Carti, Cehia, Slovacia, Travel

Czech & Slovak Republics

9 comentarii

Limba Engleza
Data Publicarii 1 May 09
Format Hardback
Paginare 448

Ei bine, o zicală cehă spune că atunci când ne înecăm, ne agăţăm chiar şi de o rămurică. Asta facem noi, cehii, întindem mâinile să apucăm această rămurică la care sperăm, spune Milos Forman, însă la cum arată Cehia zilelor noastre nu pare ca cehii să fi fost în aşa pericol de înec vreodată. Cine a fost şi numai la Praga cred că ne poate confirma.

Vreau să vizitez Cehia din momentul în care am ajuns la Viena şi am povestit extaziată tuturor cât de mult mi-a plăcut. Răspunsurile le pot rezuma la următoarele cuvinte: stai să vezi Praga!!.. Şi aşa s-a născut dorinţa de a ajunge pe un traseu pe care mi-l doresc cât mai aproape de visele mele. La alimentarea visului meu a stat şi stă ghidul primit de la OKIAN, despre cele două republici care, până nu de multă vreme, au constituit o singură ţară: Cehoslovacia.

Dacă Bratislava, capitala Slovaciei este la o aruncătură de băţ de Viena, aproape că o vezi peste dealuri, până la Praga însă mai sunt câţiva, destui km. Vreau să vă spun că am visat mult cu acest ghid în braţe, am tot gândit trasee şi am crezut că poate le fac posibile pentru anul acesta, dar auspiciile nu sunt dintre cele mai bune. Deşi atât Cehia cât şi Slovacia sunt minunat de vizitat vara pentru că sunt mai răcoroase, iarna, deşi frigul este foarte înţepător, un farmec aparte le dă pieţele de Crăciun din preajma sărbătorilor de iarnă, dar şi zăpada care le acoperă mult mai des decât ne imaginăm. Deşi reci, cele două republici furnizează ierni de basm, cu castele desprinse din poveşti şi nămeţi la porţile lor.

Şi acum cu ghidul în faţă să facem un tur virtual:

Aş pleca de la Ineu şi nu aş opri până la Bratislava, sunt puţin peste 500 de km, iar oraşul cu străduţe înguste şi pe placul meu m-ar aştepta cu următoarele obiective turistice (nu voi include muzee căci nu cred că voi zăbovi mai mult de două zile în capitala Slovaciei):

Foto

  • Castelul Bratislava
  • Primăria Veche
  • Teatrul naţional Slovac
  • Poarta lui Mihai
  • Palatul Grassalkovich
  • Palatul Palffy
  • Palatul Mirbach
  • Biserica Buna Vestire
  • Biserica Sf Elisabeta
  • Biserica si Manastirea Sf Clara
  • Catedrala Sf Martin
  • Castelul Devin
  • Fantana Roland

Cam asta aş vizita şi aş rata grădinile botanice şi zoologice atât de renumite, ale Bratislavei, dar nici nu aş putea rămâne o săptămână întreagă aici. Astfel că voi continua spre Cehia în direcţia Praga, însă prima oprire va fi Brno unde deja am pe listă câteva obiective serioase ce nu pot fi trecute cu vederea:

Foto

  • Palatul Dietrichstein si Muzeul Moravian
  • Piata Libertatii
  • Catedrala Petrov
  • Fantana Baroca Parnas
  • Piata Libertatii
  • Primaria Veche

Şi uite aşa, după 300 de km de Bratislava am ajunge la Praga. Praga cu maşina, din vestul ţării mi se pare destul de accesibilă. Nici nu aş vrea să ajung cu alt mijloc de transport la Praga, deşi am auzit zilele trecute cum că aeroportul din Praga este unul dintre cele mai frumoase din lume.

La Praga, pentru că am muuuuulte de văzut aş sta minim 4 zile (daca la Bratislava am stat 2 şi Brno 1, merită şi Praga 4). Nu m-aş odihni deloc, dar nici nu-s sigură că aş da gata următoarele locuri şi să mai timp şi să mă liniştesc la un cappuccino cu vedere la Podul Carol:

Foto

  • Centrul Istoric Praga
  • Podul Carol
  • Palatul Lobkowicz
  • Orasul Nou Praga
  • Orasul Mic Praga
  • Ceasul Astronomic
  • Catedrala Sf Vito
  • Casa Municipala
  • Castelul si Cimitirul Vysehrad
  • Castelul Praga
  • Casa care Danseaza
  • Biserica Tyn
  • Biserica Sf Nicolae (Kostel sv. Mikulase)
  • Cartierul evreiesc din Praga – Josefov
  • Catedrala Sfintii Chiril si Metodiu
  • Memorialul Revolutiei de Catifea
Cel mai probabil voi pleca de la Praga cu sentimentul că mă voi întoarce, însă de astă dată mă voi îndrepta spre renumita staţiune Karlovy Vary pentru două zile de relaxa totală înainte de întoarcerea acasă.

 Ah… cât mi-aş dori o astfel de escapadă cu ghidul în buzunar, cu Clau în dreapta şi cu Kia la drum :) Se vede cât aer de vacanţă respir, nu?

Concursuri, Food

Fluturi în farfurie

21 de comentarii

Îmi plac clătitele dar nu le fac foarte des ca să nu ajungă să mă plictisească :) Dar într-o dimineaţa de duminică cu câteva săptămâni în urmă m-am trezit cu o poftă de nestăvilit. Aşa că m-am pus să fac clătite şi nu oricum ci în formă de fluture. Normal, deţin o formă de silicon, verde şi proaspătă prin definiţie, care mă poate ajuta să fac şi alte chestii prin bucătărie tot sub formă de fluture; de exemplu omletă :)

Călătilele le-am făcut simple: un ou, 100 ml lapte fiert şi răcit, o vanilie, puţină sare, o jumătate de cană apă şi făină până la consistenţa dorită. Pentru jumate din cantitate am adăugat o lingură de cacao şi astfel că am avut atât fluturi galbeni cât şi maronii (unii mai închişi, alţii mai deschişi, depinde cât i-am lăsat în la prăjit).

Apoi i-am aranjat frumos pe farfurie şi am aşezat printre ei îngheţată de vanilie (făcută tot acasă cu o zi  înainte). Au fost tare gustoase clătitele, le-am zis: Fluturi vanilaţi la micul dejun :) Am vrut să scriu despre aceste clătite într-o zi de weekend, căci poate vă fac poftă şi am dorit să şi aveţi timp să le faceţi dacă vă tentează :)

Acestea fiind spuse, articolul participă la concursul organizat de Kadia şi mai puteţi participa şi voi cu o reţetă de clătite frumos ornate, până pe 18 august. Premiile sunt tare drăguţe :) Mulţumim Kadia pentru concursurile frumoase pe care le organizezi!

 

Sport

Gimnastica românească la Jocurile Olimpice

15 comentarii

În seara zilei de marţi, după ce echipa feminină de gimnastică a României a luat bronzul la olimpiada londoneză şi am aflat că niciodată din 1976 nu a mai coborât de pe podiumul olimpic, am căutat frenetic să aflu mai multe despre generaţiile trecute de campioane care nu îmi sunt cunoscute. Da, de la Barcelona din 1992 le cam ştiu pe fetele care au inspirat generaţii întregi de fetiţe să se joace de-a gimnastele, dar ce a fost înainte de ele?!?

Normal, niciun articol de pe lume, în afară de statisticile reci şi impersonale de pe Wikipedia, nu m-au ajutat în privinţa marilor campioane, aşa că am încercat (poate mai interesează pe cineva) să revolv eu puzzle-ul participărilor fructuoase ale gimnastelor/gimnaştilor noastre/i la olimpiade încă din cele mai vechi timpuri. Şi o să vedeţi pe cum o să citiţi, că România este puţin spus o forţă în gimnastică, este o constantă extraordinară a tot ce înseamnă sport mondial de echipă și nu numai.

Foto

Şi povestea începe aşa…

A fost odată ca niciodată un sport minunat şi practicat secole de-a rândul, iar în toată această perioadă a existat o ţară mică dar voinică care a dominat acest sport. 

În 1956 la Jocurile Olimpice de la Melbourne, 6 fete cucuiete au adus de peste mări şi oceane, din cele mai îndepăratate colţuri ale globului, prima medalie olimpică gimnasticii româneşti. Este vorba despre Elena Mărgărit, Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Leuştean, Elena Săcălici şi Emilia Vătăşoiu. Ele au urcat pe treapta a treia a podiumului olimpic, iar Elena Leuştean a mai văzut odată cum îi şade pe aceeaşi treaptă luând bronzul şi la sol. Aici un articol bun despre această echipă a României.

Peste 4 ani, a venit rândul Romei să organizeze Jocuri Olimpice în frumoasa Italie şi rândul unei alte echipe extraordinare să cucerească din nou bronzul. De data aceasta, au luptat pentru a doua medalie a gimnasticii româneşti pe echipe: Anastasia Ionescu, Emilia Liţă, Elena Niculescu, Utta Poreceanu şi din generaţia trecută aceleaşi Sonia Iovan şi deja multipla medaliată Elena Leuştean.

Ce s-a întâmplat cu aceste fete şi de ce eu nu am auzit niciodată de ele până mai ieri, nu ştiu. Cert este că după acest început în forţă, nu s-a mai auzit de România în gimnastică olimpică nici  în 1964 la Tokyo, nici 1968 la Mexico City şi nici măcat în 1972 la Munchen în cea mai însângerată olimpiadă din istorie. Dar să nu ne întristăm căci nu avem de ce, urmează aşadar anul de graţie 1976.

Foto

În 1976 se întâmplă ceva ce va pune pentru toatdeauna România în cărţile de istorie ale planetei: Olimpiada de la Montreal şi un nume pe care NIMENI nu îl va uita niciodată: NADIA! Tot timpul m-am gândit cât de frumos nume i-au pus părinţii, inedit, special, un nume cu rezonanţă, deloc comun, un nume uşor de reţinut, un nume de star. România trimite la aceste Jocuri Olimpice o echipe femină formată din gimnaste tinere şi nu foarte cunoscute: Gabriela Truşcă, Anca Grigoraş, Georgeta Gabor, Mariana Constantin, Teodora Ungureanu şiiii Nadia Comăneci. Cu echipa, fetele reuşesc să devină vicecampioane olimpice, deja o performanţă colosală, dar nimeni nu bănuieşte ce avea să se întâmple mai departe. Episodul Nadia, nu-l voi rescrie aici, toţi îl ştim și când spun toţi mă refer la bunica mea de 80 de ani, până la o fetiţă de 6 ani care a trecut ieri prin faţa blocului vorbind cu o prietenă despre Nadia şi gimnastică. Nu au trecut de la Montreal numai 36 de ani, iar în condiţiile în care chiar şi eu am 27… wow, episodul acela chiar va rămâne pe veci în memoria noastră colectivă. Nadia a mai luat în acel an 3 medalii olimpice de aur: la individual compus (devenind Regina acestei olimpiade), la paralele (unde a şi obţinut pentru prima dată nota aceea fabuloasă) şi la bârnă. Şi ca să plece acasă cu toate modele de medalii, mai ia un bronz şi la sol. Medaliile Nadiei sunt completate de argintul la paralele şi de bronzul la bârnă ale Teodorei Ungureanu.

Nu pot trece peste acestă olimpiadă fără să menţionez bronzul de la inele, al marelui gimnast român Dan Grecu.

1980 ne găseşte la olimpiada de la Moscova, unde nimeni nu cred să le fi urât mai mult pe gimnastele din România ca ruşii. Se ştie cât de buni sunt şi ei în acest sport şi cât de şocaţi au fost de ce “le-a făcut” Nadia la Montreal. Aşa că aici au taxat-o, dar nu au putut să o pedepsească mai mult în afară de a-i lua titlul de campioană olimpică absolută. A fost nevoită după deliberări ce au intrat şi ele în istorie (fata asta a făcut cum a făcut şi a intrat mereu în istorie) să se mulţumească doar cu argintul olimpic la individual compus, în schimb a câştigat aurul la bârnă şi sol. 

Normal că nici pe echipe nu ne-au lăsat ruşii să câştigăm şi tot îmi amintesc cu câtă frustare vorbea tati de olimpiada asta şi de câtă nedreptate i s-a făcut Nadiei. România a luat aşadar argintul şi pe echipe prin Nadia, Emilia Eberle, Rodica Dunca, Melita Ruhn şi Dumitriţa Turner. Emilia Eberle străluceşte de argint şi la paralele, iar Melita cucereşte bronzul la sărituri şi o însoţeşte pe Emilia pe podiumul de la paralele. După cum se vede, am încercat să mai recuperarăm din Tezaur la olimpiada asta.

Apoi urmează cea mai bună olimpiadă din toate timpurile pentru România, Los Angeles 1984 unde gimnastica românească se trezeşte cu 5 medalii de aur printre care prima de aur la echipe cu Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraş, Simona Păucă, Mihaela Stănuleţ şi extraordinara Ecaterina Szabo. Această din urmă se îmbracă în aur şi la sol, bârnă şi sărituri în timp de Simona Păucă la egalitate de puncte urcă pe prima treaptă a podiumului alături de Ecaterina Szabo, la bârnă. Colosal ce se întâmplă.

Ecaterina devine şi vicecampioană olimpică absolută, Simona ia la individual compus bronzul, iar Laura Agache ia tot bronz la sărituri. De menţionat că România pleacă de la Los Angeles şi cu singura medalie olimpică cucerită de când lumea, la gimnastică ritmică, argint la individual compus pentru Doina Stăiculescu.

Foto

De anul olimpic 1988 se leagă un alt nume de legendă al gimnasticii din ţara noastră: Daniela Silivaş. Alături de Aurelia Dobre, Eugenia Golea, Celestina Popa, Gabriela Potorac și Camelia Voinea, cucereşte argintul pe echipe, iar de una singura Daniela face ca imnul României să fie auzit de 3 ori în Seul, atunci când i se pune la gât aurul la paralele, bârnă şi sol. Daniela mai ia argint la individual compus şi un bronz la sărituri, dar nici alte fete din echipă nu se lasă, astfel că Gabriela Potorac mai aduce un argint la sărituri şi un bronz la bârnă.

Să nu-l uităm însă nici pe Marius Gherman care aduce în ţară un bronz câştigat în concursul olimpic de la bară. 

Şi aşa ajungem în 1992: Barceloooooona, Barcelooooonaaaa :) Superb! În capitala Cataloniei, fetele Cristina Bontaș, Gina Gogean, Vanda Maria Hădărean, Lavinia Miloșovici, Maria Neculiță și Mirela Ana Pașca reuşesc cu echipa tot un argint olimpic, dar şi aici răsare una care vrea şi poate să bată TOT: Lavinia Miloşovici. Câştigă aur la sărituri şi sol (unde primeşte şi ultima nota de 10 acordată unei gimnaste, ca să vezi câtă ciclicitate în viaţă), dar numai bronz la individual compus. Tot bronz prin Cristina Bontaş obţine România şi la sol. Îmi sunt atât de vii în minte imaginile cu Lavinia la sol ca pur şi simplu nu îmi vine a crede că au trecut 20 de ani de atunci.

În 1996 trecem iar oceanul în USA şi ne oprim la Atlanta să bem o Coca Cola, în timp ce Simona Amânar, Gina Gogean, Ionela Loaieș, Alexandra Marinescu, Lavinia Miloșovici și Mirela Țugurlan obţin un bronz pe echipe într-un concurs în care echipa USA condusă de Bella Karoly nu a mai putut pierde aurul de acasă şi s-a dovedit de neînvins (la fel ca anul acesta aş zice). Aici am reuşit să câştigăm o singură medalie de aur la gimnastică prin Simona Amânar. În schimb a curs cu medalii din alte aliaje după cum urmează: argint la individual compus pentru Gina Gogean, tot argint pentru Simona la sol, dar şi pentru băieţi au veni două medalii de argint, Dan Burincă la inele şi Marius Urzică la cal cu mânere. Bronzul a poposit la gâtul Simonei Amânar şi Laviniei Miloşovici la individual compus (egalitate), dar şi al Ginei Gogean pentru sărituri şi bârnă.

Anul 2000 “pe când nu mai eram copii” a venit cu o olimpiadă tare faină la antipozi. Sidney a însemnat un moment deopotrivă de glorie, dar şi de coşmar pentru gimnastele noastre. Au recucerit aurul olimpic dobândit întâi la Los Angeles, iar acel podium de vis de la individual compus nu va mai putea fi reeditat niciodată din simplul motiv că acum o ţară poate trimite la individual compus numai două sportive. Deci niciodată România nu va putea să mai vadă de 3 ori Tricolorul fluturând pentru aceeaşi cauză în acelaşi timp. Fără să o contabilizăm pe Andreea Răducan, România a obţinut următoarele medalii: aur cu echipa: Simona Amânar, Loredana Boboc, Andreea Isărescu, Maria Olaru, Claudia Presăcan, și Andreea Răducan, aur la individual compus Andreea Răducan/Simon Amânar (fără strălucite pentru Simona din păcate), aur la cal pentru Marius Urzică, argint pentru Maria Olaru la individual compus şi tot argint pentru Andreea Răducan la sărituri (obţinut după şocul cu Nurofenul). Simona mai prinde un bronz şi la sol.

Foto

Jocurile olimpice revin la Atena în 2004 pentru ca România să câştige aurul şi pe pământ european. Cătălina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Roșu și Alexandra Eremia sunt de-a dreptul fantastice, iar Cătălina Ponor senzaţională, luând aur şi la sol şi bârnă. Monica Roşu mai ia un aur la sărituri cu săritura considerată a fi cea mai bună săritură de la gimnastică din istorie. Daniela Şofronie devine vicecampioană olimpică la sol, în timp ce Alexandra Eremia ia bronz la bârnă.

Această olimpiadă devine brusc cea mai bună din istoria participărilor pentru băieţi. Ei cuceresc prin Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu, Dan Potra, Răzvan Șelariu și Daniel Popescu bronzul pe echipe, în timp ce Marian Drăgulescu mai ia un bronz la sărituri şi un argint la sol. Iar Marius Urzică mai înşfacă un argint la cal cu mânere devenind unul din cei mai buni gimnaşti la cal din lume. Se şi spune că este gimnastul care a dat cea mai mare eleganţă calului cu mânere.

Olimpiada din China, de acu’s 4 ani a adus doar două medalii în total gimnasticii româneşti, bronzul la echipe prin Andreea Acatrinei, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore, Sandra Izbașa, Steliana Nistor, Anamaria Tămârjan şi aurul minunat la Sandrei Izbaşa la sol. S-a tot spus că a fost o olimpiadă săracă în medalii la gimnastică pentru România și din ce am scris mai sus acesta pare a fi adevărul…

Marţea trecută, în capitala Marii Britanii am luat un bronz muncit cu echipa: Diana Bulimar, Diana Maria Chelaru, Larisa Iordache, Sandra Izbașa, Cătălina Ponor, la această în curs de desfășurare olimpiadă de la Londra.

Oare ce mai urmează, cât de săracă sau bogată va fi această olimpiadă pentru gimnastica românească? Rămâne de văzut, însă ce ştim cu siguranţă e ceea ce deja a fost şi a fost frumos şi de neuitat, a fost valoros şi motivant, a fost aşa cum numai visele unor copii pot fi: reale şi fără sfârşit.

L.E. Fetele noastre au mai câștigat două medalii la olimpiada londoneză, un argint pentru Cătălina Ponor la sol (foarte puțin a lipsit să fie aur) și un AUR minunat pentru Sandra Izbașa la sărituri (nesperat!)

Franta, Travel

Franţa în cuvinte MARI

7 comentarii

Sau ce au vrut să spună următorii, spunând următoarele? Analiză pe text, cine se bagă? :)

În Franţa, totul se sfârşeşte prin cântec.  Beaumarchais

Când vreau să ştiu ce gândeşte Franţa, mă întreb pe mine însumi. Charles de Gaulle

Citește mai departe

Diverse amestecate, Travel

Dor de… zbor

6 comentarii

DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3.Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). 4. (Pop.) Durere fizică. Dor de dinți. 5. Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. Atracție erotică. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

Da, mi-e dor de un zbor cu avionul deşi nici două luni nu au trecut de când am zburat spre Paris, dar cred că v-am mai spus cât îmi place mie cu avionul, nu? Dorul de acum se datorează şi faptului că ieri am fost în aeroport cu Clau, care a zburat spre Viena, mirosul şi forfota aeroportului fiind suficiente ca să îmi alimenteze pasiunea. Iar a ajunge în aeroport fără ca mai apoi să urmeze un zbor pentru mine, nu-i lucru uşor :) Chiar acum când scriu aceste rânduri un avion rupe tăcerea şi cucereşte cerul.

În plus, de ceva vreme stau cu ochii lipiţi de Zbor peste Transilvania, un proiect minunat în spatele căruia se află pasiunea pentru zbor, călătorie şi fotografie. Vedeţi şi voi mai multe detalii la ei pe site şi poate îi susţineţi, mi se pare imposibil să nu vă placă proiectul.

Şi băieţii care zboară peste Transilvania mi-au dat şi mie ideea de a crea un mic album cu fotografii realizate de mine în zbor. Album fără pretenţii, cu fotografii din chiar primele zboruri, în care totul mi se părea de necuprins şi entuziasmul atingea cote alarmante, spre amuzamentul lui Clau (care are ceva mai multe zboruri la activ).

Aşadar, zbor liniştit tuturor celor care zboară, departe sau aproape, zilele astea!

Prima mea poză la bord :)

Diverse amestecate, Sport

Sufocarea naţională ca sport olimpic

18 comentarii

Oricât de mult NU am vrut să scriu despre asta, nu mă mai pot abţine. Dacă nu se suprapunea circul electoral din România cu JO de la Londra, poate treceam peste, vizionând un film sau făcând plimbări lungi pe la mine prin sat (nu olimpic, din păcate!). Aşa însă, am fost pe recepţie, iar TV-ul şi-a demonstrat utilitatea de vineri seara începând, lucru care m-a bucurat în măsura în care m-a şi întristat. Sâmbătă şi duminică am privit aproape fără încetare pe TVR la judo, scrimă, tenis, gimnastică canotaj etc şi în rare momente, naiba m-a pus să zappez (fac asta puţin spre deloc) să văd cu ce se mai ocupă alţii în timp ce români valoroşi şi muncitori încearcă din răsputeri ca imnul României să fie auzit în toată lumea. Evident că TOATE celelalte canale TV româneşti se ocupau cu referendumul, cu … escu şi cu ceilalţi din trib. Şi nu doar că se ocupau în limita bunului simţ (care lipseşte cu desăvârşire de pe ecrane), dar vorbeau cu atâta avânt şi însufleţire caraghioasă încât deveneau nişte “vampiri energetici”, care sufocau pe oricine îi privea. Şi cum oricum sâmbătă nu m-am simţit  prea bine, atât mi-a trebuit ca să simt că mi-e efectiv greaţă de tot ce priveşte politica bolnavă a acestei ţări care, numai nu-şi mai revine. Până şi vremea capricioasă din acest an e mai stabilă ca situaţia politică din România.

Suntem un popor de frustraţi leneşi care aşteptăm mereu ca cineva să ne pună în traistă, care acceptăm din lipsă crasă de cultură orice dezavantaj impus, miorlăind şi vociferând pe la spate cu jumătate de gură şi NICIODATĂ nu ne va merge bine indiferent cine ne va conduce. Mereu vom vedea răul şi mereu vom face explozie de prostie din orice. Noi nu ştim să trăim bine indiferent ce ni s-ar da şi mă feresc şi mă feresc şi iar mă feresc să zic ceva urât despre cultura acestui popor de care poate numai nişte sportivi mă mai poate face mândră chiar dacă termină pe locul 117 în lume.

De ce? Pentru că măcar ei duc o luptă dreaptă, cu personalitatea lor, cu limitele lor fizice, cu mentalul lor, cu nervii lor, cu adversarii. Lupta e dreaptă pentru că lupta e în primul şi în primul rând cu ei şi deşi poate părea lipsit de substanţă ce voi spune, lupta e dreaptă pentru că oamenii aştia nu aşteaptă de la nimeni nimic. NU aşteaptă să le fie acordate merite pentru că eşuează, nu aşteaptă să fie încununaţi dacă pierd, nu aşteaptă şi nu se sapă, ei luptă ca să câştige, iar dacă pierd mâine o iau de la capăt în sala de antrenament. Însă ce îi face cu adevărat valoroşi ca oameni este că o iau de la capăt şi dacă câştigă, ca şi cum nu ar fi câştigat.

Cele 35 de grade care au sufocat România sâmbătă şi duminică au fost “pepsi rece” pe lângă puhoiul de talkshowuri şi transmisiuni în direct de la BEC şi imagini cu preşedinţi suspendaţi şi intermediari şi miniştrii plictisiţi cu gândul la vacanţă, care veneau să voteze, SĂ SE VOTEZE, să voteze ca un preşedinte să plece, ca un altul să îi ia locul, ca România să trăiască sau nu mai bine. În timpul ăsta o fată de 48 de kg, lupta într-o mână pentru aurul olimpic cucerit odată în urmă cu 4 ani. Nu l-am mai luat, dar a adus prima medalie României la aceste JO. A fost luată peste picior în ţară de oameni de televiziune, care pe salarii colosale decid zi de zi pentru oamenii de rând şi când spun decid mă refer, manipulează.  Şi când mă găndesc că în anii trecuţi unii îmi plăceau şi  azi se comportă ca nişte “nici nu ştiu cum să le zic”, care au strania iluzie că ei au fost capabili să rastoarne un guvren sau să schimbe un preşedinte. Câtă naivitate! Aştia sunt oamenii puterii, se vor da mereu de parte celor care câştigă teren, mi se pare incredibil cum cineva (om simplu) poate crede în ce vede la TV, poate spune “da, domnule, aştia au dreptate!”? Cum? Pe ce se bazează, care este certitudinea?

Cineva spunea că pe români nu îi ajută cu nimic cine ia medalie la olimpiadă, dar îi ajută rezultatul referendumului. Iniţial am crezut că e un titlu din Times New Roman, apoi am constatat că nu, există deci oameni care CRED că rezultatul refendumului îi va ajuta într-un fel. Doamne, în lume trăim? Nu am fost şocată să aflu că, probabil, dacă preşedintele suspendat va fi reînscăunat, oamenii vor ieşi în stradă, nu am foşt şocată să aflu că nici 50% dintre cetăţeni nu au fost la vot, deşi ei vor schimbare şi pensiii, pensiiile, bani mai mulţi pentru nimic, să trăim mai bine aşa peste noapte dacă se poate. Asta nu mă mai poate şoca, dar credulii, cei care CRED în schimbare şi în ce aud la TV, ei mă şochează şi îmi provoacă milă şi un fel de silă. De ce? Pentru că ei sunt cei care aşteapă de la alţii, să li se dea, să li se ofere beneficii, bani, viaţă pe gratis, şi normal… pensiiiile, pensiile, cât mai sunt pensiile?!! etc… fără ca mulţi să nu facă nimic ” în plus” şi uitând ori ingnorând că, teoretic, graniţele sunt încă deschise.

OK, nu mă va ajuta palpabil argintul Alinei la Londra, dar sufleteşte m-a ajutat muuuult, m-am simţi bine, sâmbătă seara mi-am revenit. Nici alte medalii câştigate de români nu mi-au băgat bani în buzunar, dar paşaportul meu în lume este Nadia de exemplu. Nu mă ajută cu nimic nici că un sportiv orb a doborât recordul mondial la tir cu arcul, dar Doamne, cât de mult mă motivează!!!

Suntem o naţie sufocată care are capacitatea de a se sufoca şi mai tare, aur olimpic pentru România la această probă. Să ţinem un moment de reculegere cât încă mai suntem în interiorul recordului mondial.

Italia, Travel, Visand la...

Visând la… Procida

2 comentarii

Ca şi cum nu era suficient că mă gândesc non-stop la Coasta Amalfi, Italia mai trebuia să mă ademenească cu ceva, aproximativ în aceeaşi zonă, aşa că săptămâna trecută am descoperit un loc deloc promovat la noi, ba chiar foarte necunoscut: PROCIDA.

Procida este o insulă vulcanică, micuţă şi colorată din Marea Tireniană, foarte aproape de coastele Italiei (Napoli/Calabria), dar şi de mai cunoscuta insulă Ischia. Să vă mai spun doar că multe cadre din Il Postino şi The Talented Mr. Ripley s-au filmat şi aici datorită panoramelor şi astfel am spus mult despre potenţialul acestei insuliţe. Apoi, normal că m-am îndrăgostit la prima vedere dacă arată ca în poza de mai jos.

Foto

Poate că această nouă dragoste vine pe fondul faptului că nu voi mai ajunge la mare vara asta, aşa că, iubesc din imagini tot ce prind :) În plus, asta cu visând la… poate o să continue cu alte locuri de care mă minunez exagerat.

Close Menu