ori.

Alexandriae un port cu diguri și un far alb

Foto

Cairopurtat pe străzi cu pasul celui care așteaptă totul de la întâmplare

Foto

Piramideleca în fotografii :)

Foto

Port-Saiddeprimantă impresie de port pustiu

Foto

Canalul Suezcălătorii primlor clase sunt întotdeauna aceeași. Numai cei din ultima clasă de schimbă.

Foto

Marea Roșieajunge la o albăstreală artificială […] de ce îi va fi spunând Marea Roșie?

Foto

Oceanul Indianîntâlneam același spasm al existenței vaste, acel vârtej care adună conștiința în vârf de ac, iar în clipa următoare o risipește.

Foto

Colombo – corbii au fost cea dintâi verificare a celor ce  știam despre India.

Foto

Data viitoare ne vom continua călătoria în India și Bengal alături de aceeași carte fabuloasă Biblioteca Maharajahului și de de experiența fulminantă în atât de atractiva Indie a lui Eliade. Pentru călătoria completă, puteți achiziționa cartea din librăria online, Libris.ro. E mai ieftină decât un bilet spre Cairo sau Calcutta cu low cost ;)

Japonia, Fukushima, don’t panic!

Și chiar nu am vrut să scriu nimic de Japonia zilele astea. Nu am vrut, pentru ca încet, încet mă apucă disperarea mediatizării acestor dezastre naturale și cel mai rău e că pe toate gardurile (a se citi: televiziunile și ziarele tembele) de vineri și până azi stă scris mare: Japonia și Apocalipsa, Apocalipsa Acum și altele exact la fel dar cât mai dramatic cu putință. Noah, sincer, nu am avut răbdare, m-am uitat 30 de minute pe net la Realitatea, am râs puțin și chiar i-am zis lui Clau să închidă că nu mai pot cu cutremurele.

Nu sunt o insensibilă, chiar mi se pare nasol ce s-a întâmplat, dar nu mai rezistam să le aud pe alea de la TV întrebându-și invitații: ce pot învăța românii din dezastrul din Japonia? Deci, serios că a fost prea de tot. Și când mă gândesc că ele săracele nu au înțeles nimic din ce s-a întâmplat acolo.

Bun, și totuși nu despre asta vreau să vorbesc ci despre panica cu centrala nucleară de la Fukushima și titlurile MARI care se terminau cu … noul Cernobîl. Pentru clarificarea anumitor aspecte, pentru a vedea de ce practic nu este vorba aici de un nou Cernobâl, Clau a tradus un text (ieri cu asta s-a ocupat) scris de un cercetător de la MIT care explică pe îndelete anatomia “dezastrului” de la Fukushima. Pe scurt, nu avem de-a face nici pe departe cu un “nou Cernobîl” și ar fi bine să se potolească acești creatori de senzațional idot căci unii chiar cred tot ce aud la TV.

Și ca să mai calmăm din isterii poate ar trebui să spunem că acu’ 16 ani un mare cutremur a devastat  (urât de tot) orașul japonez Kobe (au murit peste 6 mii de oameni), iar azi Kobe arată cam așa:

Deci, e grav, e foarte grav, au murit oameni, s-au distrus locuri frumoase, dar s-au și salvat mulți (cele 4 trenuri date dispărute cu oameni cu tot au făst găsite cu toți oamenii teferi), iar locurile se vor reface. Am încredere în japonezi, ei nu sunt români, își vor reveni :)

Textul de care vorbeam îl găsiți intregal pe Parsec.ro.

Foto

Cărți pentru doamne

Nu am vrut să închei săptămâna oarecum dedicată doamnelor, fără să apuc să vorbesc pe scurt și despre câteva cărți pentru ele și “numai” pentru ele:

Dulcea plictiseală – Francoise Sagan (9/10, nu mi-a plăcut Dominique, dar cine sunt eu să judec?)

O poveste de amor în stilul Francoise Sagan (care-mi place la nebunie când vine vorba de astfel de povești). Este un roman provocator, foarte îndrăzneț pentru perioada în care a fost scris și care te prinde în mrejele lui și nu-ți mai dă drumul. Aș fi curioasă de reacția unui bărbat la citirea lui. Spun doar atât: Dominique o adolescent rebelă, se îndrăgostește de Luc, unchiul iubitului ei. Acest Luc este căsătorit, dar complet imatur, numai bun pentru o a aventură cu o adolescentă dornică de experiențe noi, mai mult sau mai puțin senzoriale. Ce ziceti? Nu e Sandra Brown, deci încerceți-l cu încredere :)

Mame și fiice – Justine Levy (9/10, totuși orice ar fi, nu aș putea să-mi urăsc mama, acest sentiment și ideea de mama nu le pot asocia)

Ah… o poveste atât de simplă și atât de tristă. Vrei să-ți suni mama după ce o citești numai așa că să vezi cum o mai duce. M-a înduioșat povestea și mi-a lăsat în același timp un gust amar. Facem atât de multe greșeli, ca fiice, ca mame, ca femei, toate le facem, de ce ne-am judeca între noi? În plus este atât de greu când ne pierdem una de alta… este înfiorător și totuși ne este greu și să ne înțelegem una pe alta. Aceasta e povestea noastră, a fiecărei mame și a fiecărei fiice.

Clar de femeie – Romain Gary (9.5/10, găsesc incitantă tristețea uneori, poate am eu o hibă)

Pornind de la ideea că: “nu e suficient ca doi oameni să fie nefericiți separat ca să fie fericiți împreună”, Romain Gary scrie o poveste tristă de-ți vine să plângi mereu, simți că nu mai vezi scrisul, iar paginile zboară în speranță că personajele își vor găsi liniștea. Doi oameni nefericiți, care nu și-au găsit împlinirea în dragoste, se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt și se agață în disperare de rezidurile afective care le-au mai rămas. Dar se poate construi o fericire de două nefericiri care se amplifică? Încercați să găsiți răspunsul.

Franțuzoaicele nu se îngrașă –  Mireille Guiliano (10/10, o poveste despre cât de prost papa americanii și cât de inteligent înfulecă francezii nu poate fi decât amuzantă până la urmă)

O carte motivațională care a beneficiat de toată atenția mea. O carte la limita dintre o poveste de success și o carte de bucate. Mireille Guiliano este o franțuzoaică ajunsă in USA. Obișnuită cu un regim de viață ca cel din Franța, cu o alimențaie echilibrată, se vede nevoită în USA să facă o grămadă de compromisuri care duc la un rezultat sigur: îngrășarea excesivă. Întoarsă acasă în Franța, pornește pe lunga cale a războiului cu kilogramele în plus. Dar, lupta aceasta este dură și necruțătoare, iar Mireille trebuie să adopte o strategie pe termen lung: această strategie este modalitatea franțuzoaicelor de a se alimenta fără restricții, dar moderat și cu cap.  Pentru a exemplifica, autoarea se folosește de rețetele ei testate pe marginea cărora dă o mulțime de sfaturi de urmat pentru o siluetă franțuzească. Este comică și foarte serioasă cartea în același timp. Este un manual de “mâncat sănătos” mai ales pentru cele (ca mine) care doar au impresia că cunosc noțiunea. O “supeRecomand” :)

The Royal Wedding

Am descoperit (via Lumea Mare on FB) site-ul oficial al celei mai așteptate nunți din 2011 (pentru unii) :) Ei… totuși nu am putut rămâne indiferentă, mai ales ca este vorba despre o poveste cu prinți și prințese și am intrat să văd care-i treaba. Ea se prezintă cam așa și pentru cei interesați este un mic deliciu la cafeaua de sâmbătă sau duminică dimineața. Ce ziceți?

Eu zic doar că mi-ar plăcea să fiu în Londra pe 29 aprilie chiar dacă nu aș apuca să văd nimic din oraș ci doar gloata aia mare de oameni. Ar fi inedit, însă prețurile cazărilor au explodat și chiar și în aceste condiții abia mai găsești un loc, aruncă un ochi pe booking și te vei lămuri.

În altă ordine de idei, baftoasă Kate asta, îi doresc să fie fericită, dar să nu pățească ca soacră-sa și mai presus de toate să știe ca la nunta proprie toate vom fi prințese (haha) așa că nu o invidiem prea tare :)

A primit careva invitație? Și dacă da și va merge, cât dă? :)

Foto