10 locuri de vizitat în oraşul meu (Ineul şi Clujul)

Am primit o leapşă frumoasă de la Kadia şi ca pentru orice lucru frumos (sau care să iasă frumos) trebuie să depui ceva efort, n-am onorat-o chiar imediat. La mine e mai complicat, căci la care oraş să mă refer oare: Ineu sau Cluj? Hmm? Oricum prin Ineu să găsesc 10 locuri pe care să vi le recomand ar fi categoric imposibil, însă nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni şi pentru că mă simt a Ineului chiar mai mult decât a Clujului o s-o facem fifty/fifty… Ce ziceţi? Gata să descoperiţi 10 (adică 5 şi 5) locuri de neratat atât la Ineu cât şi la Cluj?

Începem cu…. Ineul… (poate nu mergeţi să le vizitaţi dacă treceţi pe aici) :)

1. Cetatea (ok, ok ruinele cetăţii) –  nu vă vor lua foarte mult timp numai dacă plănuiţi o şedinţă foto aici :) E de văzut exteriorul şi eventual curtea plină de buruieni (dacă vă tocmiţi cu nenea de la poartă). Continui să mă revolt de potenţialul acestui loc, potenţial desigur deloc dezvoltat. Avem un prieten (născut şi crescut la Cluj, umblat prin lume etc) care a fost pur şi simplu fascinat de Ineu şi nu ratează nicio întâlnire la care să nu ne amintească de cât de frumos e “la voi acolo”. Mai multe poze din Ineul meu găsiţi aici ;)

2. Dealul Mocrii – pe care eu îl consider al Ineului şi cum să nu fie dacă la Ineu plătim impozit pentru “colna” (căsuţa) de acolo. Pe dealul ăsta, toţi ineuanii şi nu doar ei, cultivă vie şi pomi fructiferi. Este oaza de relaxare atunci când vrei să scapi de aglomeraţia oraşului (şi nu mă refer doar la a Ineului ci a zonei mai largi, căci ţin să vă spun că mulţi arădeni, timişoreni etc au căsuţe aici şi vin de-şi petrec weekend-urile). Câte amintiri mă leagă de locul asta… numai sufletul meu o să ştie tot adevărul ;) Câteva poze, mai vechi, găsiţi aici.

3. Podul de fier (peste Crişul Alb) – îmi amintesc cum treceam pe podul ăsta când eram micuţă şi el era din lemn de îţi era mai mare frica să-l traversezi. Apoi cântam ca să nu se dărâme: “podul de piatră s-a dărâmat/a venit apa şi l-a luat/ vom face altul pe mal în jos/altul mai trainic şi mai frumos…” Apoi apărut cel de fier, care acum îmi pare a fi acolo de când lumea. Şi ce mai, e un pod frumos, aşa de frumos că ne-am făcut pozele de nuntă aici :D Iar dacă ai pe tine costumul de baie şi nu rochia de mireasă poţi coborâ la plajă şi face o baie. Recomand!

4. Podul de piatră – care nu mi se pare la fel de fain ca cel de fier, deşi e mai vechi şi apare în toate ilustratele alb/negru cu Ineul. Nu ştiu de ce nu mă leagă de el atâtea amintiri că l-am trecut cu aceiaşi regularitate ca pe cel de fier. În plus vinerea când la Ineu e zi de târg (piaţă) podul asta e tare aglomerat. Oricum ca să ajungi în centru trebuie să-l treci.

5. Parcul – în fine, nu e ceva mare grozăvie parcul ăsta, dar tot e bine că există. În ultimii ani am văzut că s-au pus să-l amenajeze oleacă, dar nu ştiu în ce stadiu a ajuns şi nici cum arată acum căci se poate să nu fi trecut prin el de doi ani (daar voi trece anul ăsta, promit). E verde şi e cu statui (a căror provenienţă am aflat-o în cel mai inedit mod cu puţinţă anul acesta, după ce toată copilăria m-am întrebat cum au apărut alea acolo, însă e poveste luuuungă şi din seria “n-ai să crezi”).

Mai multe recomandări se pot face la cerere şi evident contracost :) Trecem la Cluj…

1. Cetăţuia – în contrabalans cu cetatea de la Ineu, însă aici practic nu există nicio cetăţuie, în schimb e locul cu cea mia faină panoramă a Clujului. E arhicunoscut şi am vorbit de locul ăsta de fiecare dată când am avut ocazia. Poze aici, nu doar cu Cetăţuia ci cu tot Clujul “turistic”.

2. Grădina Botanică “Alexandru Borza” – este cea mai frumoasă grădină botanică pe care am văzut-o. Este un loc de-a dreptul inedit în centrul unui oraş atât de mare şi de aglomerat ca şi Clujul. Este un loc cunoscut şi foarte apreciat atât de către turişti  cât şi de localnici. Aici mereu vei găsi îndrăgostiţi plimbându-se, studenţi învăţând (sau oricum cu nasul în ceva hârtii ce par a fi cursuri), oameni de toate vârstele vin să-şi petreacă timpul liber în “plâmănul” sănătos al Clujului.

3. Piaţa Muzeului (Centrul Vechi) –  seamănă, după mine, cu centrele vechi are oraşelor medievale din Italia. Uneori poate îţi aminteşte de centrele vechi ale oraelor austriece… ce mai, numai în Româna nu zici că-i. Poate doar târgurile aproape permanente ale meşterilor populari să-ţi amintească că eşti pe plaiuri mioritice.

4. Catedrala Catolică Arhanghel Mihail – îmi aduce aminte de catedralele din Franţa şi Italia. Este deosebită, cuvinţle sunt de prisos. Nu puteţi trece prin Piaţa Unirii fără să intraţi 5 minunte aici. Vara răcoarea de aici este o adevărată binecuvântare.

5. Parcul Central – care acum arată într-un mare fel, chiar pot spune că-l iubesc, e amenajat la standarde înalte, vara asta ca niciodată m-am plimbat ca apucata cu cine s-a nimerit. M-am dat chiar şi cu bărcuţa pe lac (mi-au trebuit 10 ani pentru asta!) E foarte frumos, iar reabilitarea Cazinoului a fost o idee deosebită şi de mare angajament. Vă recomand din inimă o plimbare aici la orice oră din zi sau din noapte. O să-mi mulţumiţi pentru plimbarea asta :)

Cam despre asta este vorba, acum evident ca vreau să mai citesc şi despre alte oraşe mai mari sau mai mici… Nu nominalizez pe nimeni, dar ia să vedem… să meargă leapşa asta mai departe către toţi cei care consideră că locuiesc într-un oraş interesant… Cine se simte? Că eu ştiu câţiva de pe aici! :P

Apropo de Italia (Oraşe şi Fotbal)

Ioana, cunoscându-mi pasiunea pentru cizme (mai puţin pentru odioşeniile alea de vară) şi în special pentru una, Italia pe numele ei, m-a invitat să scriu un articol pe această temă la ea pe blog… Mi-a luat ceva să onorez invitaţia căci, nu ştiu cum se face, dar pe căldurile astea, mai ales dacă am musai de scris, pentru scrisul de plăcere rămâne tare puţin timp. Însă cu toate acestea, să scriu despre Cele mai frumoase 10 oraşe ale Italiei a fost o plăcere mare, mare… Mai ales că prin asta am călătorit puţin virtual printre fotografiile mele…

Tot la capitolul apropouri, Ioana mi-a mai acordat un interviu frumos despre planurile ei măreţe, publicat pe Plimbarici.ro, daţi o fugă de-l citiţi ;)

Şi că tot a venit azi vorba de Italia, am râs puţin la finala de duminică (CE de fotbal 2012 , finala Spania-Italia)… După cum deja ştiţi ţin echipa cotată a doua, în acest caz Italia (care doară ştim că iubeşte fotbalul cu o patimă fără margini şi că de-a lungul timpului a câştigat o groză de cupe şi alte alea). Ei, duminică au pierdut la scor mare generator de bancuri (pe ăla cu Cola Light şi Cola Zero, îl ştiţi?) iar apoi au plâns toţi cu lacrimi de crocodil de îţi era mai mare mila… :)

Apoi ieri dau peste un citat din Churchill care mă lămureşte care a fost treaba cu lacrimile alea: “Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal şi meciurile de fotbal, ca şi cum ar fi războaie.” :) Edificator, zic! :P

Foto

Arta conversaţiei

Titlu: Arta conversaţiei

Autor: Ileana Vulpescu

Editura: Tempus

Nr. pagini: 460

Preţ: 30 de lei pe librariaonline.ro

Tind să spun fără rezerve că Arta conversaţiei, deşi în aparenţă o carte simplă, poate fi pusă în categoria cărţilor controversate. Când am primit-o, alături de îndemnul, “citeşte-o, e foarte faină, e cartea vieţii mele“, trebuie să recunosc faptul că am fost intimidată de ea la început. Auzisem şi bune şi rele, dar mai presus de toate auzisem că Ileana Vulpescu scrie foarte pe placul femeilor, are un limbaj şi o construcţie epică suficient de bine închegate, încât femeile în general (şi nu ne referim deloc la femeiuştile plictisite care o citeau acu’ 15-20 de ani pe Sandra Brown) să cadă pradă acestor cărţi, să se îndrăgostescă de ele şi mai apoi să revină la scrierile pline de învăţăminte ale acestei autoare autohtone.

Şi mi-am zis că ar trebui să văd şi eu cam despre ce ar fi vorba. Mi-am luat într-o zi cartea, am urcat dealul de la mine din sat, m-am aşezat în iarba caldă prevestitoare de caniculă şi am aşa am cunoscut-o pe Sânziana Hangan, printre nişte flori de câmp în preajma solstiţiului de vară. Câtre Sânziene…

Primele 100 de pagini (hai, poate 80, până începe Sânziana să-şi povestească viaţa cu adevărat), au mers greu. Firul mereu întrerupt al povestirii mi-a adus puţin aminte de anumiţi profesori de-ai mei care aveau darul crăpatului firului în 14 şi dacă o discuţie pornea de la premisele ontologiei se putea termina frumos, după un labirint a la Alice în Ţara Minunilor, fix la o beţie din anii studenţiei lor… Aşa că după mine, momentul în care cititorul o cunoaşte pe Sânziana mi se pare lung, anost şi pe alocuri fără rost. Dacă este să-mi fi plăcut ceva în aceste 80 de pagini, acela a fost faptul că în peisaj s-a arătat o fată de 16 ani, fix genul de copil pe care mi l-aş dori şi eu, cu tupeu, inteligent, harnic, corect, liber în spirit, dar cu o inimă de milioane, cu un respect pentru viaţă şi pentru dragoste în toate felurile: Maria, personajul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte (aproape că mi-a părut rău că nu i s-a dat o partitură mai mare).

Revenind: Sânziana Hangan este un medic de laborator, ajunsă la aproape 40 de ani, cu doi copii, divorţată şi în aparenţă cu o viaţă resemnată. Însă Sânziana nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Ea este, pe lângă unul dintre cele mai complexe personaje feminine date de literatura română, o femeie care iubeşte totul şi care este convinsă că “fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn“. Ea îşi creşte singură cele două fete, pe Maria, care are 16 ani şi pe Ana, care este la grădiniţă. Sânziana a divorţat de ceva vreme de scriitorul Alexandru Bujor şi momentan ştim că este îndrăgostită (asta deja aflăm din primele 5 pagini). Acum, poate că cine nu a citit cartea nu ar trebui să citească mai departe în recenzia mea.

Sânziana a făcut-o pe Ana, după ce a divorţat de soţul său, Ana este un copil din flori, dintr-o relaţie pasageră a Sânzianei cu Pavel, student la medicină la vremea respectivă. Ea îi ascunde acestuia faptul că este însărcinată şi îl lasă să-şi vadă de viaţă, să se căsătorească, să facă copii, etc. Însă el află şi doreşte mai mult decât orice să-şi recunoască copilul, aşa că apare la uşa femeii pe care încă o mai iubeşte (şi am avut senzaţia asta toată cartea, deşi la fel, toată cartea, am ştiut că Sânziana nu va rămâne cu el). Partea cu Pavel (adică vreo 300 de pagini) este practic adevărata poveste, aici lucrurile iau întorsătura dorită de mine şi cartea începe să-mi placă, sau cel puţin să simt că vibrez cu ea în mână. Sânziana îşi povesteşte întreaga viaţă în faţa lui Pavel, episoade care de care mai interesante, fără o ordine neaparat cronologică ne-o înfăţişează pe adevărata Sânziana Hangan… Avem astfel ocazia să cunoaştem o concepţie extraordinară despre viaţa unei femei obişnuite, dar neobişnuite în acelaşi timp, despre iubire, ură, familie, copii, sex, sentimente puternice, bărbaţi, femei, relaţii, o adevărată enciclopedie a trăirilor umane.

La nivel pur senzitiv cartea nu are cum să nu-ţi placă, mi-am notat atât de multe citate că am umplut 6 pagini de caiet, iar pe unele nici nu m-am mai ostenit să le scriu că puteam scrie tot capitolul. Radiografia unei vieţi de femeie puternică, dar oarecum blazată (!), în buza celei de-a 40 a aniversare, cu poveşti incredibile despre timpul său, nu a putut să mă lase indiferentă. La nivel epic însă am descoperit anumite momente care parcă nu mergeau mână în mână cu povestea pe care o citeam, ceea ce m-a făcut să cred, că deşi totuşi îndrăzneaţă pentru perioada comunistă în care a fost scrisă, cartea merge puţin şi pe mâna propagandei (a se vedea “miorlăiala” despre iubirea de ţară şi puternicul patriotism, care parcă nu prea simpatizau cu caracterul Sânzianei). Pot spune că aceste aspecte nu prea mi-au mers la inimă, dar in definitiv trebuia să existe ceva dubaş, ca în fiecare carte. Cusurul, după mine, aici este şi greu am trecut peste el.

Ceea ce însă nu pot spune, este că nu am învăţat nimic din această carte. Pentru că am învăţat şi încă foarte multe, foarte… Este un roman plin de învăţăminte, plin de lecţii de viaţă, plin de replici spumoase, nu născocite sau forţate ci foarte naturale şi foarte adevărate, dacă termenul suferă nuanţe. Înveţi mai multe despre viaţă din această carte decât din experienţa unor ani buni din propria viaţă şi asta este fabulos, rare cărţi reuşesc asta. În acest fel am înţeles exact de ce o place atât de multă lume, am priceput fix de ce este ţinută ca şi carte de căpătâi, pentru că are un potenţial fantastic de a-ţi arăta viaţa aşa cum e şi mai ales de a te face să priveşti adânc în viaţa proprie, de a te pune să ţi-o povesteşti ţie aşa cum şi-a povestit-o Sânziana pe a sa lui Pavel şi evident de a ţi-o înţelege sau măcar de a încerca să ţi-o înţelegi.

Am văzut tendinţa (înţeleasă) multora de a scrie citate din această carte, în recenzie. Eu n-am s-o fac, deşi, aşa cum vă spuneam mi-am notat o grămadă, multe m-au tulburat peste măsură. Unul (tare!) l-am şi scris pe pagina de facebook a Bialog-ului şi poate că o să mai scriu acolo, dacă mi-o veni. Cartea o recomand, este din seria “mă simt mai înţeleaptă” :) Nu ştiu dacă o să mai citesc ceva de la Ileana Vulpescu, pentru că nu ştiu dacă autoarea este atât de vie în toate scrierile sale sau pur şi simplu această carte a fost o “cireaşă de pe tort” şi la fel ca în cazul Cellei Serghi, după Pânza de paianjen, autoarea nu a putut să scoată ceva la fel de valoros şi de autentic…

20 de locuri pentru care să-ţi pui Scandinavia în wishlist

La mine totul a pornit de la o carte… OK, un ghid, dar este peste un ghid volumul, vă garantez. Apoi tot citesc de zor mai nou despre execursiile în nordul Europei. Recent întorşi de prin nord, LilianaKadia şi Vladimir ne împărtăşesc poveştile lor chiar acum, iar Salmi ne arată câteva poze însoţite de relatări live. Puteţi să citiţi şi voi la ei pe bloguri.

Clau a ajuns şi el în Norvegia acu’ 4 ani. Când a venit acasă încărcat cu căniţe cu I love Norway (el nu e aşa siropos din fire), cu troli, cu reviste cu peisaje şi mai ales cu cele 700 de poze (el nu e nici foarte fotograf din fire), mi-am zis că o fi ceva special acolo. Multă vreme au tronat pe desktop prin rotaţie poze din Norvegia… Ei, nu s-a mai întors acolo de atunci, dar eu încă mai cred în promisiuni :P

Titlu: Insight Guides. Scandinavia

Nr. pagini: 450 + hărţi

Preţ: 83 de lei pe Okian.ro

Aşa că atunci când prietenii mei de la Okian mi-au trimis un ghid al Scandinaviei, am mers să-l aştept pe Clau la serviciu cu cartea pe bord şi cu “yuhuuu…. uite acum o să ajung şi eu puţin prin nord!”. N-are rost să vă spun ce fotografii grăitoare are cartea şi nici că de fapt este “Fully Updated New Edition Insight Guides”.

Cele 450 de pagini color, într-o calitate impecabilă, m-au făcut să răsfoiesc ghidul cu atâta plăcere că încet, încet am început să-l citesc cu creionul în mână, notându-mi lucruri interesante de văzut în toate cele 4 ţări prezentate (Scandinavia=Finlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia). Şi pentru că nu o scriu o postare mai lungă decât cartea în sine, am ales câte 5 locuri din fiecare ţară în speranţa că ele vor constitui motive suficiente ca să vă doriţi şi voi să ajungeţi în Scandinavia. [click pe fiecare pentru poze]

Finlanda: LaponiaHelsinkiTurku, Lacul Paijanne, Sibelius

Danemarca: Copenhaga, ChristianiaAalborg, Egeskov, GudhjemCastelul Rosenborg

Norvegia: Capul NordAlesund, Bergen, Fiordurile, Tromso

Suedia: Lake Vattern, Stockholm, Dalarna, Malmo, Fortăreaţa Karlsborg

Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, dacă toate aceste culori şi toată această atmosferă parcă desprinsă din basme nu vă fac să rezonaţi cu aceste locuri, nu ştiu ce v-ar face să ajungeţi în aceste ţări “de pe altă planetă”. Însă eu am încredere că după ce o să răsfoiţi ghidul, după ce o gustaţi din nordul Europei prin aceste fotografii, o să ajungeţi la concluzia că s-ar putea să nu existe ceva mai frumos pe lume.

Foto

10 grade, cer senin, nimic nou sub soare

Cerul este de un albastru atât de clar încât am senzaţia că nu e cerul deasupra mea ci o perdea din cea mai fină mătase… mă aştept ca din moment în moment, la prima bătaie a vântului să se onduleze. Poate că deja e sărit de 10 grade, dar în urmă cu două ore mai multe nu erau, era însă o răcoare care te trezea. Mai nou, primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă reped la uşa de la balcon şi să o deschid larg, să las soarele să intre din primul moment al dimineţii în casă. Sunt ahtiată după soarele de dimineaţă, îmi place cum bate în geam şi difuzează o lumină atât de puternică încât ai senzaţia că o singură cameră luminează întreg cartierul…

Am băut un cappuccino combinat, aşa, cu faţa la cer… Am pus un pliculeţ de Nescafe Mild şi jumate din Milka Specials cu extra spumă la care am adăugat o jumate de linguriţă de miere (da, uneori mă încurc cu jumătăţi de măsură când ştiu că ele duc la acelaşi rezultat: un întreg perfect!) şi m-am inundat cu fericirea de două minunte jumate. Atât a durat, căci apoi mi-am adus aminte că vroiam să vă scriu despre Grădinile de la Versailles şi am uitat complet aseară (ah!) amânăm din nou. În definitv nici nu ştiu ce aş putea să vă spun nou despre ele… totuşi o să vă povestesc despre ce impresie mi-au lăsat mie şi despre cum n-am văzut de fapt Versaillesul…

Mâine este sărbătoare, mare… este sărbătoarea despre care bătrânii spuneau că reprezintă jumătatea verii (Gata-i vara jumătate…). Mereu mă întristam când auzeam asta pentru că niciodată nu-mi plăcea să ştiu că s-a dus aşa mult din vară şi parcă nici nu am apucat să mă bucur de ea. În plus când eram şcolăriţă asta avea tangenţă şi cu vacanţa mare şi lungimea ei, mintea de copil o şi vedea gata chiar dacă începuse abia pe 15 iunie. Apropo, anul acesta numa’ nu am înţeles exact care a fost ultima zi de şcoală (că nu a fost 15 iunie!!)… uf… nimic nu mai e cum a fost… Doar nu ştiu dacă m-aş mai întoarce, cu toate că poate din anumite unghiuri (cel puţin ale gândului) atunci ar fi fost mai bine, mai uşor, mai calm, mai autentic şi mai puţin solicitant, era bine fără niciun artificiu de calcul (al vieţii) în capul meu :P

Aseară m-am uitat la meci, am ţinut ca de obicei de câţiva ani cu Portugalia (nu mă întrebaţi cum a început). N-am nimic nici cu Spania, dar niciodată nu prea ţin cu cei care au cele mai mari şanse să câştige. La orice competiţie! S-ar putea spune că îmi place să ţin cu cei mai slabi (aseară nu a fost cazul, ambele echipe au fost la cote maxime), dar aş zice mai degrabă că nu ţin din milă cu cei slabi ci că doar îmi plac mult surprizele… Când mereu câştigă cei cu care ţine toată lumea there’s no fun!! În plus bucuria câştigului, celui cotat cu şansa a doua, este de nedescris, e ceva ce pe acela care pleacă cu prima şansă ar trebui să-l facă invidios :D

Iată că am vorbit şi despre fotbal, a ieşit o varză aici sub cerul asta albastru ca marea fără valuri, dimineaţa… Nici dacă mă pregăteam să scriu o postare la liniuţă nu ieşea aşa… Acestea fiind spuse vă las să faceţi ceva productiv, mă duc să fac şi eu ceva de genul acesta chiar dacă în ultima vreme parcă am lăsat-o mai moale cu productivitatea (nu prea mai am chef nici sa scriu, nici să citesc, nici să mă agit, nici să fac, nici să dreg, nici măcar să plănuiesc) Dacă primăvara există astenie, toamna melancolie, iar iarna îţi îngheaţă minţile, când ai vara starea asta cum se numeşte; pur şi simplu lene? :)

P.S. Fotografia nu-i de azi, azi chiar nu există niciun nor

Miros de tei

Ieri după orele prânzului deja era mai respirabil aerul Clujului. Am trecut prin Parcul Central şi am stat mai mult timp pe o bancă… acum în sfârşit au înflorit şi la Cluj teii şi emană un miros divin. Se prea poate să nu-l fi simţit aşa intens până acum din cauza căldurii sufocante… căci prin parc în ultimul timp am trecut destul de des. Îmi place parcul Clujului, v-am mai spus?

Nu prea am amintiri din satul bunicilor mei, caci niciodată nu am stat acolo în vacanţe, dar fiind foarte aproape de Ineu, mergeam des cu ai mei, săptămânal sau chiar de mai multe ori pe săptămână. Poate nu stăteam mult, dar de fiecare dată apucam să stau şi la stradă şi de foarte multe ori apucam să mergem şi până la cimitir (până a trăit Maica, străbunica mea, mergeam de fiecare dată la cimitir cu ea). Îmi amintesc că la colţul străzii pe care locuiau bunicii mei dinspre mamă era un tei bătrân şi oarecum singuratic… Dintr-un motiv necunoscut, teiul acela mi-a rămas în minte, el cu florile lui aurii şi dulci. Scăldat în lumina soarelui şi mereu prăfuit de la drumul de ţară pe marginea căruia îşi ducea veacul, teiul acela mereu îmi inducea o nostalgie irecuperabilă.

Azi dimineaţă când am deschis geamul şi am observat că s-a răcorit bine de tot de la ploaia năprasnică de noaptea trecută, un miros pal, venit de niciunde mi-a inundat nările şi amintirile… un miros de tei venit de undeva de foarte departe. Curios este că nu avem niciun tei pe lângă bloc şi nici vecinul, cu casa de lângă noi, nu am văzut să aibă tei prin grădină. Dar era miros de tei, jur că era miros de tei, poate puţin învăluit cu iz de sunătoare, dar teiul era mai puternic. Nu ştiu dacă era mai puternic doar în atmosferă ori mai mult în mintea mea.

Înapoi în viitor: Cheile Bicazului & Durău ’88

Una dintre cele mai frumoase vacanţe petrecute cu părinţii mei a fost fără dubiu, vacanţa de la Durău din 1988. Vacanţa este atât de vie în memoria mea că până şi de unele discuţii de atunci îmi amintesc şi acum perfect. Pentru mine tot ce s-a întâmplat atunci parcă a fost într-o lume nouă. Beneficiasem până la acel moment de vacanţa la mare din ’86 şi de cea de la Poiana Mărului din ’87, fiecare cu farmecul ei de care îmi amintesc şi azi, dar ce-o fi avut oare vacanţa la Durău atât de special?

Am mers cu Dacia noastră albastră împreună cu nişte prieteni de familie, o familie cu alţi doi copii, doi băieţei simpatici foc cu care m-am înţeles tare bine (unul mai mare cu un an ca mine, celălalt cu doi). Nu-mi prea dau seama cum am reuşit să stăm toţi 7 în Dacia aia, plus bagajele pentru vreo 7 zile :) Ştiu că cealaltă familie a rămas la Borsec în timp ce noi am continuat drumul până la Durău. Dar pentru că exista un decalaj de două zile în concediile celor două familii, noi am rămas o noapte la Borsec, în timp ce ei, după ce şi-au terminat sejurul, au venit la noi la Durău (nu mai ştiu cu ce, poate fi fost tati după ei) şi au rămas cu noi la Durău o noapte (sau chiar două?)

Oricum a fost frumos de tot la poalele Ceahlăului, iar ai mei au avut grijă să-mi spună mulţi ani cât de bine mi-a prins aerul de munte din acel an. Aici am făcut primele mele drumeţii lungi pe munte, din care îmi amintesc bine de tot de urcarea la Cascada Duruitoarea, dar şi de plimbarea prin Cheile Bicazului (excursie de o zi de la Durău, sau oprire pe drum la întoarcere?? mami poate mă ajută!). Ştiu că la cât eram eu de mică, Cheile Bicazului mi-au părut a fi de pe altă lume, nu cred că mi-am imaginat până atunci că aşa ceva există… Tati şi-a luat de aici o şapcă de paie pe care mulţi ani a tot purtat-o, până s-a rupt că nu-s aşa de rezistente, iar eu când m-am întors aici prin 2000, i-am cumpărat una cadou destul de asemănătoare cu cea din ’88. A fost tare încântat de ea :)

În rest, la Durău ţin mine că am mâncat atât de multă vată de zahăr, încât cred că am trăit doar cu ea, eram tot în perioadă de asimilat ceva din aer :) Eram uimită de cei care se dădeau cu deltaplanul, eram fascinată de tot şi de toate, de doamnele înţolite de la noi din hotel, de cât de tacticos luau oamenii masa la restaurant, de cum vorbeau alţii din alte zone, la cum se comportau “copiii mai mari”.

Ce frumos a foooost!! Anul trecut când ne-am întors din Bucovina am trecut pe la Durău şi m-am plimbat pe acolo cu un mare nod în gât, parcă toate ar fi fost ieri, am stat pe pietroiul din faţa hotelului, ne-am plimbat puţin pe acolo si toate îmi păreau mult mai mici decât cu 23 de ani in urma… dar poate că ele erau la fel, numai că eu între timp mai crescusem…