Italia, Sport, Travel

Apropo de Italia (Oraşe şi Fotbal)

Un comentariu

Ioana, cunoscându-mi pasiunea pentru cizme (mai puţin pentru odioşeniile alea de vară) şi în special pentru una, Italia pe numele ei, m-a invitat să scriu un articol pe această temă la ea pe blog… Mi-a luat ceva să onorez invitaţia căci, nu ştiu cum se face, dar pe căldurile astea, mai ales dacă am musai de scris, pentru scrisul de plăcere rămâne tare puţin timp. Însă cu toate acestea, să scriu despre Cele mai frumoase 10 oraşe ale Italiei a fost o plăcere mare, mare… Mai ales că prin asta am călătorit puţin virtual printre fotografiile mele…

Tot la capitolul apropouri, Ioana mi-a mai acordat un interviu frumos despre planurile ei măreţe, publicat pe Plimbarici.ro, daţi o fugă de-l citiţi ;)

Şi că tot a venit azi vorba de Italia, am râs puţin la finala de duminică (CE de fotbal 2012 , finala Spania-Italia)… După cum deja ştiţi ţin echipa cotată a doua, în acest caz Italia (care doară ştim că iubeşte fotbalul cu o patimă fără margini şi că de-a lungul timpului a câştigat o groză de cupe şi alte alea). Ei, duminică au pierdut la scor mare generator de bancuri (pe ăla cu Cola Light şi Cola Zero, îl ştiţi?) iar apoi au plâns toţi cu lacrimi de crocodil de îţi era mai mare mila… :)

Apoi ieri dau peste un citat din Churchill care mă lămureşte care a fost treaba cu lacrimile alea: “Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal şi meciurile de fotbal, ca şi cum ar fi războaie.” :) Edificator, zic! :P

Foto

Carti, Filosofari

Arta conversaţiei

21 de comentarii

Titlu: Arta conversaţiei

Autor: Ileana Vulpescu

Editura: Tempus

Nr. pagini: 460

Preţ: 30 de lei pe librariaonline.ro

Tind să spun fără rezerve că Arta conversaţiei, deşi în aparenţă o carte simplă, poate fi pusă în categoria cărţilor controversate. Când am primit-o, alături de îndemnul, “citeşte-o, e foarte faină, e cartea vieţii mele“, trebuie să recunosc faptul că am fost intimidată de ea la început. Auzisem şi bune şi rele, dar mai presus de toate auzisem că Ileana Vulpescu scrie foarte pe placul femeilor, are un limbaj şi o construcţie epică suficient de bine închegate, încât femeile în general (şi nu ne referim deloc la femeiuştile plictisite care o citeau acu’ 15-20 de ani pe Sandra Brown) să cadă pradă acestor cărţi, să se îndrăgostescă de ele şi mai apoi să revină la scrierile pline de învăţăminte ale acestei autoare autohtone.

Şi mi-am zis că ar trebui să văd şi eu cam despre ce ar fi vorba. Mi-am luat într-o zi cartea, am urcat dealul de la mine din sat, m-am aşezat în iarba caldă prevestitoare de caniculă şi am aşa am cunoscut-o pe Sânziana Hangan, printre nişte flori de câmp în preajma solstiţiului de vară. Câtre Sânziene…

Primele 100 de pagini (hai, poate 80, până începe Sânziana să-şi povestească viaţa cu adevărat), au mers greu. Firul mereu întrerupt al povestirii mi-a adus puţin aminte de anumiţi profesori de-ai mei care aveau darul crăpatului firului în 14 şi dacă o discuţie pornea de la premisele ontologiei se putea termina frumos, după un labirint a la Alice în Ţara Minunilor, fix la o beţie din anii studenţiei lor… Aşa că după mine, momentul în care cititorul o cunoaşte pe Sânziana mi se pare lung, anost şi pe alocuri fără rost. Dacă este să-mi fi plăcut ceva în aceste 80 de pagini, acela a fost faptul că în peisaj s-a arătat o fată de 16 ani, fix genul de copil pe care mi l-aş dori şi eu, cu tupeu, inteligent, harnic, corect, liber în spirit, dar cu o inimă de milioane, cu un respect pentru viaţă şi pentru dragoste în toate felurile: Maria, personajul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte (aproape că mi-a părut rău că nu i s-a dat o partitură mai mare).

Revenind: Sânziana Hangan este un medic de laborator, ajunsă la aproape 40 de ani, cu doi copii, divorţată şi în aparenţă cu o viaţă resemnată. Însă Sânziana nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Ea este, pe lângă unul dintre cele mai complexe personaje feminine date de literatura română, o femeie care iubeşte totul şi care este convinsă că “fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn“. Ea îşi creşte singură cele două fete, pe Maria, care are 16 ani şi pe Ana, care este la grădiniţă. Sânziana a divorţat de ceva vreme de scriitorul Alexandru Bujor şi momentan ştim că este îndrăgostită (asta deja aflăm din primele 5 pagini). Acum, poate că cine nu a citit cartea nu ar trebui să citească mai departe în recenzia mea.

Sânziana a făcut-o pe Ana, după ce a divorţat de soţul său, Ana este un copil din flori, dintr-o relaţie pasageră a Sânzianei cu Pavel, student la medicină la vremea respectivă. Ea îi ascunde acestuia faptul că este însărcinată şi îl lasă să-şi vadă de viaţă, să se căsătorească, să facă copii, etc. Însă el află şi doreşte mai mult decât orice să-şi recunoască copilul, aşa că apare la uşa femeii pe care încă o mai iubeşte (şi am avut senzaţia asta toată cartea, deşi la fel, toată cartea, am ştiut că Sânziana nu va rămâne cu el). Partea cu Pavel (adică vreo 300 de pagini) este practic adevărata poveste, aici lucrurile iau întorsătura dorită de mine şi cartea începe să-mi placă, sau cel puţin să simt că vibrez cu ea în mână. Sânziana îşi povesteşte întreaga viaţă în faţa lui Pavel, episoade care de care mai interesante, fără o ordine neaparat cronologică ne-o înfăţişează pe adevărata Sânziana Hangan… Avem astfel ocazia să cunoaştem o concepţie extraordinară despre viaţa unei femei obişnuite, dar neobişnuite în acelaşi timp, despre iubire, ură, familie, copii, sex, sentimente puternice, bărbaţi, femei, relaţii, o adevărată enciclopedie a trăirilor umane.

La nivel pur senzitiv cartea nu are cum să nu-ţi placă, mi-am notat atât de multe citate că am umplut 6 pagini de caiet, iar pe unele nici nu m-am mai ostenit să le scriu că puteam scrie tot capitolul. Radiografia unei vieţi de femeie puternică, dar oarecum blazată (!), în buza celei de-a 40 a aniversare, cu poveşti incredibile despre timpul său, nu a putut să mă lase indiferentă. La nivel epic însă am descoperit anumite momente care parcă nu mergeau mână în mână cu povestea pe care o citeam, ceea ce m-a făcut să cred, că deşi totuşi îndrăzneaţă pentru perioada comunistă în care a fost scrisă, cartea merge puţin şi pe mâna propagandei (a se vedea “miorlăiala” despre iubirea de ţară şi puternicul patriotism, care parcă nu prea simpatizau cu caracterul Sânzianei). Pot spune că aceste aspecte nu prea mi-au mers la inimă, dar in definitiv trebuia să existe ceva dubaş, ca în fiecare carte. Cusurul, după mine, aici este şi greu am trecut peste el.

Ceea ce însă nu pot spune, este că nu am învăţat nimic din această carte. Pentru că am învăţat şi încă foarte multe, foarte… Este un roman plin de învăţăminte, plin de lecţii de viaţă, plin de replici spumoase, nu născocite sau forţate ci foarte naturale şi foarte adevărate, dacă termenul suferă nuanţe. Înveţi mai multe despre viaţă din această carte decât din experienţa unor ani buni din propria viaţă şi asta este fabulos, rare cărţi reuşesc asta. În acest fel am înţeles exact de ce o place atât de multă lume, am priceput fix de ce este ţinută ca şi carte de căpătâi, pentru că are un potenţial fantastic de a-ţi arăta viaţa aşa cum e şi mai ales de a te face să priveşti adânc în viaţa proprie, de a te pune să ţi-o povesteşti ţie aşa cum şi-a povestit-o Sânziana pe a sa lui Pavel şi evident de a ţi-o înţelege sau măcar de a încerca să ţi-o înţelegi.

Am văzut tendinţa (înţeleasă) multora de a scrie citate din această carte, în recenzie. Eu n-am s-o fac, deşi, aşa cum vă spuneam mi-am notat o grămadă, multe m-au tulburat peste măsură. Unul (tare!) l-am şi scris pe pagina de facebook a Bialog-ului şi poate că o să mai scriu acolo, dacă mi-o veni. Cartea o recomand, este din seria “mă simt mai înţeleaptă” :) Nu ştiu dacă o să mai citesc ceva de la Ileana Vulpescu, pentru că nu ştiu dacă autoarea este atât de vie în toate scrierile sale sau pur şi simplu această carte a fost o “cireaşă de pe tort” şi la fel ca în cazul Cellei Serghi, după Pânza de paianjen, autoarea nu a putut să scoată ceva la fel de valoros şi de autentic…

Carti, Travel

20 de locuri pentru care să-ţi pui Scandinavia în wishlist

7 comentarii

La mine totul a pornit de la o carte… OK, un ghid, dar este peste un ghid volumul, vă garantez. Apoi tot citesc de zor mai nou despre execursiile în nordul Europei. Recent întorşi de prin nord, Liliana, Kadia şi Vladimir ne împărtăşesc poveştile lor chiar acum, iar Salmi ne arată câteva poze însoţite de relatări live. Puteţi să citiţi şi voi la ei pe bloguri.

Clau a ajuns şi el în Norvegia acu’ 4 ani. Când a venit acasă încărcat cu căniţe cu I love Norway (el nu e aşa siropos din fire), cu troli, cu reviste cu peisaje şi mai ales cu cele 700 de poze (el nu e nici foarte fotograf din fire), mi-am zis că o fi ceva special acolo. Multă vreme au tronat pe desktop prin rotaţie poze din Norvegia… Ei, nu s-a mai întors acolo de atunci, dar eu încă mai cred în promisiuni :P

Titlu: Insight Guides. Scandinavia

Nr. pagini: 450 + hărţi

Preţ: 83 de lei pe Okian.ro

Aşa că atunci când prietenii mei de la Okian mi-au trimis un ghid al Scandinaviei, am mers să-l aştept pe Clau la serviciu cu cartea pe bord şi cu “yuhuuu…. uite acum o să ajung şi eu puţin prin nord!”. N-are rost să vă spun ce fotografii grăitoare are cartea şi nici că de fapt este “Fully Updated New Edition Insight Guides”.

Cele 450 de pagini color, într-o calitate impecabilă, m-au făcut să răsfoiesc ghidul cu atâta plăcere că încet, încet am început să-l citesc cu creionul în mână, notându-mi lucruri interesante de văzut în toate cele 4 ţări prezentate (Scandinavia=Finlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia). Şi pentru că nu o scriu o postare mai lungă decât cartea în sine, am ales câte 5 locuri din fiecare ţară în speranţa că ele vor constitui motive suficiente ca să vă doriţi şi voi să ajungeţi în Scandinavia. [click pe fiecare pentru poze]

Finlanda: Laponia, Helsinki, Turku, Lacul Paijanne, Sibelius

Danemarca: Copenhaga, Christiania, Aalborg, Egeskov, Gudhjem, Castelul Rosenborg

Norvegia: Capul Nord, Alesund, Bergen, Fiordurile, Tromso

Suedia: Lake Vattern, Stockholm, Dalarna, Malmo, Fortăreaţa Karlsborg

Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, dacă toate aceste culori şi toată această atmosferă parcă desprinsă din basme nu vă fac să rezonaţi cu aceste locuri, nu ştiu ce v-ar face să ajungeţi în aceste ţări “de pe altă planetă”. Însă eu am încredere că după ce o să răsfoiţi ghidul, după ce o gustaţi din nordul Europei prin aceste fotografii, o să ajungeţi la concluzia că s-ar putea să nu existe ceva mai frumos pe lume.

Foto

Filosofari

10 grade, cer senin, nimic nou sub soare

6 comentarii

Cerul este de un albastru atât de clar încât am senzaţia că nu e cerul deasupra mea ci o perdea din cea mai fină mătase… mă aştept ca din moment în moment, la prima bătaie a vântului să se onduleze. Poate că deja e sărit de 10 grade, dar în urmă cu două ore mai multe nu erau, era însă o răcoare care te trezea. Mai nou, primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă reped la uşa de la balcon şi să o deschid larg, să las soarele să intre din primul moment al dimineţii în casă. Sunt ahtiată după soarele de dimineaţă, îmi place cum bate în geam şi difuzează o lumină atât de puternică încât ai senzaţia că o singură cameră luminează întreg cartierul…

Am băut un cappuccino combinat, aşa, cu faţa la cer… Am pus un pliculeţ de Nescafe Mild şi jumate din Milka Specials cu extra spumă la care am adăugat o jumate de linguriţă de miere (da, uneori mă încurc cu jumătăţi de măsură când ştiu că ele duc la acelaşi rezultat: un întreg perfect!) şi m-am inundat cu fericirea de două minunte jumate. Atât a durat, căci apoi mi-am adus aminte că vroiam să vă scriu despre Grădinile de la Versailles şi am uitat complet aseară (ah!) amânăm din nou. În definitv nici nu ştiu ce aş putea să vă spun nou despre ele… totuşi o să vă povestesc despre ce impresie mi-au lăsat mie şi despre cum n-am văzut de fapt Versaillesul…

Mâine este sărbătoare, mare… este sărbătoarea despre care bătrânii spuneau că reprezintă jumătatea verii (Gata-i vara jumătate…). Mereu mă întristam când auzeam asta pentru că niciodată nu-mi plăcea să ştiu că s-a dus aşa mult din vară şi parcă nici nu am apucat să mă bucur de ea. În plus când eram şcolăriţă asta avea tangenţă şi cu vacanţa mare şi lungimea ei, mintea de copil o şi vedea gata chiar dacă începuse abia pe 15 iunie. Apropo, anul acesta numa’ nu am înţeles exact care a fost ultima zi de şcoală (că nu a fost 15 iunie!!)… uf… nimic nu mai e cum a fost… Doar nu ştiu dacă m-aş mai întoarce, cu toate că poate din anumite unghiuri (cel puţin ale gândului) atunci ar fi fost mai bine, mai uşor, mai calm, mai autentic şi mai puţin solicitant, era bine fără niciun artificiu de calcul (al vieţii) în capul meu :P

Aseară m-am uitat la meci, am ţinut ca de obicei de câţiva ani cu Portugalia (nu mă întrebaţi cum a început). N-am nimic nici cu Spania, dar niciodată nu prea ţin cu cei care au cele mai mari şanse să câştige. La orice competiţie! S-ar putea spune că îmi place să ţin cu cei mai slabi (aseară nu a fost cazul, ambele echipe au fost la cote maxime), dar aş zice mai degrabă că nu ţin din milă cu cei slabi ci că doar îmi plac mult surprizele… Când mereu câştigă cei cu care ţine toată lumea there’s no fun!! În plus bucuria câştigului, celui cotat cu şansa a doua, este de nedescris, e ceva ce pe acela care pleacă cu prima şansă ar trebui să-l facă invidios :D

Iată că am vorbit şi despre fotbal, a ieşit o varză aici sub cerul asta albastru ca marea fără valuri, dimineaţa… Nici dacă mă pregăteam să scriu o postare la liniuţă nu ieşea aşa… Acestea fiind spuse vă las să faceţi ceva productiv, mă duc să fac şi eu ceva de genul acesta chiar dacă în ultima vreme parcă am lăsat-o mai moale cu productivitatea (nu prea mai am chef nici sa scriu, nici să citesc, nici să mă agit, nici să fac, nici să dreg, nici măcar să plănuiesc) Dacă primăvara există astenie, toamna melancolie, iar iarna îţi îngheaţă minţile, când ai vara starea asta cum se numeşte; pur şi simplu lene? :)

P.S. Fotografia nu-i de azi, azi chiar nu există niciun nor

Filosofari

Miros de tei

10 comentarii

Ieri după orele prânzului deja era mai respirabil aerul Clujului. Am trecut prin Parcul Central şi am stat mai mult timp pe o bancă… acum în sfârşit au înflorit şi la Cluj teii şi emană un miros divin. Se prea poate să nu-l fi simţit aşa intens până acum din cauza căldurii sufocante… căci prin parc în ultimul timp am trecut destul de des. Îmi place parcul Clujului, v-am mai spus?

Nu prea am amintiri din satul bunicilor mei, caci niciodată nu am stat acolo în vacanţe, dar fiind foarte aproape de Ineu, mergeam des cu ai mei, săptămânal sau chiar de mai multe ori pe săptămână. Poate nu stăteam mult, dar de fiecare dată apucam să stau şi la stradă şi de foarte multe ori apucam să mergem şi până la cimitir (până a trăit Maica, străbunica mea, mergeam de fiecare dată la cimitir cu ea). Îmi amintesc că la colţul străzii pe care locuiau bunicii mei dinspre mamă era un tei bătrân şi oarecum singuratic… Dintr-un motiv necunoscut, teiul acela mi-a rămas în minte, el cu florile lui aurii şi dulci. Scăldat în lumina soarelui şi mereu prăfuit de la drumul de ţară pe marginea căruia îşi ducea veacul, teiul acela mereu îmi inducea o nostalgie irecuperabilă.

Azi dimineaţă când am deschis geamul şi am observat că s-a răcorit bine de tot de la ploaia năprasnică de noaptea trecută, un miros pal, venit de niciunde mi-a inundat nările şi amintirile… un miros de tei venit de undeva de foarte departe. Curios este că nu avem niciun tei pe lângă bloc şi nici vecinul, cu casa de lângă noi, nu am văzut să aibă tei prin grădină. Dar era miros de tei, jur că era miros de tei, poate puţin învăluit cu iz de sunătoare, dar teiul era mai puternic. Nu ştiu dacă era mai puternic doar în atmosferă ori mai mult în mintea mea.

Înapoi în viitor, România, Travel

Înapoi în viitor: Cheile Bicazului & Durău ’88

5 comentarii

Una dintre cele mai frumoase vacanţe petrecute cu părinţii mei a fost fără dubiu, vacanţa de la Durău din 1988. Vacanţa este atât de vie în memoria mea că până şi de unele discuţii de atunci îmi amintesc şi acum perfect. Pentru mine tot ce s-a întâmplat atunci parcă a fost într-o lume nouă. Beneficiasem până la acel moment de vacanţa la mare din ’86 şi de cea de la Poiana Mărului din ’87, fiecare cu farmecul ei de care îmi amintesc şi azi, dar ce-o fi avut oare vacanţa la Durău atât de special?

Am mers cu Dacia noastră albastră împreună cu nişte prieteni de familie, o familie cu alţi doi copii, doi băieţei simpatici foc cu care m-am înţeles tare bine (unul mai mare cu un an ca mine, celălalt cu doi). Nu-mi prea dau seama cum am reuşit să stăm toţi 7 în Dacia aia, plus bagajele pentru vreo 7 zile :) Ştiu că cealaltă familie a rămas la Borsec în timp ce noi am continuat drumul până la Durău. Dar pentru că exista un decalaj de două zile în concediile celor două familii, noi am rămas o noapte la Borsec, în timp ce ei, după ce şi-au terminat sejurul, au venit la noi la Durău (nu mai ştiu cu ce, poate fi fost tati după ei) şi au rămas cu noi la Durău o noapte (sau chiar două?)

Oricum a fost frumos de tot la poalele Ceahlăului, iar ai mei au avut grijă să-mi spună mulţi ani cât de bine mi-a prins aerul de munte din acel an. Aici am făcut primele mele drumeţii lungi pe munte, din care îmi amintesc bine de tot de urcarea la Cascada Duruitoarea, dar şi de plimbarea prin Cheile Bicazului (excursie de o zi de la Durău, sau oprire pe drum la întoarcere?? mami poate mă ajută!). Ştiu că la cât eram eu de mică, Cheile Bicazului mi-au părut a fi de pe altă lume, nu cred că mi-am imaginat până atunci că aşa ceva există… Tati şi-a luat de aici o şapcă de paie pe care mulţi ani a tot purtat-o, până s-a rupt că nu-s aşa de rezistente, iar eu când m-am întors aici prin 2000, i-am cumpărat una cadou destul de asemănătoare cu cea din ’88. A fost tare încântat de ea :)

În rest, la Durău ţin mine că am mâncat atât de multă vată de zahăr, încât cred că am trăit doar cu ea, eram tot în perioadă de asimilat ceva din aer :) Eram uimită de cei care se dădeau cu deltaplanul, eram fascinată de tot şi de toate, de doamnele înţolite de la noi din hotel, de cât de tacticos luau oamenii masa la restaurant, de cum vorbeau alţii din alte zone, la cum se comportau “copiii mai mari”.

Ce frumos a foooost!! Anul trecut când ne-am întors din Bucovina am trecut pe la Durău şi m-am plimbat pe acolo cu un mare nod în gât, parcă toate ar fi fost ieri, am stat pe pietroiul din faţa hotelului, ne-am plimbat puţin pe acolo si toate îmi păreau mult mai mici decât cu 23 de ani in urma… dar poate că ele erau la fel, numai că eu între timp mai crescusem…

Bloguri & Blogging, România

Un om al Mării, făr’ de Mare

11 comentarii
Pe Ana-Maria am plăcerea să o cunosc şi personal, nu doar prin intermediul blogului ei. Îmi place de ea, de familia ei frumoasă şi de faptul că se cunoaşte că este un om interesant dincolo de postările zilnice. Ce m-a frapat întotdeauna la ea a fost faptul că deşi o ştiam constănţeancă, ea s-a mutat şi trăieşte la Timişoara, departe de “casa ei” şi de Marea Neagră. Ştiu despre oamenii născuţi şi crescuţi “la mare” că dacă se îndepărtează de ea, ajung să simtă toată viaţa o lipsă acută, o lipsă fizică, care invariabil se va răsfrânge asupra întregii lor existenţe. Ştiind acestea, i-am propus să ne povestească cum îşi alină aceast dor, această lipsă… iar Ana a acceptat să ne vorbească chiar aici pe Bialog, despre dorul ei nemărginit… Când toţi ne dorim la mare în vacanţe, în veri toride şi spunem că de la un la altul ne este tot mai “dor de mare”, poate ar trebui să ne gândim că unii oameni s-au născut pe malul ei şi cu toate acestea sunt “condamnaţi” să trăiască departe de ea…
M-am nascut la Constanta, cu ceva mai multa vreme in urma. Cand ma gandesc ca mai am 7 ani si implinesc jumatate de secol de viata , am un sentiment tare ciudat , pentru ca eu traiesc intr-un corp ce nu-mi apartine , zau asa! :D Cumva, poetic vorbind, valurile vietii m-au purtat pe ele catre partea opusa marii, in celalat capat de tara. Cand am plecat din Constanta conditia a fost sa revin in fiecare an inapoi acasa. N-a fost sa fie, in primul rand, datorita situatiei financiare si in al doilea rand multor altor probleme inerente ale vietii si ale realitatii incojuratoare.
Mi-e dor de ea, de Marea Neagra….mi-e dor sa o vad, sa o gust, sa o miros, sa o simt pe piele. Mi-e dor de ea lina, mi-e dor de ea calma, mi-e dor de ea valurita, mi-e dor de ea in ploaie, mi-e dor de ea furtunoasa, mi-e dor de ea furioasa..am incercat-o in toate starile ei. Cand e furtunoasa e  inspaimantator de frumoasa si mortala.
Marea e ceva ce iti intra in sange. Odata inhalat mirosul ei, memoria iti e scrisa pentru totdeauna. Scriu acum si adulmec in biroul asta mic, cu narile deschise, aerul sarat de alge uscate, peste, scoici moarte. Simt in pantofii astia fancy, in timp ce scriu, cum imi trec grauntele de nisip printre degetele de la picioare, iar nisipul arzandu-mi talpile cu fierbinteala sa. Mi se usuca narile si parul de la briza ce bate si ma uit in jur si constat cu tristete ca este numai aerul conditionat ce sulfa din coltul stang al biroului.
Imi lipseste….am  nevoie fizic de apa ei sa trec cu bine iarna….am nevoie de ea pentru sportul meu preferat, inotul, am nevoie de ea pentru ca o iubesc….Dar nu este, nu o am, e departe si deocamdata, atat de inaccesibila pentru mine. Sufleteste? Of, Doamne! Mi-e un dor sfasietor de ea…. 
Am vazut-o lina, ca un tau de munte… puteai numara scoicile de pe fundul ei si nisipul era usor valurit, ca o coafura de par cret. Am vazut-o plina de alge adunate la mal, putrezind incet si ingrosand malul plajii de mineralele lor. Am vazut-o in perioada cand meduzele vin la mal si mor, aduse de curentii marini ai marii. E un sentiment tare ciudat cand calci pe o meduza moarta, cand te pupi cu o meduza ce pluteste in deriva  sau cand, intentionat sau nu, cineva iti lipeste, din aruncare, o gelatinoasa pe spate. Dar e o vietate a marii si marea are viata.
Am vazut marea cand curentii se schimba si valurile sale aduceau la mal tot ce era rascolit de pe fundul ei, din larg. Am vazut marea pe furtuna si dezlantuirea ei de furie m-a fascinat si m-a facut sa o privesc ore in sir, ca intr-o hipnoza. Am vazut marea inghetata si niciodata nu as fi crezut ca marea ingheata. Am vazut marea stralucind irizant sub artificiile de Ziua Marinei si nimic nu se compara cu reflexiile acelea. Am mers pe mare in larg si fascinatia culorii ei verzi, din larg, este de neegalat pamantean, cu o alta nuanta de verde.
Imi lipseste categoric si definitiv. Imi e dor, sfasietor de dor de ea! O visez, o simt uneori si o miros, in mintea mea. Am revazut-o in Februarie 2010. Era furtuna, facea un zgomot ca de  tunet. Se izbea furioasa de tarmul Portului Tomis. Se invalmasea si stropea furibunda cu apa ei inghetata si sarata. Acoperise cu turturi sarati tot ce era in apropierea ei si se zbuciuma ca o nebuna dezlantuita si despletita in valuri albe de spuma. Era atat de fermecator de frumoasa si fascinanta! Era ca un suflet ce isi cauta necontenit linistea, fara sa o gaseasca! De atunci  au trecut doi ani. Privesc fotografiile facute atunci si oftez adanc.
Acum vreo 3 ani in urma, nici nu mai stiu, am fost la malul Mediteranei, cu copiii. Mediterana este fascinanta, dar nu e Marea Neagra si substitutul de mare ce l-am incercat a fost un adevarat fiasco, pentru mine. Cum imi alin dorul de ea? Nu stiu sa descriu corect. E un amestec de emotii si sentimente greu de descris in cuvinte. Ea este in mine si sufletul meu si sufar ca sunt departe de ea. Ma uit la fotografii, ascult si privesc cu respiratia oprita stirile de la jurnal, cu imagini de la mal de mare, citesc si privesc, ascult si visez. Uneori inchid ochii si ma intorc in timp. Ascult galagia  facuta de oamenii ce stau la plaja. Ici colo se aude, in mintea mea: “Hai la porumb fieeert! Hai la piatra de calcaieeee! Hai la namooool!” Si pe la nari imi trece un miros amesteca : porumb fiert, scoici moarte si namol. Inghit in sec saliva si am sentimentul ca intre masele imi crantane firicele de nisip.
In suflet am marea pe care o stiam cand am plecat de acasa. Pentru ca, pentru mine, acasa este acolo unde m-am nascut. Sa am palate sau sa ma aflu in locuri mult dorite si de o frumusete de te lasa fara grai, pentru mine acasa va fi intotdeauna locul in care m-am nascut, acasa e marea.  Marea e parte din mine. Eu sunt omul de la mare, fara mare. Dar marea sunt eu. Uneori.
Close Menu