Franta, Travel

Versailles: o destinaţie supraevaluată?

18 comentarii

Am amânat aşa de mult să scriu despre Versailles încât de câteva ori am zis că nici nu am să o mai fac. Versailles m-a dezamăgit puţin şi să ţinem cont că nici măcar nu am văzut castelul în interior. Pentru mine Versailles înseamnă Sala oglinzilor şi Grădinile vestite, somptuoase şi de neratat. Acum recent, când am fost la Paris, am lăsat Versailles-ul pentru ultima zi, nu am fost siguri că vom ajunge, dar am făcut o încercare :) Am ajuns undeva marţi pe la prânz la Versailles şi ne-a întâmpinat cea mai mare aglomeraţie din câte mi-a fost dat să văd. Nu doar că era coadă la bilete, căci şi de aveai bilet cumpărat de pe net, tot trebuia să stai la o coadă inumană să intri în palat. A fost ceva de nu pot să descriu în cuvinte, am avut impresia că este toată China în faţa Versailles-ului.

Acestea fiind spuse, am hotărât de comun acord să nu stăm la acele cozi şi să ne întoarcem în Paris unde aveam lucruri mai bune de făcut… Totuşi am mai zăbovit puţin şi am văzut cum câţiva turişti se îndreaptă spre o altă intrare laterală a castelului, ceea ce se va dovedi că este intrarea la faimoasele grădini de la Versailles. Deci măcar grădinile le puteam vedea, căci aici coada nu era de neconceput. Şi pentru 8,5 euro/persoană intrăm la grădini.

Până să văd aceste grădini le avem in minte pe cele de la Schonbrunn, Viena, grădini care mi se păreau a fi cele mai cele şi care speram să fie detronate de aceste faimoase Les jardins de Versailles. Dar, nu sunt! Adică a fost plăcută plimbarea de două ceasuri prin ele, dar NU a fost ceva care chiar sa mă dea peste cap. Clau, vă spun sincer, a fost chiar dezamăgit de ele cu toate că am prins şi programele acelea muzicale. Eu mă imaginam în rochie cu crinolină, proaspăt întoarsă de la un bal la palat, dar Clau săracu’ nu cred că avea prinţese în minte (cel puţin aşa sper, haha).

Desigur, am făcut poze, ne-am minunat pe acolo de verdeaţă şi lebădă (da, lebădă, una singură), de flori şi oameni de alte orientări sexuale cărora le-am făcut poze (alt moment în care am zis că mare pierdere ca unii băieţi să iubească muuult alţi băieţi, noah… toleranţă ridicată, dar totuşi mare pierdere… pentru fete). OK, să trecem peste :)

La finalul acestei vizite nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva, această destinaţie super, hiper, mega cunoscută, nu este de fapt un loc supraevalut şi într-un declin evident? Cu siguranţă mă voi întoarce la Versailles să văd Sala Oglinzilor, poate o să mi se pară că n-am avut dreptate de data acesta. Poate! Poate pe de altă parte o să intru şi mai adânc în dilemă…

Nu vreau să se înţeleagă din ce am spus eu că nu merită o vizită (ca orice pe lumea asta merită o vizită), însă poate nu ar trebui făcută vizita asta cu aşa mari speranţe şi aşa iluzii că vom găsi Raiul pe pământ în grădinile alea sau chipul gloriei în Sala oglinzilor… Cam asta ar fi.

Filme, Italia, Poezii, Travel

El cartero y Pablo Neruda (Il Postino)

7 comentarii

Tocmai am văzut Il Postino, un film absolut superb din toate (absolut toate) punctele de vedere. Nici nu ştiu exact ce să vă povestesc din el şi pe ce să pun accentul, am râs, am lăcrimat puţin, finalul m-a răvăşit, dar per ansamblu am fost toată un zâmbet cele 105 minute, iar peisajele m-au transportant, unde altundeva, dacă nu pe coastele însorite şi scăldate de marea albastră ale Italiei?!

Povestea este una interesantă şi foarte simplă în acelaşi timp: Mario Ruoppolo, un poştaş simplu de pe o insulă sărăcioasă, dar paradisiacă a Italiei, primeşte misiunea de a livra corespondenţa unui nou locuitor al satului în care el însuşi îşi are reşedinţa. Acest nou locatar, este chiar poetul chilian Pablo Neruda, exilat aici din motive politice. Între cei doi se leagă încet o prietenie frumoasă alimentată de dragostea lui Mario pentru poezie şi mai ales pentru “lumea” metaforelor. Genial momentul în care Mario se întreabă dacă nu cumva lumea noastră este o metaforă a altora!?

Foto

Un om simplu, cu o minte frumoasă şi sentimente extraordinare pentru viaţă şi pentru dragoste, Mario, ajunge la inima marelui Neruda. Povestea este o ficţiune, deşi totuşi te întrebi dacă nu cumva chiar a exista un astfel de om care să-l fi cunoscut pe Neruda aşa cum a ajuns Mario să-l cunoască. O relaţie umană inedită şi foarte boemă, un fel de supravieţuire atât a exilatului politic Neruda, cât şi a unui simplu italian, din Italia anului 1950. Un film despre două vieţi guvernate de poezie, într-un haos politic absolut. Nu-i aşa că am putea visa şi noi la o lege a poeziei în aceste timpuri in care haosul politic domneşte şi la noi? Ar fi sublim, nu? :) Totuşi la baza filmului stă nuvela scrisă de Antonio Skarmeta, Ardiente Paciencia. 

Chiar şi filmul în sine are o poveste demnă de o altă ecranizare. Massimo Troisi, personajul principal (poştaşul Mario), a suferit o operaţie pe cord în timpul filmărilor, mai apoi şi-a revenit, a reuşit să-şi ducă rolul până la capăt, iar la o zi după terminarea filmărilor, a suferit un infarct care i-a fost fatal. Toisi, face un rol absolut fabulos şi înălţător aşa cum ar trebui să fie fiecare ultim rol al marilor actori (vezi Heath Leadger în rolul lui Joker din The Dark Knight, căci asta mi-a venit acum în minte).

Filmul este plasat şi filmat parţial pe insula Salina, din nordul Siciliei într-un peisaj cum nu se poate mai potrivit pentru tema filmului, mi se pare că i se potriveşte atât de bine încât nu mi l-aş fi putut imagina filmat în altă parte, mai ales după ce am căutat informaţii despre Salina, pe internet.

Fie îl iubiţi pe Neruda cu poemele sale extraordinare, fie că adoraţi Sicilia, fie că doar doriţi să urmăriţi un film bun într-o seară de duminică cu vreme caniculară spre schimbătoare, acest film va acoperi toate gusturile de mai sus şi poate va cuceri şi altele. Şi încă ceva: Oscar pentru minunata coloană sonoră!!! O recomandare din inima!

Filosofari

Keep it simple

6 comentarii
  • dimineaţa zilei de azi a fost prima după trei săptămâni, când am deschis fereasta şi am zis: E răcoooaaaare!
  • ieri am mâncat cea mai bună îngheţată de anul acesta (asta pentru că nu am fost încă în Italia) la Mozart
  • Mozart este un loc absolut deosebit, un colţ de Salzburg în inima Clujului
  • tot ieri am fotografiat fluturi pe câmpul din apropierea casei, greu şi minunat
  • mi-am amintit că acu’s doi ani am oprit de două ori la Piatra Craiului, în drum spre Ineu
  • iar de atunci s-au întâmplat multe
  • am termiat “Demonii Vântului” şi am ajuns la jumate cu “Jurnalul unui călător boem” (ouch!)
  • duminică seara am revăzut Amelie, iar zilele astea vreau să revăd Ratatouille
  • mi-e dor de mare şi cred că anul acesta n-am să o văd
  • soarele apune printre norii plumburii, potenţând toate culorile de la pământ
  • fix pe 12 iulie anul trecut vă recomandam nişte cărţi
  • şi tot în jurul acestei date abordam o temă destul de asemănătoare
  • m-am plimbat prin Cluj şi prin Floreşti mai mult decât în oricare alt an şi voi continua să o fac
  • am savurat “viaţa la ţară” din judeţul Cluj, mai mult ca niciodată, mai mult decât mi-aş fi imaginat

În rest…

Concursuri, Franta, Travel

Zbor printre fulgere

11 comentarii

Mi se aşterne un zâmbet pe faţă când îmi amintesc de acest episod, deşi la vremea respectivă nu mi s-a părut amuzant. Eu ador să zbor, senzaţia pe care o am când constat că avionul se înalţă, când ştiu că picioarele mele pe pământ sunt doar o amintire, îmi dă speranţa că totul este posibil. Mă simt chiar bine în avion, nu mi-e frică, nu mi-e rău şi deşi nu am făcut zboruri în afara Europei, cred că m-aş comporta excelent şi pe un zbor transatlantic de exemplu. Probabil tocmai din cauză faptul că iubesc zborurile, cred că mă iubesc şi ele pe mine, căci am avut parte de multe zboruri line cu aterizări blânde. Toate, în afară de unul…

Plecam în Franţa pentru o perioadă mai lungă timp. Trebuia să ajung la Montpellier via Paris, unde nu trebuia să schimb doar avionul ci şi aeroportul. De la Cluj am plecat cu o întârziere de peste 3 ore, singura dată când am petrecut atât de mult în aşteptarea plecării. A fost minunat până la Paris, am citit, mâncat şi chiar aţipit în premieră. De la Beauvais a trebuit să mă transport până la CDG pentru următorul zbor spre Montpellier. Nu mai contează peripeţia de până la CDG, ar constitui o postare separată, căci odată ajunsă la poarta de îmbarcare nu a mai contat nimic. După ce au schimbat porta şi am alergat de nebună prin imensitatea de terminal, apoi după după un drum de 45 de minute cu autobusul până la avion, am urcat în sfârşit şi putea decola spre destinaţia mea finală, deşi eram pe drum de peste 12 ore…

Foto

Am fost tare dezamăgită că norii ocupaseră abuziv cerul la ora când avionul se înălţa deasupra Parisului luminat. Să văd oraşul luminii de sus pe timp de noapte era tot ce-mi puteam dori pe ziua respectivă, însă nu a fost să fie. Mi-am comandat un ceai care a venit asortat cu doi biscuiţi delicioşi şi mă amuzam de o familie nordică cu un copil de vreo 2 ani (probabil unul din cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, ca părinţii de altfel, un el şi o ea să presupunem că din Finlanda, blonzi spre alb aproape cu nişte ochi albaştri cum n-am văzut în viaţa mea). În fine, erau haioşi, eram obosită şi brusc mi-am dorit să arate aşa şi familia mea… deh… urma să stau ceva vreme departe de ea, deci sentimentele se explică.

La un moment dat, o lumină aruncată de nicăieri brăzdează cerul negru ca tăciunele, nu ştiu ce este… îmi întorc privirea spre “familia mea perfectă”, apoi din nou, “biciul lui Dumnezeu loveşte cerul”, odată şi încă odată… WOW, fulgera mai des decât îmi fusese dat să văd şi totul de la înălţime, pe timp de noapte, păream într-un documetar de pe Discovery, nu, nu în “Catastrofe aviatice”, cel puţin nu încă :)

Trec aşa minute bune, eu lipită de geamul mic al avionului, numărând fulgerele şi mirându-mă cum de în furtuna care se instala vizibil, avionul parcurgea distanele atât de lin. Nu mi-am terminat gândul până marea pasărea de metal a început să se scuture, puţin, câte puţin până deja unii au început să zbiere în avion, copilul din nord a început să plângă, iar eu încă aveam speranţa că e doar o zonă cu turbulenţe pe care o vom depăşi rapid. Încă zâmbeam copilaşului din stânga mea. Apoi a început să plouă extrem de violent, iar fulgerele nu mai putea fi numărate, avionul s-a înclinat destul de tare şi aflăm de la microfon că cel mai probabail din cauza condiţiilor meteo nu vom putea ateriza la Montpellier ci la Toulouse. Totuşi căpitanul decide să încerce să pună avionul la Montpellier, ne zgâlţâim tare de tot, moment în care mi se face rău… foarte rău, unii încep să vocifereze crispaţi, copilul plânge din nou, tatăl său îl ţine ferm în braţe. Suntem anunţaţi că nu se poate, vom merge la Toulouse… îmi era deja atât de rău că din partea mea puteam şi cădea, nu-mi mai păsa… Dar, wait nu, copilul frumos de lângă mine… nu puteam pica totuşi. Putem doar să ne zgâlţâim, tare, tare de tot (nu voi uita în veci). Nu ştiu ce mai încearcă pilotul, nu ştiu dacă cineva ne-a mai anuţat ceva căci mi se înfundaseră groaznic urechile şi apoi o cădere total anapoda, care mi-a amintit şi ce măncasem cu două luni în urmă, ne-a anunţat ca un trăsnet că am aterizat undeva. Toată lumea a aplaudat frenetic nu doar aşa de complezenţă.

Regretam amarnic ceaiul pe care-l băusem, nu m-a impresionat nici prezenţa căpitanului la uşa navei (căpitan cu care unii oamenii dădau mâna felicitându-l), nu m-a împresionat nici ploaia năspraznică care m-a udat până la piele de la uşa avionului şi până la intrarea în aeroport, m-a impresionat numai tăbliţa pe care scria Aeroport de Montpellier Mediterranee… ufff… ajunsesem chiar la destinaţie, după minute bune în care habar nu am avut unde sunt şi nici nu puteam întreba pe nimeni căci… căci… apoi am putut vomita liniştită :D Avionul a rămas însă mijlocul meu de transport preferat, iar Clau mi-a zis că ce noroc pe mine să prind aşa o aventură la bord, el a zburat mult mai mult, a traversat şi oceanul şi nimic… “zbor ca-n palmă” :D

* Acest articol participă la concursul organizat de Airlines Travel şi Carpatair. Mai puteţi participa şi voi cu o poveste de la bord, până pe 15 iulie. Baftă tuturor! :)

Carti

Scrisoare de dragoste

16 comentarii

Titlu: Scrisoare de dragoste

Autor: Mihail Drumeş

Biblioteca pentru toţi

Nr. pagini: 366

Preţ: 13,90 pe librariaonline.ro

Nenorocirea pe care ţi-o faci singur doare cel mai mult.

Să ne înţelegem încă de la început: ştiu că vor fi câţiva care din start vor vedea această carte ca pe un roman uşor şi trist, demn de citit la 15 ani în pauza mare, un roman simplu, fără niciun artificiu literar, scris senzual pentru doamnele de pension în perioada interbelică. Nu mă interesează păreri denigratoare despre o carte pe care au iubit-o generaţii întregi şi nici păreri vis a vis de faptul că eu am citit-o abia acum. De ce am simţit nevoia de a mărturisi asta de la început? Pentru că rar mi-a fost dat să citesc nişte comentarii mai răutăcioase referitoare la “clasa de cititori” care au parcurs această carte.

Pe de altă parte, nu o voi ridica în slăvi, dar voi porni de la premisa că mi-a plăcut povestea. Nu pe cât mi-a plăcut Invitaţie la vals, tot a lui Drumeş, dar nici povestea Andei şi a lui Dinu nu mi-a displăcut, în pofida stilului simplist spre naiv al autorului. Dar să NU omitem un lucru; cartea a fost scrisă în România anului 1936, da? OK, că am impresia că unii o judecă de zici că ar fi fost scrisă acu’ doi ani… evident că atunci am fi comentat-o altfel.

O poveste de dragoste dintre doi tineri: Anda Brădeanu şi Dinu Gherghel se transformă într-o dramă, din simplul motiv că “toate fericirile se sprijină pe iluzii“, după cum singur personajul masculin central o spune. Dinu este un băiat provenit dintr-o familie modestă, tatăl său a murit în război, iar mama, învăţătoare a făcut ce a putut pentru a-l creşte şi trimite la şcoală. Din nefericire i-a băgat în cap şi faptul că el nu va reuşi în viaţă decât dacă se va însura cu o fată din familie bună. Cu toate că Dinu este foarte bun la învăţătură, această capacitate se bazează mai mult pe o încăpăţânare de arivist, decât pe nişte calităţi înăscute, este abiţios până la a deveni invidios şi frustrat, în special pe un coleg de-al său Relu Apelevianu, care provenea dintr-o familie bună. Relu însă era cald şi calm şi nu părea să ştie ce este invidia, ceea ce pe Dinu îl irita şi mai tare.

Ajuns la vârsta la care ar fi trebuit să se căsătorească, el o întâleşte pe Anda de care se îndrăgosteşte iremediabil (zice el). Fata îl place, dar cum suntem în alt secol (la propiu) ea are nişte principii de care nu poate trece. Ea este însă o fată de clasă medie, orfană şi înfiată de directoarea şcolii la care învăţa, deşteaptă foc şi cu veleităţi de scriitoare în devenire. Deşi o iubeşte, Dinu ştie că nu va face casă bună cu ea căci el căuta o fată cu avere. Se căsătoreşte însă cu Anda şi de aici începe drama lor. Mai departe scrie în carte…

Ce se întâmplă: Dinu a confundat iubirea cu dorinţa fizică, iar Anda credea că ştie exact ce vor bărbaţii. Dinu a crezut mai apoi că iubirea poate fi uitată şi reînvăţată, iar Anda în naivitatea ei a crezut că este suficient să inciţi un bărbat că să-l ţii mereu lângă tine. Mai apoi Dinu a crezut că banii şi faima, o poziţie socială de invidiat, o funcţie în Guvern vor putea înlocui mulţumirea sufletească, credea că poţi cumpăra orice cu bani, iar Anda a crezut că “fericirea se hrăneşte din ea însăşi“. Povestea asta însă ne arată cât de mult, până la distrugere s-au putut înşela doi oameni care într-un mod, de neînţeles pentru mine, se iubeau. Cartea asta mi-a demonstrat că oricât de mult iubesc eu perioada în care a fost scrisă, probabil aş fi sfârşit si eu ca şi personajele acestei cărţi… Oamenii nu vorbeau între ei cu adevărat, îşi arătau feţe în care nu credeau, iar concepţia societăţii era murdară şi bolnavă.

Nu l-am urât pe Dinu (am mai auzit domniţe care au început să spună că toţi bărbaţii sunt ca Dinu), eu n-am putut decât să-l compătimesc şi la sfârşit să-i atribui mintea cea de pe urmă, căci a părut singurul personaj care a învăţat ceva din tot ce i s-a întâmplat: “câte binefaceri sunt pe lume care nu costă nimic, şi, fiindcă sunt atât de ieftine, nu le preţuieşte nimeni“. Şi azi este la fel, asta nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor, continuă să existe familii care se conduc după legi iluzorii, care nu comunică, care se pierd în timp pentru că nu au înţeles nimic din relaţii. Şi azi există bărbaţi ca Dinu, femei ca Anda, sau invers, care trăiesc în clişee şi după regulile unei societăţi unde A TREBUI poate fi conjugat.

Anda nu este, cu siguranţă, unul dintre personajele mele preferate din literatura română. Dacă este să-mi fi plăcut ceva la ea a fost faptul că a acceptat până la urmă bursa doctorală la Sorbona. În rest mi s-a părut de o naivitate catastrofală, care nu caracterizează o femeie îndrăgostită ci mai repede una care nu se poate abate de la şablon. Mi s-a părut aproape grotesc faptul că Dinu nu a văzut asta în ea. Măi, oare să fi fost femeile pe vremea aia chiar aşa de naive? Îmi pare greu să cred, căci parcă Micaela din Invitaţie la vals nu a fost aşa… oricum … am înţeles unde băteau toate.

Una peste alta, cartea mi-a plăcut, cum spuneam, povestea a fost de urmărit până la capăt. A mers repede, am plutit peste cele 366 de pagini, o recomand ca şi lectură de vacanţă, te ţine în priză, dar îţi permite să te şi relaxezi, nu te solicită intelectual prea tare. Susţin că  încă mai avem nevoie de astfel de cărţi în bibliotecă pentru atunci când vrem să lecturăm, nu doar să citim cu creionul în mână.

Bialog Cafe

Bialog Cafe: Azi servim ice coffe, vacanţe şi cărţi

Niciun comentariu

Cred că este momentul pentru o nouă întâlnire la cafea, fie că sunteţi acasă în vacanţă, plecaţi în vacanţă, la serviciu, în pauza de masă, în vacanţa de vară de la şcoală sau în orice condiţie în care vreţi să uitaţi de căldura înăbuşitoare de afară. Nu ne-am întâlnit de mult la un nou bialog cafe şi de fiecare dată când constat cât a trecut de la ultima întâlnire de acest gen îmi spun: “de ce nu le arat eu prietenilor mei de aici, mai des, articolele sau blogurile pe care le descopăr pur întâmplător şi le răsfoiesc cu drag?”…

Aşa că azi, vă chem la o întâlnire uşoară, aşa cum nicio zi de luni nu poate fi, indiferent ce ai face, să discutăm sau mai bine zis să vedem şi să citim ce fac alţii, ce văd alţii, ce citesc alţii, pe unde umblă şi ce ne recomandă. Eu vă recomand cu mare drag toate aceste articole alături de o cafea cu muuuultă gheaţă şi miros… de mare. Cine e la mare, mâna sus!!! :)

Întâi ajungem cu Melissa Martin pe coastele scăldate de mare ale Italiei, într-un blog pe care răsfoindu-l vom simţi briza mângâindu-ne faţa: Italian Allure.

Apoi primim în dar de la Avantaje o vacantă de vară la ţară, pe care sper să o privim cu inima deschisă…

Pentru cei care pleacă în vacanţă cu maşina, apropo.ro are câteva sfaturi pe care ar fi bine să le citească :D

Iar ca să ne distrăm puţin, clopoţel.ro ne propune un test haois: Unde ar trebui să pleci în vacanţă? Anunţaţi-mă şi pe mine ce v-a ieşit :)

Şi staţi că nu am terminat, am şi nişte recomandări referitoare la ce aţi putea citi în vacanţă sau pur şi simplu cu o ice coffe în faţă, la o terasă cochetă de la voi din oraş:

Lecturi de vacanţă

10 cărţi de luat în vacanţă

9 cărţi de suflet, de citit în vacanţă

Cele mai amuzante cărţi de citit în vacanţă

Top 10 cărţi de citit în vacanţă

10 cărţi pentru vacanţa de vară

Şi încheiem aşa, cu 20 de lucruri pe care să le faci pentru a nu te plictisi în vacanţă… şi cu o revistă de care de ieri nu mă mai satur: Italia! Magazine ;)

Foto

Dragilor, şi pentru că am văzut că mulţi deja aţi plecat în vacanţă, vreau să vă urez tuturor o vară frumoasă, să nu vă abandonaţi în acest timp blogurile (de tot, doar ştim că asta este o consecinţă des întâlnită, a plecatului în vacanţă), să ne povestiţi cu drag şi dor lucrurile frumoase care vi se întâmplă şi nu în ultimul rând, să staţi pe aproape căci voi organiza cât de curând un mic concurs în care puteţi câştiga ceva pentru vacanţa voastră, de acum sau de când va fi să fie.

Italia, Travel

Santa Margherita Ligure

4 comentarii

Cu siguranţă ştiţi şi voi cel puţin un moment (văzut în filme mai ales) când un el sau o ea, stau şi se leagănă într-un jilţ pe veranda casei, undeva la marginea deşertului, pe o căldură de le curge soare prin vene, iar chipul le este scăldat într-o sudoare clară de parcă le izvorăşte cu adevărat de undeva din memorie şi nu din nişte glande pe care cu siguranţă le urăsc. La orizont pâmântul tremură în ceaţă, iar aerul se ondulează obscen sub privirile lor puse la îndoială.

Cu imaginea asta în minte, m-am trezit, după aproape 10 ore de somn nu foarte odihnitor în care am simţit căldura învăluindu-mă de fiecare dată în care m-am întors după o parte pe alta. Nu e chip să te răcoreşti de nicio culoare pe vremea asta şi deşi deocamdată stau în casă la răcoarea pe care numai un apartament la parter ţi-o poate da, deja încep să mă văd legănându-mă în juilţul meu pliant de pe balcon, cu soarele curgând şi prin venele mele dilatate de la o temperatură cu care nu-s prea obişnuite.

Şi pe acest fond gândurile mele au plecat departe (ca să nu spun că au luat-o razna), spre un moment prea scurt ca să-l mai fi consemnat pe undeva: Santa Margherita Ligure. Mergeam cu trenul spre Genova anul trecut, pe malul mării, o rută frumoasă a Rivierei di Levente, dar care parcă nu mă mai putea impresiona având în vedere că veneam din Cinque Terre.

N-am făcut nicio poză tot drumul, am stat aşa într-o lene asemănătoare cu cea de azi, mai tresăream din când în când trecând prin Sestri, Chavari sau Rapallo, mă gândeam oarecum la proximitatea celebrului Portofino, dar gândul meu plin era doar la Genova şi la ce vom face şi vedea când ajungem acolo. Clau a şi adormit o vreme, trenul era destul de gol în acea zi caldă de luni deci eram prea mult eu cu gândurile mele atunci… Şi deodată am văzut o frântură din ea, din Santa Margherita (am căutat mult o fotografie care să ilustreze cât de cât ce am văzut, aproape că abandonasem când am găsit exact, dar exact ce căutam, fix ce am văzut atunci din tren, imaginea de mai jos).

Foto

Nu ştiam şi nici acum nu ştiu mare lucru despre Santa Margherita în afară de faptul că este o staţiune la mare în drumul către Portofino, unde poate mulţi călători s-au oprit să bea o cană cu apă rece în drumul către destinaţie. Destinaţia nefiind ea, deşi poate merita. Momentul acela în care am zărit-o a fost şi a trecut şi nu am amintit de el niciodată deşi este ciudat. Este ciudat pentru că mai nou când îmi este dor de mare nu mă gândesc fulgerător la marea pe care am văzut-o în Corfu sau în Cinque Terre sau la Palavas, sau la Sete sau la Constanţa, deşi mi-e dor şi de acele locuri şi le iubesc pe fiecare în felul lor, dar ma gândesc instant la Santa Margherita, pe care practic nu am văzut-o, decât 5 secunde din tren şi n-am făcut nicio poză. Cât de ciudat şi de ridicol funcţionează câteodată mintea omului. Dacă acum m-aş întoarce în zonă, nu doar că aş coborâ să fac poze, dar aş rămâne măcar o zi, să mă scald în apele care-i mătură tărmul, să mă prăjesc în soarele care îi usucă nisipul şi apoi să o vizitez, căci este foarte, foarte frumoasă… şi ştiu că atunci când am tresărit în tren, m-a chemat timid şi eu nu am auzit-o…

Close Menu