Printre cărţile despre care nu am binevoit să povestesc anul trecut (din lene, lipsa timpului sau a chefului pentru aşa ceva sau alte motive, că doar am avut un an tare încărcat), se numără totuşi 3 cărţi despre care vreau să vă vorbesc. Din păcate, cam pe scurt, pentru nu mă mai simt capabilă ca la un an după ce le-am citit să scriu despre ele ca şi cum mi-aş amintit absolut tot ce m-a marcat la vremea respectivă. De aceea îmi place să scriu la cald despre o carte. Dar pentru că mi-au plăcut mult aceste 3 cărţi, simt că am o datorie morală faţă de ele şi faţă de mine; vreau să vă fac cunoştinţă cu ele:
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, este cartea autobiografică a japonezului Haruki Murakami, o carte care m-a uimit prin tehnica atât de diferită faţă de “La sud de granită la vest de soare” (o altă capodoperă a lui Murakami). Romanul acesta este înainte de toate o pledoarei pentru nebunia de scriitor, pentru omul diferit şi complet în care meseria de scriitor te transformă. Este o carte despre meditaţia asupra talentului, valorii şi personalităţii unui scriitor. Titlul poate deruta, marca în sens negativ chiar percepţia asupta cărţii, însă titlul este unul nu foarte metaforic cum te-ai aştepta ci foarte ancorat în realitatea autorului. Oarecum este simplu: omul aleargă ca să poată crea. De ce? Pentru că “Majoritatea lucrurilor pe care le ştiu despre scris le-am învăţat alergând în fiecare dimineaţă!”. La fel ca atunci când trebuie să te trezeşti la 6 dimineaţa să mergi la birou, la fel trebuie să o faci şi dacă trebuie să mergi la alergat, trebuie să fii disciplinat şi să o faci cu o conştiinciozitate religioasă aproape. La fel este şi cu scrisul, dacă nu-l guvernează disciplina, totul va deveni un haos fără margini.
Cartea prezintă perioada de timp 5 august 2005 şi 1 octombrie 2006, perioadă presărată pentru autor cu conferinţe, lansări de carte şi alte nebunii specifice scrisului, mai apoi cursuri, angajamente prin diverse părţi de lume, momente de panică şi de derută, momente de crize existenţiale şi nevoi neîmplinite, toate vindecate prin alergarea constantă şi disciplinată. În definitv atâta timp cât există un stil sportiv pentru aproape orice, de ce nu ar exista unul şi pentru scris? Nu?
Se numea Sarah, este a doua carte despre care TREBUIE să zic ceva cu atât mai mult cu cât am terminat-o de pe o zi pe alta, cu atât cu mai mult cu cât am strâns-o la piept şi am plâns deasupra ei. Este cea mai emoţionantă carte despre holocaust pe care citit-o eu vreodată şi cea mai tristă din păcate în pofida finalului ei optimist şi încurajator. Autoarea Tatiana de Rosnay a creat o carte simplă ca scriere dar complexă ca subiect, nu cred că voi uita niciodată destinul tragic la Sarei, cumplita viaţă care începe odată cu episodul Val d’Hiv. Pe lângă povestea Sarei mai vorbim aici şi de o problemă etică din istoria Franţei, petele nerge din trecut acceptate atât de greu de poporul francez. Cartea devine astfel şi un manifest împotriva acestor aspecte ruşinoase şi împotriva ipocriziei franceze.
Părerile sunt împărţite când vine vorba despre această carte, mulţi o desconsideră datorită stilului jurnalistic fără epitete al scriitoare, dar pe de altă parte mulţi sunt de părere că o astfel de carte nu ar avea nevoie de prea multe epitete, ororile pot fi cuprinse, înţelese şi evident, descrise pe scurt şi la obiect şi să-ţi producă aceaşi reacţie, să stârnească în cititor acelaşi sentiment de oripilare. Dacă ceva este cu adevărat orbil şi este descris întocmai, niciun epitet şi nicio metaforă nu o să-l schimbe. Tocmai de aceea eu am fost încântată de simplitatea şi adevărurile acestei cărţi. Desigur, aştept să fiu contrazisă.
Şi am spus Da, continuarea mult mai celebrei cărţi “Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte” de Elizabeth Gilbert a fost iniţial o dezamăgire pentru că aştepam prea multe răspunsuri din cealaltă carte. Mai apoi însă, mi-a căzut cu tronc (mai ales că am citit-o cu o lună înainte de a spune eu, da, ironic, nu?) pentru că am descoperit în esenţă o istorie a ideii de căsătorie, o excursie printre căsătoriile văzute de diferite popoare, culturi sau tradiţii.
La rândul ei şi această carte este o adevărată aventură, puţin mai puţin alertă (pot spune aşa pentru a întări ideea) decât precedenta, însă o aventură în adevăratul sens al cuvântului, o aventură a doi oameni care traumatizaţi de nişte divorţuri anterioare au jurat că nu se vor căsători şi totuşi o fac sau cel puţin intenţionează să o facă, iar nouă ne este descris drumul până la acel Da, simbolic, romantic dar totuşi cu implicaţii legale, morale şi civice. Şi am spus Da, nu este o carte foarte reconfortantă, dar este un fel de document peste timp, al celor care au în sertar mai mult cu un certificat sau celor care şi-l doresc chiar dacă fără nicio problemă pot supravieţui şi pot iubi şi fără el.